Aripi frante

[Child Of Sunset]

Cateva incercari . Nu sunt cine stie ce elaborate , poate sunt chiar stupide , dar vreau sa vi le arat totusi . Astept pareri.


Doar ea ÅŸi moartea


Din nou singură aşa cum am fost întotdeauna . Fără părinţi sau cineva care să-mi poarte de grijă . Doar prinsă într-o singurătate care m-a durut mai tare ca orice încă de când am ajuns destul de mare pentru a putea să o conştientizez . De atunci am privit în jurul meu cu ură şi furie , întrebându-mă ce am eu în minus faţă de ceilalţi copii a căror viaţa era fără niciun fel de grijă . De ce eu nu pot avea ceea ce ei au ? De ce nimeni nu mă priveşte cu dragoste aşa cum mamele lor o fac ? Cu ce am greşit ? Obişnuiam să îmi pun aceste întrebări zilnic şi să plâng pentru că nu reuşeam să pătrund sensul adevărat al gândurilor ce mă frământau . Niciun răspuns . Nimeni care să mă contrazică , braţe care să mă cuprindă . Doar linişte . Doar singurătate .
Am avut şi eu o mamă cândva . Încă îmi amintesc asta . Copilăria mea este plină de imagini cu ea , imagini pe care aş fi dorit să nu le păstrez atâta timp . Nu ştiu ce mă face să vorbesc despre ea acum . Fragmente din acele timpuri îmi revin în minte fără voia mea . Vocea ei , culoarea blondă a părului , mâinile catifelate care nu se deschideau decât atunci când palmele ei urmau să mă pedepsească , zâmbetul pe care îl păstra întotdeauna pentru străini , niciodată pentru mine ... da , încă am întipărite aceste lucruri undeva în străfundurile conştiinţei mele . Probabil mă vedea ca pe o povară . Poate ca aşa şi eram . Din cauza mea ne părăsise tata . Aceasta era replica ei preferată . Atunci ştiam că trebuie să fug pentru a scăpa de furia neexplicată ce o poseda în acele momente . Afecţiune , vorbe blânde ... se pare că mereu au fost departe de mine . Nu am avut parte de asta , după care în secret tânjeam . De aceea îi invidiam pe cei din jurul meu . Întotdeauna .
Am crescut însă şi fără aceste lucruri care înainte îmi lipseau . Acum nu . Am învăţat că viaţa merge întotdeauna mai departe . Dacă vrei să trăieşti în această lume , trebuie să o faci după regulile ei , chiar dacă duritatea acestora nu îţi este pe plac . La un moment dat vei învăţa că este singura ta şansă de a continua să respiri . Nu îmi mai pasă . Nu mai dau importanţă lucrurilor care înainte mă faceau să plâng . Nu mai vărs lacrimi acum . E inutil . Ştiu că mai devreme sau mai târziu tot voi reuşi să mă desprind de tot ce mă face să sufăr . Nu mai am niciun fel de sentimente înăuntrul meu . Sunt golită complet de aşa ceva . Cred că acesta este singurul lucru pe care îl datorez celei ce mi-a dat viaţă . Privirile inexpresive şi reci , fixe mă fac să par probabil nebună pentru că nimeni nu se apropie de mine nici măcar acum după atâta timp . Poate că nici nu e departe de adevăr , deşi ştiu că luciditatea mea poate atinge cote înalte uneori , mai ales pe timpul nopţii când fiecare fiinţă vie este învăluită fără milă de negru . Mă simt în largul meu atunci . Întunericul imi este familiar , face parte din mine la fel de mult ca şi cum aceea ar fi adevărata mea natură .
Păşesc pe stradă în fiecare zi cu acelaşi chip lipsit de insinuări . Nu sunt observată şi nu observ . Nu vorbesc şi nu mi se răspunde . Nici nu ştiu dacă mai trăiesc cu adevărat . Îmi e greu să cred că mişcările pe care le fac sunt ale mele . De parcă aş trăi închisă întru-un vis . Mă doare din ce în ce mai tare . Mă simt părăsită . Am nevoie de cineva care să mă trezească din amorţeală . Ridic ochii spre cer , cerând ajutor . Dar nimeni nu apare . Nimeni nu vine să mă salveze . Iar eu continui să respir zi după zi , noapte după noapte . Din ce în ce mai greu . Oare ce vreau ? Nu ştiu . Oare ce aştept cu adevărat ? Nu am habar . Dar îmi lipseşte ceva . Sentimentul de gol este din ce în ce mai pronunţat .
O melodia se aude în depărtare . O alinare . Poate ceea ce îmi doresc , cea după care sufletul meu tânjeşte cu disperare . Mă agăţ neputincioasă de această licărire de speranţă care însă se evaporă înainte de a o prinde cu adevărat . Oftez . De ce mă mai chinui ? Urăsc să las garda jos . Mă face să fiu slabă , îmi aminteşte de trecut , de momentele în care mă străduiam să nu îi ies mamei în cale de frică . Acum nu mai sunt acea copilă speriată sau cel puţin asta vreau sa cred . Sunt pe cont propriu . Nu ştiu dacă îmi place , dar nu am de ales . Am ajuns să mă gândesc la sinucidere . Am încercat , dar nici măcar asta nu mi-a reuşit . Sunt inutilă . Un zâmbet ironic îmi schimonoseşte chipul când îmi amintesc de vorbele pe care însăşi mama mea mi le-a repetat deseori . Atunci mă făceau să plâng , acum ştiu că avea dreptate şi îmi vine să râd . Dacă ai vedea cum sunt acum mamă ... ai fi şi mai dezamăgită decât atunci . Dar te urăsc şi mă urăşti . Vei muri şi voi muri ştiind asta .
Cred că nu mai are rost să deschid ochii dimineaţa . Am ajuns într-un stadiu în care nimic nu mă mai poate salva . Nimeni nu ar încerca oricum . Nu îmi mai pasă . Nu mă mai interesează ce se întâmplă cu mine . Probabil că voi dispărea curând . Nu pot decât să surâd şi să oftez . Amândouă în acelaşi timp . M-am născut singură şi voi părăsi această lume neştiută de nimeni , fără a avea pe cineva la câpâtâiul meu . Mereu singură ...
Nu mă mai trezesc în această dimineaţă . Corpul meu nu vreau să mă mai asculte . Nu mai am voinţa necesară de a mai încerca . Zâmbesc sincer acum . Voi muri fără a ştii nimeni . Voi muri singură . Acum ştiu asta . Dar nu îmi pasă . Vreau să devin una cu întunericul . Nu vreau să mă gândesc de două ori . Nu am nevoie . Lume nepăsătoare , te-am urât până la capăt . Te părăsesc cu inima îngheţată . Regret că am trăit . Adio !