Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Cântecul nebunului

#15
: ) Muuulțumesc enorm pentru comentariile voastre. Le apreciez muult de tot, la fel o face și Mărioara. De fapt, ambele, noi, amândouă suntem mai mult decât doar încântate când vedem câte o părere : ) le apreciem MAXIM. Așa că sper să nu ne lipsiți de comentariile voastre geniale, absolut. We love you, our dearests, we love you all.
Revenind, scuzați întârzierea și lectură plăcută... Sper să vă placă. V-a fost dor de Sânziana? Așa sper : )

Capitolul 4

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
( Celei care pleacă, Ion Minulescu )

Noaptea trecută nu am putut dormi. Am avut un coşmar îngrozitor în care eram eu. Eu şi atât. Singură, într-un fundal abisal, negru. Nu era nimic. Doar eu şi atât. Asta m-a cutremurat profund, mi-au dat lacrimile în somn şi m-am trezit stând în şezut, cu mâinile aşezate în jurul propriului trup. Aş fi vrut să se termine curând iarna. Să nu mai fie frig. Să nu îmi mai amintesc de trecut. Să nu mai ştiu cât de mult mă sperie singurătatea. Mi-am dorit atunci, în noapte, să nu trebuiască să mă îmbrăţişez singură...

[center]*[/center]

- Nu iei loc?
Mi-a stat inima în loc. Eram acolo, eu şi el şi restul lumii. Dar ceilalţi păreau nimicuri pe lângă noi, de parcă lumina era aşezată asupra noastră. Tot ce puteam observa erau ochii lui căprui, părul brunet, expresia rece şi indiferentă. Iar inima mea se oprise! Cum, cum mai trăiam eu dacă inima mea nu mai bătea? Oare era posibil aşa ceva? Ştiu sigur şi hotărât, la un moment dat s-a oprit. Că lumea nu mai era nimic, şi nu eram eu – singură, vedeam privirea lui. Pe el. Iar trupul meu tremura din toate încheieturile, picioarele parcă nu mai erau pe podea, prinsesem aripi. Aripi ce cu siguranţă nu mă puteau ţine mult în aer, ameninţam să mă prăbuşesc, să cad în ultimul hal, umilitor, să leşin de emoţie. Pentru că aşa mă simţeam. Îmi luaseră foc obrajii, cred că eram roşie. Poate era din cauza căldurii, încercam să mă mint pe moment, dar ştiam prea bine că fiorii din stomac erau provocaţi de replica sa.
De ce? De ce voia să mă aşez lângă el? De ce arăta atât de frumos, atât de irezistibil? De ce era atât de misterios, superb, indiferent şi rece, atât de impasibil încât mă făcea să îmi doresc să îl sărut, să îmi pun mâna pe umărul lui şi să îi spun să stea, să stea acolo şi să mă privească atâta vreme cât eu o să îi cercetez chipul?!
Nu ştiu de cât timp stăteam acolo, privindu-l cu ochii de abia deschişi, cu inima zbătându-se atât de repede încât credeam că o voi pierde. Nu aveam idee dacă el era atât de răbdător pe cât părea, de parcă stăteam acolo de minute în şir, aşteptându-mi răspunsul sau pur şi simplu nu trecuse decât o secundă. Nu am idee... Buzele mele se desprinseseră uşor, erau uscate, mi le simţeam arse, am vrut să vorbesc. Nu ştiam ce voi spune, mintea mi-era răvăşită, nu mai înţelegeam nimic, nu eram nici măcar conştientă de propriile gânduri. Eram prinsă într-o iluzie.
- Sânziaaana, fato, serveşte-ne şi pe noi!
Brusc, firul s-a rupt. Aveam un deja-vu; de parcă mai trăisem odată această scenă.
Chemată de instinct, încă pierdută în ceaţă, nepricepându-mă nici măcar pe mine, am dat să plec, picioarele mele s-au mişcat, trupul părea să vrea să meargă înainte, să dispară, să se piardă undeva... Undeva unde nu era aici. Un instinct stupid. Un gest mecanic.
Şi imediat, imediat ce am devenit mobilă, mi-am dat seama că trăiesc. Că emoţiile mele sunt adevărate, că ceea ce simt nu este un vis, nu mai sunt într-una din nopţile mele pline de imagini nereuşite, pline de iluzii neînţelese. Eram în propria mea viaţă de zi cu zi, servind un băiat pe care îl vedeam cât de des posibil. Mă rugase, ba nu- îmi ordonase să mă aşez alături de el. Un necunoscut. Iar eu eram gata să o fac.
Dar nu. Nu asta era. Nu îmi părea rău. Nu aveam niciun regret, inima mea era împăcată cu asta, chiar şi în acceleraţia ei absurdă şi neverosimilă, nici ochii mei nu voiau să se despartă de irişii lui şi nici mâna mea...
Mâna mea!
Asta era. Asta mă împiedica să plec, de aceea nu mă puteam deplasa. Îmi prinsese încheietura şi strângea. Nu tare, nu agresiv şi violent. Delicat, într-un mod atât de natural şi elegant, plin de rafinament. Cu degetele lui lungi şi subţiri, delicate, albe, mă oprea. Am cercetat mâinile noastre prinse şi parcă corpul mi se răcea şi mai tare, mai tare decât temperatura pe care o avea de regulă, glaciară şi aceea. Şi inima mi-era un sloi de gheaţă acum, atât de suferindă părea, de abia mai bătea.
I-am privit chipul.
Nu transmitea nicio emoţie. Însă... Eu am ştiut, am ştiut în acea clipă că pe mine mă cerceta cu atâta interes, că ar fi dorit să iau locul acela nenorocit, să mă aşez şi să mă uit la el exact aşa cum o făceam şi acum. Oare de ce am simţit asta? Era stupid! Îmi imaginam lucrurui, lucruri inutile. Poate erau create din dorinţa mea absolută de a fi cu el. Prostească. Eu eram o proastă. O idioată. Inutilă. Stupidă. Cu o imaginaţie prea bogată. Poate îmi spusese altceva, nu să iau loc.
- Am responsabilităţi, ştii... am reuşit să rostesc scurt dar totuşi cald, cu un regret străin în tonul vocii.
- Responsabilităţi, repetă acesta la fel de impasibil.
Şi totuşi, fără a mă elibera, fără a înceta să mă privească.
- Da, nu scap decât mult mai târziu. Trebuie să muncesc acum.
- Să munceşti, zise ca un ecou, fără a face vreun gest sugestiv de a-mi da drumul.
Nu aveam curajul să îi spun să o facă.
Nu. Nu era asta. Nu doream să o facă. Mi-era frică de simplul fapt că m-ar lăsa liberă. Eram aşa o proastă visătoare, fără nimic bun în cap, fără să ştie limitele dintre viaţă reală şi idioţenia de iluzie crează de sine. Cretină. Nenorocită. Bolnavă.
Da. Aveam ceva în cap. Asta era sigur.
- Mâna ta, e rece.
Am tresărit. Am tresărit atunci sub atingerea lui. Cum fusese cu putinţă să nu îi simt şi eu temperatura? Poate din cauza faptului că era aceeaşi. Intactă. La fel ca a mea. De gheaţă.
- Sânziana!
Încă odată, numele meu s-a auzit. M-am mişcat, fără a-l privi. Îmi dăduse drumul. De abia realizasem. Am mers la masa respectivă, Ioana îmi făcea semne de ceva vreme. Venise cu un grup zgomotos. Colega mea din liceu cu care ţinusem într-o oarecare măsură legătura; era prea energică şi făcea prea mult tărăboi de fiecare dată când o vedeam. Deşi mereu eram atentă la ea, azi îmi era cu neputinţă. Ochii mei îi observau faţa, dar nu ajungeau informaţiile până la creier. Notam mecanic în carneţel ceea ce comanda. Aduceam; căutam altă masă. Răspundeam la întrebări. Mi-era cu neputinţă să pricep ceva. Zâmbeam strâmb, făceam grimase, îmi tremura tava în braţe, părul meu strâns în coadă părea să se desprindă, rochia mi se părea greoaie iar pantofii insuportabili.
Voiam doar să se termine ziua asta. Să pot pleca acasă. Să ies. Era o atmosferă închisă. Voiam dormitorul meu, patul meu, pilota şi căldura din încăpere. Orice, orice doar să nu trebuiască să îmi întorc mereu capul spre masa lui şi să îl văd adâncit în acea carte, fără să se uite după mine. Fără să facă asta.
Ce era în mintea mea, oare ce? Era doar un străin. Era ceva în neregulă cu mine pentru că dorisem să accept invitaţia lui. Era.
Dar ce vină aveam eu pentru acest suflet slab? Ce vină aveam eu pentru faptul că orice atenţie, oricât de mică ar fi fost, mă atrăgea, mă făcea să înnebunesc, să îmi doresc mai mult, să mă pierd.
De aia eşti şi acum singură.
Mi-a şoptit conştiinţa, dură ca întotdeauna.
Te agăţi prea mult de sufletele celorlalţi. Sufoci prin simpla ta prezenţă.
Înghit în sec. Zâmbesc anost şi merg mai departe. Cineva a comandat o ciocolată caldă. E fierbinte. O aşez pe masă. Sunt doi bărbaţi. Mă complimentează. Mulţumesc. Plec. Le simt privirile asupra mea şi mi se face greaţă.
Aş vrea să nu mai fiu aici. Aş vrea să nu trebuiască să am impresia că tocmai atunci el s-a uitat, să nu fiu ruşinată de faptul că am primit nişte complimente de la nişte oameni pe care nu îi cunosc, atât de dulci şi aproape indecente. Îmi doresc să nu le fi auzit, să nu fiu de părere că mă cercetează. De ce mă apasă sufletul? De ce îmi vine să tremur, să plâng, să mă zbat, să urlu, să îi zic să mă ia de aici?
E stupid. Ştiu. Eu în sine sunt aşa.

[center]*[/center]

- S-a terminat şi cu ziua de azi! În sfârşit! A exclamat fericită Georgiana, tocmai când ieşeam. Îmi luasem geaca pe mine, îmi pusesem fularul şi mânuşile şi eram gata să ies în gerul necruţător. Eram afară acum, doar eu şi ea, aceasta aşteptându-şi maşina ce părea în întârziere. Îşi aprinsese o ţigară pe care o ţinea dibaci între degetele înfofolite.
- Viaţa asta e de tot rahatu’, adăudă ca şi cum ar fi tras concluzia zilei.
Am chicotit. Mă simţeam mai liberă acum, în acest frig. Deşi imaginea acelui chip nu mă părăsea. Oare mă obseda?
- Haide, nu e atât de rău..., am reuşit să îngaim fără prea multă convingere.
- Pe dracu! Tu ar trebui să zici asta, Sânzi, eu tot le am, mă rog de ai mei să îmi mai dea nişte parale, dar până la urmă scot ei cardu’, nu e problemă. Îl am pe omu’ ăsta, e drept – face figuri, dar măcar e al meu, plănuim să ne luăm un apartament – ştii? Am tăcut, nu ştiam ce să răspund.
- E grea viaţa... Mai ales acum...
Tăcu, aruncă ţigara în zăpadă şi cu piciorul o lovi cât de tare putu. Nici măcar nu apucase să tragă un fum din ea.
Atunci parcă ceva m-a lovit în cap. Mi-am ascunt uimirea, deşi oricum nu eram atât de şocată, eram prea rea cu persoanele din jurul meu, ar fi trebuit să îmi pese mai mult de soarta colegei mele, Georgiana. Însă, am întrebat sec:
- Eşti însărcinată?
A dat din cap, zâmbind.
- Nu avortez nici în ruptu’ capului. O să ne luăm, dar nu acum. E grea situaţia. Nu avem bani.
Am zâmbit. M-am bucurat pentru decizia ei. Se lăsase de fumat. Refuza să ucidă o viaţă nevinovată şi între timp îi sosise şi maşina. Îmi făcea cu mâna în timp ce eu apăsam butonul verde al telefonului; aveam un apel. Frăţiorul meu mai mic.
- Soră-me, este o micuţă problemă... a început pe tonul lui jucăuş.
Am oftat.
- De cât ai nevoie de data asta?
Devenise o replică obişnuită, pentru mine. Mi se părea că râsese. Dar nu aveam puterea să mai cercetez asta. Eram extenuată, îmi tremurau picioarele de frig pentru că dresul mi-era prea subţire, faţa mea arăta ca a unui mort, eram sigură şi îmi doream să ajung odată în patul meu călduros.
- Vreau şi eu apartamentul tău pentru seara asta.
- Ionuţ, ce naiba? Lasă glumele şi nu exagera!
Probabil iar dorea să îmi ceară o sumă exorbitantă şi nu găsea o introducere mai bună decât aceasta.
- Nu glumesc. Haide, nu fii rea acu’ şi tu... E doar pentru o seară. E prima dată când... o fac şi eu. Te rooog, pentru mine...
M-a şocat. Ce? Vorbea serios? Pe o parte aveam emoţii, pentru că nu credeam că era încă virgin, cine mai era în zilele astea? Şi pe de alta, cum să îmi folosească mie apartamentul, cu doar un dormitor, să se culce acolo... Cu o fată! În casa mea! Şi totuşi, a continuat să mă roage, să adauge cuvinte înduioşătoare, să îmi facă sufletul să se înmoaie, până când nu am mai opus rezistenţă.
- Bine, dar ai grijă...
- Mă protejez.
Şi mi-a închis în nas, lăsându-mă acolo singură, în ger, şi fără drept de apel la propria casă.
- Perfect, asta îmi mai trebuia. Oare unde dorm eu în seara asta?
Nesuferită, cum puteam fi adesea, nu m-am putut abţine să nu oftez şi să articulez aceste cuvinte cu voce tare în timp ce căutam un număr în telefon, oricine m-ar fi putut primi în această noapte.
Şi, brusc, am auzit nişte paşi, cineva strănutând şi mobilul mi-a scăpat printre degete, inima mea a început să se zbată mai tare, picioarele mele s-au mişcat şi din cauza tocurilor, curând m-am aflat aruncată în zăpadă, alunecând pe gheaţă.
Capul mi-era prins în omăt, braţele de abia mi le simţeam şi nu reuşeam să mă ridic. Era întuneric, o simplă lumină, slabă, mai departe, se putea zări.
Şi totuşi, în acea obscurtitate, am putut zări un braţ întins spre mine. Degetele albe şi lungi... Le-am apucat cu mâna goală, aceea în care nu aveam mânuşă şi m-am ridicat, greoi, de abia respirând.
Era acolo, cu fularul la gât, nearanjat bine, cu paltonul închis până la gât, tremurând parcă, cu respiraţia zărindui-se în aer şi cu personalitatea lui covârşitoare, apăsătoare, superioară oricui.
- Şi tu ai mâinile reci...
A fost singura replică pe care am putut-o rosti în momentul acela, cu zâmbetul cel mai sincer pe care îl dăruisem în ziua aceea, vrând să apuc mobilul de jos. S-a aplecat el, mi l-a dat, am încercat să îl reaprind. Bateria se terminase.
- Probleme? A întrebat abia şoptit.
- Probleme. Am răspuns sincer şi fără prea mult efort, încercând să îmi amintesc unde este cealaltă mânuşă a mea.
Mi-a înmânat-o.
Am tresărit.
- Cum ai...
Nu am reuşit să termin.
- Era pe jos.
Am tăcut. Îmi venea să râd. Aici şi acum. Şi nu ştiam de ce.
Fără a mă putea abţine, buzele mi s-au desprins şi un râs idiot, atât de copilăros s-a auzit, acoperind întreaga atmosferă. El oare ce reacţie avea? Probabil credea că sunt nebună. Ciudat. Aşa mă simţeam chiar acum. Îmi tremurau toate, picioarele, mâinile, corpul întreg, cred că frigul îmi ajunsese şi la creier şi eu nu puteam să nu fiu amuzată. Poate pentru faptul că mă simţeam acum aşa de relaxată în prezenţa lui? De faptul că uitasem de scena din restaurant, poate pentru că doream să îl iau de mână şi să îi spun „ hai să ne încălzim împreună” ? Sau poate pentru că dăduse de mine în unul dintre cele mai nepotrivite momente. Un râs idiot, amuzant, stupid, poate isteric şi apoi uşor, uşor, transformându-se în lacrimi. Cum s-a întâmplat?
Una, apoi încă una, două, trei, patru. Mă durea sufletul. Inima. Corpul. Grijile mă apăsau. Voiam să nu se uite la mine, să nu mă observe atât de slabă, mă întorsesem pentru a nu-l mai zări. Aveam ochii închişi, mă luptam cu expresia feţei mele, cu suspinele încete pe care urma să le scot. Îmi ordonam să termin. Nu puteam.
„ Pleacă!” voiam să îi strig, „ Nu vreau să mă vezi în cel mai jalnic stadiu”, doream să adaug.
Dar niciuna din aceste replici nu ieşeau. Doar plângeam. Atât. Atât şi nimic mai mult, cu umerii lăsaţi şi aproape dezechilibrată, cu fulgii de zăpadă ce mi se aştenreau peste păr, căci nu purtam nimic de-asupra sa. Când începuse să ningă, iar? Oare când?
Şi ce era senzaţia asta? Mi-era tot frig. Era rece.
- Plângi?
Parcă mă trăznise ceva. S-au oprit. Lacrimile s-au oprit. M-am întors spre el.
- Normal că nu.
- A, ai ceva în ochi? a rostit sarcastic.
- Desigur că nu. Nu am. Ţi se pare.
Sunase atât de crud. Imediat am regretat.
- Credeam că o să plângi şi o să trebuiască să te consolez.
Nu am apucat să răspund, nici nu ştiam ce să zic, căci mâna lui s-a proptit rapid în capul meu. Părul mi-era învelit acum de un soi de căciulă micuţă, nu îmi mai îngheţa creierul... Grozav. Am tresărit cu efect întârziat.
- Ce faci? sunase ca un miorlăit.
- O să iau în schimb mânuşa asta.
Fără a aşepta îndemnul meu, a pus-o pe mână, deşi îi era puţin mică şi s-a uitat la mine, aşezându-mi mai bine fesul în cap.
Trei secunde, nu cred că a durat mai mult, apoi s-a deplasat iar. Nu mai era nicio lumină, nici aceea ce pâlpâise mai devreme. Toate dispăruseră. Părea să fie pană de curent în tot oraşul.
- Ai de gând să stai acolo toată noaptea?
Cu mine vorbea? Mi-a luat un moment să realizez că el scosese aceste cuvinte şi că mi-erau adresate mie. Îmi venea să răspund „ oricum nu am altceva mai bun de făcut”. Dar am tăcut. Nu eram nesimţită.
- Poţi să faci asta. Oricum, ninsoarea o să se înteţească doar peste vreo oră. Nu o să îngheţi, nu o să răceşti... Şi ai baterie la telefon, din câte observ.
Am tăcut. Nu găseam nimic bun de spus.
- Sau ai putea, desigur, să îţi oboseşti picioarele şi să mergi cu mine.
- Unde?
Stupid şi negândit, aşa de repede au fost scoase literele astea, parcă nu erau ale mele. Îmi venea să îmi astup gura. Mi-a aruncat ceva. Am prins. Era geanta mea.
- Nu o să o fac. Nu te cunosc.
Deşi primul îndemn al trupului meu a fost să plec de acolo, să îl urmez.
- Åžtiu.
A râs când a spus asta. A fost ironic, o simţeam, şi totuşi sincer şi profund. A venit lângă mine, mi-a apucat mobilul, era întuneric, nu vedeam ce făcea. Oare el observa cum i se mişcau braţele? Eu nu o făceam. Respiraţia mi-era întretăiată, picioarele îmi tremurau şi voiam să mai vorbească cu mine, orice să fi spus, mă alina.
- Ia.
Şi atât. Atât a zis şi a plecat, dispărând în întuneric pe când becurile se aprindeau iar eu aveam telefonul lui. L-am privit, l-am butonat. Era cartela mea în el. Nedumerită, am sunat-o pe Silvia. Nu ştiu ce i-am zis. Dar buzele mele tremurau. Lacrimile ameninţau să curgă. A spus că pot să merg la ea, dar parcă nici adresa nu mi-o mai aminteam.
„ Nu o să o fac. Nu te cunosc.” Atunci aş fi vrut să adaug : Aş vrea să o fac. Aş vrea să merg cu tine.



Răspunsuri în acest subiect
Cântecul nebunului - de Teh - 26-08-2010, 12:16 AM
RE: Cântecul nebunului - de Berry. - 26-08-2010, 12:46 AM
RE: Cântecul nebunului - de Dorothy - 26-08-2010, 12:59 PM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 26-08-2010, 04:55 PM
RE: Cântecul nebunului - de Paradox - 28-08-2010, 01:16 PM
RE: Cântecul nebunului - de Paradox - 07-09-2010, 05:02 PM
RE: Cântecul nebunului - de Paradox - 05-02-2011, 07:29 PM
RE: Cântecul nebunului - de Yaku-chin - 29-08-2010, 05:36 PM
RE: Cântecul nebunului - de Neith - 30-08-2010, 12:03 AM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 30-08-2010, 04:25 PM
RE: Cântecul nebunului - de Teh - 01-09-2010, 11:14 PM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 02-09-2010, 12:32 AM
RE: Cântecul nebunului - de Neith - 03-09-2010, 10:59 PM
RE: Cântecul nebunului - de Neith - 07-09-2010, 10:50 PM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 08-09-2010, 01:58 PM
RE: Cântecul nebunului - de Teh - 15-09-2010, 08:01 PM
RE: Cântecul nebunului - de Dorothy - 19-09-2010, 12:08 PM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 20-09-2010, 07:14 PM
RE: Cântecul nebunului - de Yaku-chin - 23-09-2010, 10:56 PM
RE: Cântecul nebunului - de Paradox - 27-09-2010, 08:23 PM
RE: Cântecul nebunului - de uselessHope - 03-11-2010, 06:13 PM
RE: Cântecul nebunului - de Teh - 19-11-2010, 07:50 PM
RE: Cântecul nebunului - de Better Off Alone - 21-11-2010, 05:33 PM
RE: Cântecul nebunului - de Neith - 29-11-2010, 12:59 AM

Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Când nimic nu este ceea ce pare a fi Leontina 74 21.542 11-03-2012, 09:42 PM
Ultimul răspuns: Miss M
  Când fulgerul loveÅŸte Meal. 7 4.520 10-09-2011, 12:43 PM
Ultimul răspuns: matzaplouata
  [split] Când cortina cade Diid` 0 1.188 21-08-2011, 10:29 PM
Ultimul răspuns: Diid`
  Când ciorile zboară Mad Hatter 8 3.437 11-08-2011, 01:05 PM
Ultimul răspuns: Dragonz Eyez
  Zece fac cât doi. Absinthion 2 1.717 08-07-2011, 12:53 PM
Ultimul răspuns: Rain
  Cântec pentru tine Ekkaterinna 2 2.093 08-09-2010, 01:17 PM
Ultimul răspuns: Yuki Onna
  Oare cât? (SasuHina) Abbeh. 20 10.667 05-07-2010, 08:35 PM
Ultimul răspuns: Erina Ozaki


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)