Cântecul nebunului

[Paradox]

Pam-pam, vin si eu cu primul capitol. Sper sa va placa de Mircea al meu in acelasi fel in care v-a placut si de Sanzi.
Cat despre comentarii... O voi lasa pe Ramonel sa raspunda, intrucat capitolul scris de ea a fost cel... Pus in vizor, sa zicem. Oricum, eu ma bucur ca ati trecut pe aici, in felul meu cretin de a o face - lol, don't mind me.
Si, da, Minulescu va dainui asupra fiecarui capitol cu versurile lui.
Astea fiind spuse... Enjoy!

Capitolul 1

Eu sunt o-mperechere de straniu
Åži comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...
(Ion Minulescu – Ecce homo)

Draga mea,
De ce scriu nişte rânduri unei străine? Nu ştiu… Nici măcar eu nu sunt în stare să îmi răspund. Deşi cred că cel mai bun răspuns ar fi “disperare”. Eu ştiu că eşti altfel, în rochia ta roşie, pe holul îngust al cafenelei. Mă doare, totuşi, faptul că nu pot alege între “a lăsa-o în pace” şi “a-i spune”. Ciudat lucru… Pe mine nu m-au interesat niciodată străinii.

Am vaga impresie că sunt cel mai mare idiot de pe planetă. Mototolesc foaia de hârtie pe care trona o aşa-zisă confesiune şi o arunc în scrumiera plină de mucuri de ţigară. Nu îmi ridic privirea din paharul aflat în faţa mea. Ce aş putea să fac? Mă comport că un adolescent; şi e grav. Pentru că eu nu mai sunt de mult un adolescent. Dacă stau bine să mă gândesc, nu am fost niciodată unul.
Şi chiar tinereţea asta a mea în care vieţuiesc, în care mă pot cufunda ca într-un cenuşiu vâscos sau în care mă pot revolta… Să o las acum în urmă, să renunţ la libertate doar pentru că am făcut o pasiune pentru un chip pe care probabil îl voi uită cu anii? Sunt ispitit să mă nădăjduiesc... Pentru că nu ştiu ce va fi cu mine altfel.
Reuşesc, într-un final, să îmi schimb unghiul privirii. Ea e acolo, lângă colegii ei, râde cu gura până la urechi. Nu o să înţeleg niciodată cum poate avea cineva atâta voioşie în interior.
Şi când mă gândesc că fotografia asta, a zâmbetului ei, mi-a devenit indispensabilă cu atât de puţin timp în urmă...


*

Îl chema Radu şi era student la Facultatea de Psihologie în ultimul an. Nu aveam niciun fel de sentiment faţă de el - de stimă sau respect nici nu se pune problema, de altfel -, dar era persoana potrivită atunci când voiam să discut şi despre alte lucruri în afară de filmele noi, cele proaste şi filmele vechi, cele bune. Părea un copil dacă era să ne comparam unul cu celălalt, deşi era cu doi ani mai mare decât mine - mi se părea că nimic în afara lumii studenţeşti nu îl atrăgea. Ieşiserăm de multe ori, ne cumpărăm cărţi, ba chiar mai mergeam la el şi stăteam la taclale până noaptea târziu, când îmi aminteam ca trebuie să ajung acasă, la părinţii mei.

Dacă e ceva ce urăsc pe lumea asta, acelea ar fi zilele de iarnă cu soare. Am avut parte de prea multe paradoxuri în viaţa mea că să mai ies afară, în aerul rece, cu ochelarii de soare pe nas în toiul iernii. Mă deprimă.
Totuşi, o zi de iarnă că acestea a fost cea care mi-a schimbat priorităţile.
Nu ştiu de ce mergeam de fiecare dată în aceeaşi cafenea; probabil pentru că avea el o pasiune pentru roşul de pe pereţi şi pentru muzica bună, ce se auzea discret. Sau poate că îi plăcea cum se vedea fumul de ţigară în încăpere.
- Parcă te lăsasei de fumat, Mircea, mi-a spus colegul meu la un moment dat.
- Mă las de mâine, replicai eu.
- Asta spui mereu…
- Şi nu e asta frumuseţea?
I-am zâmbit ştrengăreşte, iar el şi-a dat ochii peste cap, amuzat. Unul dintre lucrurile pe care nu le puteam abandona erau ţigările.

Nebun.

- Mircea.

Vicios… Esti un nebun…

- Mircea?

Oricine te-ar dori... Il compatimesc.

- MIRCEA!
Am tresărit, lovind în neatenţia mea masă la care stăteam cu genunchii mei osoşi. Am mormăit ceva, nemulţumit.
- Doamne sfinte, ai înnebunit de tot, râse Radu de mine.
Un râs discret şi drăgălaş mă făcu să îmi ridic privirea, fascinat.
Era banală, absolut banală la o primă privire. Cu vreo doi ani mai mare decât mine, era genul de fată pe care o vedeam zilnic aruncâdu-mi ocheade pe stradă. Nu ştiu dacă reuşea să iasă în evidenţa cu părul ei lung, saten sau cu trupul ei slab, ce îmi dădea impresia că se va dezmembra în orice moment. Dar ce m-a fascinat cel mai tare la ea şi mă traumatizează şi până în ziua de azi sunt ochii ei. Ochii ei căprui, atât de luminoşi şi de copleşitori, dar atât de trişti în acelaşi timp… Ştiam ca se ascunde o fiinţă aproape mistică în spatele acelor reţine. Eram absolut fascinat. Iar ea… Devenise paradoxul meu preferat.
- Tu ce vrei, Mircea? Îl auzii din depărtare pe colegul meu.
Eram conştient de faptul că îmi pot controla emoţiile. Sunt, probabil, cel mai bun actor pe care îl poate întâlni cineva. Pe cât de minunat eram de fiinţa care se află în faţă mea, pe atât de multă indiferentă se citea pe chipul meu.
- Ca de obicei. Un Manhattan.
Dădu din cap, zâmbind, luă meniurile de pe masă şi plecă. Dezinteresul meu aparent mă ucidea; aş fi vrut să stau să mă holbez la ea, dar aş fi dat impresia că sunt mai sărit decât par deja.
- Drăguţă faţă, nu-i aşa? Spuse deodată Radu.
- Nu neapărat. E banală.
- Da, iartă-mă, tu ai nevoie de o zeiţă a focului…
- Taci.
- …sau de Hera…
- TACI, AM SPUS! Ştiu că sunt un egoist nenorocit şi insensibil, dar nu cer prea multe de la viaţa asta…
Masa devenise, deodată, o ţintă foarte interesantă pentru privirea amândurora.
- …si tu ştii prea bine de ce. Cei care vor prea mult vor primi puţin.
- Mircea, spuse Radu, ridicându-şi brusc privirea. Doar pentru că părinţilor tăi nu le-a mers cum plănuiseră ei atunci când s-au întâlnit nu înseamnă că toţi cei care aspiră la ceva măreţ au ghinion.
- Nu e nicio persoană care să mă cunoască mai bine decât tine…
- Nu te cunosc deloc, puÅŸtiule.
L-am ignorat.
- Îmi cunoşti concepţiile.
- Da, şi ştiu că ţii de ele cu dinţii… Încăpăţânat că un catâr.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, punându-şi mâinile la ceafă şi uitându-se cu satisfacţie la mine, ca un sculptor care îşi admiră opera de abia terminată. I-am aruncat o privire ironică.
- Băuturile, domnilor.
M-am uitat la muza mea, de data asta cu ceva mai multă emoţie - sau insistenţă. Mi-a întors privirea, uimită, apoi a râs încetişor. I-am zâmbit discret.
- Spune-ne, domnişoară… Începu Don Juan-ul cu care stăteam la masă. Care e numele tău?
- Mai doriţi ceva?
M-a bufnit râsul, pentru prima oară în acea zi. M-am uitat la Radu, care mormăia ceva şi avea, brusc, o faţă de câine plouat. M-am întors, încă zâmbind, la cea care îi frânsese inima şi i-am răspuns că nu mai dorim nimic. A aprobat din cap şi, aproape bufnind-o râsul, a plecat.
- Asta numesc eu fail, dragul meu.
Era rândul lui să îmi spună să tac.

Ningea, mult şi des. De-a lungul ultimelor zile tot oraşul fusese acoperit de un strat de mocirlă enervantă, dar căpăta, încet-încet, o nuanţă de alb. Slavă cerului, îmi spusei. Mi-am înfundat capul şi mai tare în fularul gros, băgându-mi mâinile în buzunarele adânci ale paltonului. M-am îndreptat spre Calea Victoriei, renunţând la căldura plăcută din buzunare în favoarea unei ţigări. Ultimul lucru pe care îl doream în momentul acela era să ajung acasă devreme. Am tras primul fum şi m-am înecat ca un copil atunci când am simţit combinaţia de aer rece, tăios, cu fumul gros de Dunhill. M-a bufnit râsul.
M-am aşezat pe scările unei clădiri şi am privit cerul. Negru. Nori groşi; un val impenetrabil de nori. Am oftat gândindu-mă la stelele care odată mă fascinau. Acum nu mă deranjează că se ascund acolo, departe de privirea mea.
- Spune-mi, decembrie… Ce ar trebui să fac acum?

Îmi îngheţase faţa şi eram sigur că mă înroşisem de la atâţia fulgi topiţi pe obrajii mei, în ochii mei, pe ţigara mea. M-am uitat, mai mult plictisit decât interesat, la scrumul aflat pe moarte, şi am stins obiectul plăcerii mele în propria-mi palmă. Deja nu mai era un chin pentru mine.

Vicios, iţi spun…

- Adună-te, Mircea, mi-am spus incet.

Mi-am relaxat muşchii feţei, lăsându-mă pradă unei euforii dubioase. Îmi schimbasem deja ţinta gândurilor. Mi-e teamă; mi-e teamă de ea, mi-e teamă de ce se poate ascunde în ea. Dar sunt sigur că mă va accepta şi îmi va accepta şi condiţia. Pentru că am siguranţa că şi ea are aceeaşi condiţie cu a mea.

*

Şatena de la cafenea… Din seara în care am întâlnit-o a rămas Hera pentru mine. Hera şi atât. Totuşi, nu vreau să rămân la stadiul în care o privesc că pe o himeră; e ultimul lucru pe care îl vreau.
Simţ priviri aţintite asupra mea. Mă uit încetişor în jurul meu şi văd că, în mare parte, sunt de amuzament.
- Ce dra… Doamne, nu!
Mica mea scrisorică a început să se facă remarcată prin valul gros de fum pe care îl emană. Încerc să mă mişc cu abilitate - şi fără să mă fac prea remarcat -, să iau scrumiera şi să fug la toaletă.
Abilitatea mi-a reuşit; discreţia nu.
- Eşti genial, omule, îmi spun pentru mine, în timp ce spăl scrumiera.
Dacă aş ridica privirea, ce aş vedea în oglindă? Un chip obosit. Un ten alb, bolnăvicios. O privire care şi-a pierdut toată expresivitatea pe care o avea odată. Trag adânc aer în piept şi încerc să mă gândesc la altceva.
Într-un minut sunt înapoi la masă, cu scrumiera golită, spălată şi ştearsă. Mă aşez, îmi pun coatele pe masă şi mâinile la ochi. Ce e cu mine în ultima vreme?
- La nai…
- Eşti în regulă?
Vocea ei, sunt sigur. Nu îmi dau mâinile la o parte, de teamă ca ochii să nu îmi trădeze vreo emoţie.
- Nu era o problemă dacă ne lăsai pe unul dintre noi sa curăţam scrumiera… De asta suntem aici, pană la urmă.
Mi-am despărţit arătătorul şi inelarul de la mâna dreaptă ca să o pot vedea. După un moment de uimire, a bufnit-o râsul. Îmi dau, într-un final, mâinile la o parte.
- Nu, eu sunt idiotul care a cauzat asta… Nu văd de ce nu aş fi eu cel care şterge urmele.
- Nu vorbim de o scena a unei crime, râse din nou.
Nu îi raspund; nici măcar cu un zâmbet.
- Mai doreÅŸti ceva?
- Nu, mulţumesc. Voi pleca.
Mă ridic să îmi iau haina. Scot portofelul, las banii pe masă şi îmi ridic din nou privirea spre ea. Bag portofelul în buzunarul interior al paltonului încă privind-o.
- Mulţumesc pentru intenţie, oricum, îi zic într-un final, în timp ce mă îmbrac.
- Te mai aşteptăm, îmi spune, încă zâmbind
Îi întorc un zâmbet timid şi mă îndrept spre ieşire.
Aerul de februarie… Două luni de când vin zilnic în cafeneaua asta doar ca să îmi văd visul desfăşurându-se. Nu m-am simţit niciodată mai slab de atât, şi toată fiinţa îmi este îndurerată şi curioasă în acelaşi timp. Sunt neputincios… Atât de neputincios încât o fiinţă umană al cărui nume nici măcar nu îl cunosc să mă tulbure într-atât?
Cât aş vrea să ştiu ce se va intampla… Cât aş vrea.