Insane love by Aisu and MiraA

[MiraA]

Multumim de comm-uri :*

Probabil daca as fi fost calcat de o masina, tarat in jurul unei cetati, lovit in cap, batut si lasat undeva atarnat nu m-as fi simtit asa cum ma simt acum. Chiar aveam impresia ca, daca as incerca sa ma ridic, capul mi-ar pica de pe umeri si s-ar rostogolii pana in partea opusa a camerei. Am deschis ochii incet, injurand in gand ameteala si raul de la stomac si incercand sa-mi focalizez privirea intr-un punct anume. Dar nu am vazut decat alb...foarte mult alb. Niciodata nu am inteles de ce in spitalele acestea totul era alb, pana si hainele pe care eram obligati sa le purtam. Oare nimeni nu intelegea ca aceasta culoare sau mai bine zis nonculoare te innebunea. Sau era doar o strategie prin care se asigurau ca, daca nu esti nebun cand ajungi aici, sigur iti vei pierde mintile pe parcurs.
Imi simteam corpul moale, ca de plastelina, fara pic de vlaga, dar mintea imi era ceva mai limpede. M-am ridicat in sezut si mi-am trecut mainile prin parul ce imi era ciufulit, dar cand am ajuns la baza fruntii o durere imi segeta capul facandu-ma sa stramb din nas. Dar si durerea era buna la ceva: ma ajutat sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat...amintirile ma invaluira una dupa alta, unele usor, alte cu o brutalitate ce m-a facut sa-mi inchid ochii. Intr-un moment totul devnise limpede: plimbarea din curtea spitalului, discutia cu noul meu doctor, Raito si...iesirea pe care o avusesem. Am oftat si mi-am redeschis ochii, lasandu-mi privirea sa cutreiere incaperea micuta. Totul era la fel, inafara de...am tresarit si m-am apropiat de scaunul din coltul opus al camerei, uitand pe moment de propria mea durere. Acolo dormea el, cu capul cazut intr-o parte si cu gura usor deschisa. M-am trezit uitandu-ma cu interes la pielea lui alba, la parul scurt de culoarea florii-soarelui care ii acoperea ochii, la pieptul sau ce se ridica si cobora in ritmul respiratiei linistite. Mi-am ridicat mana si i-am atins obrazul, la inceput ezitand, dar pe masura ce i-am simtit pielea de matase, am continuat sa-l dezmierd, nemaiputandu-ma abtine.
S-a foit un pic si a ofta in somn, pe buze aparandu-i un zambet inocent. Oare de cat timp statea aici? Si ce cauta el aici? Pana la urma nu avea nicio treaba cu mine. De ce ii pasa atat de mult incat sa ramana cu mine? De ce ii pasa de un criminal?
Nu intelegeam ce se intampla cu mine...de ce ma simteam atras de el ca de un magnet. Parca toate simturile mele o luara razna in momentul in care l-am atins, iar corpul meu nu mai parea al meu, ci doar o simpla marioneta condusa de instincte. Probabil din cauza medicamentelor ma simteam asa...sigur din cauza lor. Altfel cum as putea explica dorinta de a-l atinge, de a-l strange in brate, de a-mi trece degetele prin parul sau. Sufletul ma durea, de parca acum fusese inundat de sentimente si nevoi de mult uitate. Si, cu toate ca mintea mea se impotrivea cu desavarsire, inima imi soptea sa continui.
Incet si-a deschis ochii si m-a privit confuz timp de cateva momente, apoi a clipit de cateva ori si a tresarit cand si-a dat seama ca il mangaiam. M-am indepartat ca ars si m-am lipit cu spatele de peretele opus, inca privindu-l curios. Oare ce reactie va avea acum?
-Takeshi...zise cu o voce somnoroasa, frecandu-se la ochi si cascand, esti bine? Cum te simti?
Probabil ar fi vrut sa se apropie de mine, dar ramase pe loc, privindu-ma intrebator.
Mi-am ferit ochii de ai sai, uitandu-ma in orice alta parte decat la el nu. Imi era rusine ca fusese martor la iesirea mea. Nu, nu imi parea rau ca l-am lovit pe Raito. Nu regretam actiunile mele, ci doar faptul ca el fusese acolo sa vada bestia din mine.
-Sunt bine...cred.
Auzindu-mi tonul tremurand venii spre mine cu pasi mici, calculati si imi facu semn sa ma asez pe pat, lucru pe care l-am facut fara sa comentez. Scoase din buzunar ceva ce parea a semana cu un stilou, dar un pic mai gros si imi zambi incurajator.
-Stai linistit. Vreau doar sa verific ceva, zise si apasa pe un capat al obiectului. O lumina puternica se aprinse in capatul celalalt, pe care mi-o baga numaidecat in ochii, prima data in dreptul, apoi in stangul. Se incrunta si ofta, parca enervat de ceea ce vazuse. Esti ametit? Te doare ceva? Se aseza pe pat langa mine si astepta linistit ca eu sa raspund.
-Un pic...am impresia ca totul se invarteste cu mine, dar acum e mai bine ca la inceput.
-De obicei te simti asa dupa ce iti fac infirmierii injectiile sau iti dau medicamentele? zise pe un ton serios, privindu-ma drept in ochi.
-Da. Nu minteam chiar deloc. De la prima administrare ma simtisem rau, dar niciodata pana atunci nu spusesem nimic.
-Nici nu-i de mirare, avand in vedere ce porcarii ti-au bagat pe gat! Se ridica si incepu sa masoare camera in lung si-n lat cu pasi apasati, parca razbunandu-se pe podele. Ti-am schimbat medicamentatia. Ce ai luat pana acum ti-a facut mai mult rau decat bine. Daca nu erai nebun cand ai ajuns aici, ajungeai intr-un final in stadiul acela.
Nu intelegeam de ce este atat de nervos. Mie, cel putin, nu-mi pasa. Nu conta atat mult daca eram sau nu nebun. Inca mai credeam ca asta era o parte din pedeapsa pe care o meritam pentru tot ceea ce facusem.
-Imi pare rau, i-am zis intr-un final.
-Pentru ce? s-a intors surprins de tentativa mea de a-mi cere scuze.
-Pentru ca mi-ai vazut si partea mai putin placuta. Nu stiam ce altceva mai puteam sa zic asa ca am tacut, dar, spre surprinderea mea, nu s-a uitat urat la mine, ci mi-a zambit.
-Nu trebuie sa-ti ceri scuze. Stiu ce a facut Raito. A meritat-o din plin, dar, chiar si asa, nu puteam sa te las sa-l lovesti in continuare. Nu aici, cel putin.
S-a apropiat de mine si mi-a acoperit mana cu mana sa. Era calda. Mie imi pare rau pentru amintirea ta, zise cu o voce trista, dar tine minte, continua el pe acelasi ton, el va trai tot timpul in inima ta. Nu ai cum sa perzi ceea ce ati avut impreuna.
Nu am avut o replica la vorbele sale. Am schimbat subiectul:
-De ce ai ramas aici, cu mine?
-Pentru ca eram ingrijorat. Nu stiam cum vei reactiona la medicament.
-Nu trebuia sa ramai aici! Nu trebuia sa-ti lasi garda jos si sa adormi! M-am ridicat de pe pat si m-am incruntat la el. Daca ma trezeam si iti faceam ceva? Daca te raneam? Tu ar trebui sa stii ca nu sunt inchis aici degeaba!
Se ridica la randul sau si facuse poate singurul lucru la care eu nu ma asteptam: isi trecu bratele in jurul meu si ma stranse cu putere. Am incremenit, cu adevarat surprins si nestiind cum sa reactionez.
-Nu mi-ai fi facut nimic, zise cu o voce sigura. Stiu asta si cred ca o stii si tu.
Am renuntat la a ma mai impotrivii si mi-am lasat bratele sa se odihneasca de spatele sau, inhaland in acelasi timp mirosul sau imbatator. De ce avea atata incredere in mine?