Hypnose

[σχуgєη]

Well, dragele mele, am revenit cu continuarea. Sper să fie pe placul vostru şi...spor la citit şi comentat! :D


II.
-Ah, nu mă întrerupe, tinere! spune El încruntându-se. Cum spuneam, se crede ca ea e fiica lui Lucifer şi Matilda, iar după vorbele Celor Înalţi, ea trebuie să rămână fără prieteni, familie şi sprijin pentru a-şi dovedi curajul şi tăria. Dacă ea va fi în stare să realizeze care e drumul cel bun, blestemul lăsat de Lucifer va dispărea. Dacă nu…
-Credinţa Matildei în fiica sa se va spulbera, femeia ar trebui să rămână acolo, pe vecie, iar tânăra va fi exilată, rămânând blocată în timp şi spaţiu. Ştiu şi eu povestea. Totuşi, nu credeţi că exageraţi? Cu toţii ştim că Matilda şi Lucifer au mai avut un fiu. De ce acesta nu a fost blestemat, la fel ca şi fata?
-Lucifer vroia un urmaş masculin, pentru a fi sigur că tronul va rămâne familiei, iar acesta va fi condus de o persoană la fel de crudă si meschină ca el. Să recunoaştem că femeile sunt mai slabe de caracter!
-Într-adevăr...rosteşte băiatul, zâmbind ştrengăreşte. Aşa...şi ce legătura are ea cu mine?
-Tu...ei bine, tu vei pleca pe Pământ cu rolul de a o proteja, ajuta, susţine pe această fată. Vreau să o faci să renunţe la vicii şi să o ajuţi să vadă care e calea cea bună. îi răspunde El la întrebare, uşor amuzat de expresia uimită a tânărului.
-Dar...Ai zis că trebuie să ramâna fără prieteni, fără familie. Cum să o ajut, dacă ea trebuie să rămână singură?
-Ah, dacă nu m-ai mai întrerupe, ai afla tot. Asta e şi problema, fiule! Tu va trebui să înfrunţi toate obstacolele, fără ca Elizabeth să afle cine eşti şi care e misiunea ta. După ce iţi vei face treaba cum trebuie...Raiul te aşteaptă.
~
Au trecut trei zile de când am fost retrimis pe Pamânt. Nu credeam că o să mi se întâmple asta. Credeam că o să ard în Infern, biciuit, umilit, plătind pentru relele făcute în scurta mea viaţă. Am ajuns aici acum, profesor la un liceu de arte. Cine ar fi crezut? Eu, ce uram nespus de mult şcoala şi tot ce ţine de ea...
Deşi am fost foarte greu convins, am renunţat la tricourile mulate cu cranii şi la jeansii rupţi. Acum sunt imbrăcat cu o pereche de jeansi negri, o cămaşă de aceeaşi culoare, desfăcută la primii trei nasturi şi o jachetă pe deasupra. Mă simt din nou om, de parcă aş fi renăscut, de parcă toate păcatele mi-au fost şterse şi uitate. Ah, aş vrea eu să fie aşa uşor!
Am ajuns în faţa liceului ud fleaşcă din cauza ploii şi prost dispus. Dimineţile ar fi mult mai bune dacă s-ar petrece la amiază, asta e sigur! Merg cu paşi leneşi spre intrarea în clădire, oprindu-mă şi realizând că, de fapt, aceasta este închisă.
-Drace, mereu întârzii! murmur uşor, ca mai apoi să-mi trec mâna prin parul brunet. Mă aşez pe scările de la intrare şi îmi sprijin capul în mâini. Cred că mai am de aşteptat cel puţin patruzeci de minute până să deschidă cretinii ăştia uşa.
Paşii cuiva sparg tăcerea mormântală ce mă sufocă şi îmi întorc privirea spre sursa zgomotului ce m-a trezit înapoi la realitate. Este ea. Udă până la piele, cu câteva şuviţe brunete lipite de chip, cu o privire încruntată, blestemând ziua de luni din toate poziţiile. Zâmbesc şters. Iată calea mea spre liniştea sufletului! Iat-o... ea. Început al unei poveşti de groază, sfarşit al unui basm. Înger caruia i s-au tăiat aripile şi i-a fost luat dreptul la libertate.
Privirea rece căzu asupra mea, rămânând cumva cu salutul pe care intenţionam să i-l adresez în gât... şi parcă nu vroia să mai iasă, mă sufocă. Îmi simt corpul greoi şi, cred, că nici măcar un zâmbet nu aş putea să schiţez. Îşi aranjează bretonul, apoi îşi trece degetele prin păr, privindu-mă în tot acest timp. Nu schiţa nici un gest, părea a fi de ceară.
Oh, tu, păpuşă de ceară! Accepţi să fii a mea pentru eternitate?
-S-a întâmplat ceva? întreabă, încruntându-se uşor. Vocea ei este divină. Aş vrea să o pot auzi mereu, mângâindu-mi auzul. După ce îmi dezlipesc privirea de pe ea, mi-o îndrept spre cer, lăsând picăturile de ploaie să-mi mângâie chipul. Stau pe gânduri câteva clipe, uitând de tot ce mă înconjoară, uitând că ea este acolo, în faţa mea, studiindu-mă, uitând că aştepta un răspuns la întrebarea sa. Clipesc de câteva ori şi îmi pun o mână pe faţă, ca mai apoi să o cobor pe gât, urmând să mă sprijin cu ea de scări. Mă simţeam neputincios în faţa fetei...părea atât de sigură pe ea. Părea că, la orice ai face şi ai spune, bruneta ar putea găsi un defect.
-Hei! Mai traieşti? mă întreabă şi se aşează lânga mine.
O privesc uşor pierdut şi zâmbesc fals.
-Bună intrebare...