Argint, nu mint, în chihlimbar ~ Alerim's One Shots..

[AlerimxD]

Snowy., Soph., Coo., ~ Kumiko ~, *ILY Yaoi Maniac*, mulţumesc mult pentru comentarii >:D<

Nu prea am avut timp de scris altceva. Îmi pare rău, am făcut lucrarea pentru fic of the month şi am scris 3 poezii =] Dar am găsit ceva în timp ce făceam curat prin documentele mele Word.
Haha, compunere făcută pentru diriga, profă de istorie. Trebuia să ne pună note aşa că mă străduisem destul de mult, I guess. Nevermind, e de acum un an.


Viaţa cotidiană în primul război mondial (ce titlu, God! *laughs*)


Cum puteam şti că lumina acestei noi dimineţi îmi va schimba viaţa pentru totdeauna ? Cine sunt eu şi care este povestea mea ? Mă numesc Leon Schnieder. Nu s-a ridicat niciun monument pentru mine şi numele meu va fi curând uitat, dar am iubit pe cineva cu întreaga mea fiinţă, deşi pentru mine nu este de ajuns.

Am fost atât de entuziasmat de ideea războiului încât mi-am scris numele cu negru pe alb în listă, nebănuind cât de mult aveam să regret asta acum.

- Deci, ce vrei să faci ? am întrebat-o pe Sophie înainte să plec. Cu privire la noi vreau să spun. Eram încrezător şi mândru.

- Nu va fi uşor, spuse ea ferindu-şi privirea. Mă sperie faptul că eşti soldat. Îşi cuprinse braţele ca un copil părăsit. O să-mi fie dor de tine, dar vom reuşi. Promite-mi că te vei întoarce, mă rugă ea cu lacrimi în ochi.

Am strâns-o în braţe ştergându-i delicat lacrimile şi i-am promis că ne vom căsători când mă voi întoarce. Vroiam să cred asta mai mult decât orice, dar m-am întrebat dacă este atât de simplu. Totuşi, o mică parte din mine a simţit că aceea avea să fie ultima îmbrăţişare.

În această dimineaţă am primit puţina mâncare de care aveam nevoie pentru a supravieţui. Atmosfera era umedă. Toată noaptea plouase şi peste tot era numai noroi în care ne cufundam. Ceilalţi soldaţi glumeau şi vorbeau printre morţi, dar eu simţeam că nu pot face asta. Erau multe boli cărora nimeni nu le ştia leac şi soldaţii mureau cu sutele.

Totul era îngrozitor. Auzeam doar sunetul tunului şi al mitralierei. Vedeam imagini înfiorătoare. Stăteam în tranşeele săpate şi supravieţuiam cu gândul că gândul că voi pleca în permisie curând. Dar asta nu s-a întâmplat.

Acum câteva ore am rămas înfipt în sârma ghimbată şi, cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât mă încurcam mai tare. Fratele meu, Felix, era cuprins de groază. Am încercat să-l liniştesc şi l-am convins să mă lase aici. Acum am încetat lupta. Ştiu că voi muri curând de foame şi nu-mi pot ţine promisiunea faţă de Sophie.

Am impresia că este noapte, pentru că Soarele nu este pe cer, dar nici nu ştiu dacă mai există ziua şi noaptea. Prin minte îmi trec frânturi din trecut. Sophie îmi spunea întotdeauna „Păşeşte uşor, pentru că tu calci peste visurile mele”. Ea avea credinţă şi ştia că stelele universului sunt mai mult decât cioburi din iluzii uitate.

Acum când războiul a trecut prin mine sfâşiindu-mi inima şi distrugându-mă, realizez că eu am fost doar un suflet de apă şi fum, de speranţă şi credinţă. Şi azi îmi aduc aminte de tot, într-un treacăt nebun. Oricum, nu mai sunt decât ruine de pomi, de flori şi de iubire care trebuia să fie eternă. Am uitat şi ceasul, şi ora. A mai trecut o zi şi cu ea un vis. E noapte târziu şi mă simt ca făcut din tinichea.


Haha, nu e One Shot, e pentru nota pe care n-am primit. Dar tot îmi place T.T
Păreri ?
Xoxo, AlerimxD.