20-07-2011, 12:52 PM
Bonjour, mes chères!
Bănuiesc că nu mai e nevoie să mă pierd în scuze kilometrice şi n-o să vă înşir aici o altă poveste despre cum am fost ocupată să descopăr Atlantida şi deaia nu am putut scrie când bănuiesc că v-aţi obişnuit cu întârzierile mele :D. Hehe. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar să vă las acum să vă delectaţi cu ceea ce-i mai pregăteşte crudul Univers blondei noastre favorite. Şi vă asigur că, la cum îl cunosc pe stimabilu', are multe planuri cu ea - mai bune, mai rele, dar va fi mult timp de acum înainte cu ochii pe ea. Bun, hai că vă las. Lectură plăcută!
[center]CAPITOLUL ÅžASE[/center]
Rowe continuă să vorbească, în ciuda faptului că nu sunt atentă la nimic din ceea ce-mi spune de când a intrat în cameră. Încă îmi ţin capul în pernă şi plâng înfundat. Și chiar dacă simt că nu mai am aer și mă înec din când în când, tot nu mi-l ridic! Ştiu unde este şi ştiu ce face, îl aud chiar foarte bine. Nici măcar nu s-a mişcat din dreptul uşii, proabil se sprijină de ea şi îmi înşiră tot felul de scuze de parcă sta l-ar ajuta cu ceva. O rană nu se vindecă cu scuze. Sau cel puţin nu genul ăsta de răni.
Parchetul începe să scârţâie uşor sub greutatea paşilor lui Rowe care pare că se apropie de pat. Acum nu mai spune nimic, pur şi simplu tace. Ceea ce mă sperie într-o oarecare măsură şi mă face să mă întreb ce-i trece prin cap. Dar cu toate astea rămân cu faţa cufundată în perna mea. După cum îl ştiu pe Rowe nu încearcă decât să mă provoace să aflu singură ce are de gând.
- Uite, Lottie, ma chére. Nu voiam să afli aşa. Mă rog, după mine nu ai fi aflat niciodată, zice el cu o voce ciudată, parcă înecată. Se aşează pe marginea patului şi înainte să-mi dau seama de ce se întâmplă mă apucă strâns de braţe şi mă ridică în genunchi, forţându-mă să-l privesc în ochi... În ochii lui roşii, înlăcrimaţi!
DUMNEZEULE MARE! CE-MONSTRU-SUNT!
L-am...
L-am făcut să plângă.
- Rowe! strig eu luându-i panicată capul în mâini. Nu contează ce mi-a făcut şi oricum a fost în trecut. Nu-l pot lăsa aşa. Nu când plânge. Nu când ţin atât de mult la el. Nu când îi datorez mai multe decât și-ar putea imagina vreodată. Cu siguranță nu pe Rowe al meu.
Şi pentru numele lui Johnny Depp, ce superbi sunt ochii lui când plânge! Au o strălucire aparte, iar genele alea lungi şi arcuite îi fac şi mai superbi – asta dacă e posibil.
- Eram disperat, Lottie, murmură el trântindu-mă pe pat şi culcându-şi capul de pieptul meu. Acţiune care mă face să-mi pierd minţile – de ce trebuie el să mă trântească mereu în pat şi să se pună peste mine când avem o discuţie... mai intimă? Acum serios, cum ai mai putea fi în deplinătatea facultăţilor mintale când ai optzeci şi două de kilograme de tip delicios peste tine, care miroase sublim şi te face să crezi că eşti cea mai importantă persoană pentru el. E al dracului de tentant, chiar şi pentru mine.
- Disperat şi complet demoralizat, continuă el împletindu-şi degetele cu ale mele moment în care tot corpul mi se înfierbântă. E cumva inconştient de ce e în stare sau chiar o face intenţionat? Plecasei şi eu nu voiam să accept asta, începusem să cred că nici nu ţi-a păsat de mine când ai plecat, că nu te-ai gândit decât la tine şi cât de bine o să-ţi facă ţie şi tatălui tău plecarea în New York, îmi pierdusem practic minţile. Da, Xavier are dreptate. A fost o perioadă în care numele tău era interzis în casa asta şi orice ar fi fost nu mai voiam să aud de tine, dar asta nu este toată povestea...
Se ridică în genunchi şi odată cu el mă ridic şi eu. Mă priveşte cu ochii lui mari şi umezi, iar verdele ăla al lor mă hipnotizează pur şi simplu. Îi mângâi cu degetele tremurânde părul negru adorabil de ciufulit şi el îmi ia mâinile şi mi le sărută.
- Trecuseră două luni de când ai plecat şi eu voiam să fug de-acasă, să iau primul avion şi să vin la tine. Îmi spărsesem puşculiţa – pe Domnul Cotlet, da! nu râde – bagajele erau făcute, mai rămânea doar să vorbesc cu mama şi să-i spun că dorm peste noapte la Xavier. Însă ea voia să vorbească cu el aşa că nu am avut de ales şi l-am sunat înainte implorându-l să-mi fie complice. Fiind un prieten bun, a acceptat cu condiţia să mă însoţească în călătorie fiindcă eram prea mic să merg cu avionul de unul singur şi nici nu aveam paşaport – el avea. Am acceptat fără să mă mai gândesc, iar mama ne-a crezut. Doamne, Lottie, eram atât de aproape! Trebuia doar să urcăm în avion şi veneam la tine. Dar...
- Dar Camille a aflat cumva, nimeni nu ştie cum – nu vrea să ne zică! – de planul nostru şi a ajuns la aeroport fix înainte de a urca în avion, l-a luat de ureche şi l-a dus aşa până acasă, bla bla bla, el a fost pedepsit şi eu am reuşit să urc în avion şi să ajung în New York, fără ca el să ştie. Sfârşitul poveştii. Vrei să termini să te mai agăţi de ea, Roland? Eşti logodit – ce dracu’ ai?!
Nici nu mi-am dat seama când vărul meu a intrat peste noi în cameră; Rowe mă ţinea strâns în braţe, plimbându-şi mâinile prin părul meu, iar eu îi sărutasem timid obrazul.
- Xavier...
Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă între ei şi ce e cu tensiunea asta mai mult decât evidentă. Ei erau cei mai buni prieteni, inseparabili. Câteodată Rowe stătea mai mult cu el decât cu mine sub pretextul că sunt prea plicticoasă şi că s-a săturat să ia ceaiul – care nu avea niciun gust, doar era apă cu petale de trandafiri în ea – cu mine, ursuleţul Otto, poneiul Bubbles şi domnişoara Hopkins – păpuşa mea preferată – în sera din spatele casei. Şi acum ei îşi vorbeau în felul ăsta, cu ostilitate, din cine ştie ce motiv idiot, iar eu nu ştiu ce să fac să-i potolesc pe amândoi. Oscilez între a) să le dau o mamă de bătaie pentru că ei continuă să se certe acum pentru şi din cauza plecării mele când eu m-am întors în Paris, deci până la urmă degeaba şi b) să le dau o mamă de bătaie şi apoi să-i ameninţ că îl rog pe tata să-mi trimită avionul personal să vină să mă ia dacă nu termină cu tot circul ăsta.
Dar se pare că se descurcă şi de unii singuri căci, după ce-şi dă ochii peste cap când îl vede pe Rowe trăgându-mă înapoi lângă el, Xavier îi zice:
- Uite ce e, Roland! Vară-mea s-a întors în Franţa după atâta timp şi nu am de gând s-o fac să regrete decizia asta, aşa că termină odată cu fazele astea că oricum totul s-a întâmplat în trecut. Plus că era dreptul meu să-mi vizitez singura rudă în viaţă din partea maică-mii. Sau ai uitat că părinţii mei au murit încă dinainte ca eu să încep să merg în picioare şi am fost crescut de mătuşa Charlotte?
Nu-mi dau seama cum de reuşeşte el să vorbească cu atâta uşurinţă despre moartea părinţilor lui când pe mine mă apucă plânsul numai când mă uit în oglindă şi parcă o văd în locul meu pe mama pe care eu am avut-o alături măcar până la şapte ani. În schimb, mătuşa Angie, sora mai mică a mamei şi mama lui Xavier pe care nu am văzut-o decât în poze, a stat cu el doar câteva luni, după care s-a stins din viaţă. E ciudat cum, deşi din cauze diferite, ambele surori au murit de tinere...
- Iartă-mă, Lottie, zice Xavier pe un ton pierit când mă vede că-mi şterg rapid o lacrimă care reuşeşte să-mi scape. Nu voiam să-ţi trezesc amintiri urâte!
- E în regulă, zic dând din mâini zăpăcită. Serios. Nicio amintire urâtă.
Rowe oftează prelung şi se trânteşte pe spate, cu degetele lui încă împletite cu ale mele.
- Să presupunem că ai dreptate şi că mă port cam imatur, zice el şi eu nu prea mă prind cu cine vorbeşte pentru că pare să fixeze un punct de pe tavan. Şi că, poate, am exagerat cu gelozia şi am reacţionat cam prost.
- Poate? râde Xavier apropiindu-se de pat. Amice, tu exagerezi de când te ştiu şi reacţionezi la fel de prost dintotdeauna...
Rowe se ridică râzând şi el şi îi întinde mâna blondului care nu ezită şi i-o strânge imediat. Nu ştiu dacă e doar de faţadă, ca să mă facă pe mine să mă simt bine şi să nu, exact cum a zis Xavier mai devreme, regret că m-am întors aici, dar mă bucur totuşi că pentru moment totul a revenit la normal. Şi fără să-mi dau seama încep să plâng din nou.
- E de fe-fe-fericire, mă bâlbâi eu trăgându-mi nasul când amândoi se întorc îngrijoraţi spre mine. Rowe are din nou privirea aia adorabilă din tren, de băiat bun, cuminte şi grijuliu şi îmi zâmbeşte dulce în timp ce-mi şterge lacrimile. Pe acest Rowe l-aş vrea lângă mine o viaţă întreagă; nu că celălalt, cel arogant, provocator, sexy, m-ar deranja în vreun fel cu îndrăzneala lui, dar acesta îmi dă o senzaţie plăcută de siguranţă când mă aflu în preajma lui. Şi de ce altceva aş avea nevoie acum când inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare înafară de protecţia familiei – sau a vărului meu în cazul de faţă – şi a prietenului meu cel mai bun?
- Tu eşti conştient de cât de prost eşti, Roland? îl întreabă Xavier râzând uşor în timp ce se apropie de mine şi mă mângâie pe păr, sărutându-mi mai apoi creştetul. Deşi sunt verişorul ei şi am vizitat-o de atâtea ori, spunându-i că dacă trece vreodată în Paris să vină la mine şi i-am lăsat un bilet cu adresa mea, tot la tine a venit. Chiar dacă nu-şi mai amintea nimic în legătură cu tine sau familia ta, ea voia să vină la tine!
Rowe tresare şi se holbează la el uimit. Şi eu la fel.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebăm amândoi.
- Copilaşi, mai mâncaţi sau pot să strâng masa? strigă Camille din capul scărilor şi se pare că acesta e un prilej deosebit ca scumpul meu verişor să schimbe subiectul, zicând că el coboară că nu şi-a terminat cafeaua şi se anunţă a fi o zi grea, lăsându-ne pe amândoi în ceaţă.
Mă ridic şi eu să cobor, dar Rowe mă trage înapoi în pat.
- Mai vrei să mergi la cimitir? mă întreabă stins, acoperindu-şi privirea cu braţul.
[center]*[/center]
- Te ţii bine, da? mă întreabă Xavier punându-şi casca neagră în timp ce eu îmi încolăcesc mâinile în jurul taliei sale ca şarpele Boa în jurul gâtului victimei apetisante pe care o ochise de ceva timp şi ardea de nerăbdare s-o devoreze odată.
- Aham, îngaim eu tremurând toată fiindcă e prima oară când merg cu motocicleta.
Am stabilit cu Rowe că mergem toţi trei la cimitir mai pe seară fiindcă acum nu sunt încă pregătită şi din moment ce nu mai am nimic de făcut până atunci, Jo a plecat la serviciu şi Rowe la restaurantul lui, iar Camille era ocupată cu treburile casnice, i-am zis lui Xavier să mă ia cu el să-mi arate oraşul. A acceptat fără să stea pe gânduri şi eu am urcat ţopăind de fericire până la mine în cameră să mă pregătesc cât o ajuta el pe Camille să strângă masa. Ce băiat bun...
Fiindcă m-a avertizat că mergem cu motocicleta şi că se lasă frig mai pe seară, am avut grijă să mă îmbrac ceva mai diferit de stilul meu obşinuit şi mi-am luat topul cu bretele, galben cu buline verzi, jacheta de piele şi pantaloni skinny negrii – toate de la H&M, unul din magazinele mele preferate. În picioare m-am hotărât să iau o pereche de cizme maxi, iar părul mi l-am lăsat liber; buclele mele sunt adorabil de ciufulite azi. Şi cum era de aşteptat, atunci când am coborât şi Xavier m-a văzut aşa a izbucnit în râs, zicându-mi că Lottie nu e Lottie fără rochiţele ei colorate. Într-adevăr, boho rock-ul nu e chiar stilul meu, dar de când am ajuns în Franţa nici eu nu mai sunt Lottie/Charlie pe care o ştie toată lumea.
- Şi eu tot n-am aflat ce te aduce pe aici, zice el strecurându-se printre maşini cu o viteză care mă înspăimântă şi mă face să tresar la fiecare cotitură. Tremuri. Ţi-e frig?
Neah, fii fără grijă. Frig nu mi-e; în schimb mi-e frică de mor. Da’ tu accelerează liniştit, poate intrăm în Renault-ul ăla din faţă – sunt curioasă dacă tipa de la volan e blondă natural sau e vopsită.
- Nu, zic cu o voce răguşită. Am fugit de acasă... Bine, nu e chiar fugă că tata ştie unde sunt, deşi m-a pedepsit şi mi-a blocat toate conturile, totuşi ştie că sunt bine şi nu are motive să-şi facă griji. Sigur te întrebi de ce am fugit – de fapt, acum mă gândesc şi eu la asta... Dacă am luat o decizie bună sau nu şi dacă rămâneam acasă ce aş fi făcut şi cum s-ar fi terminat toate.
- Ce tot zici acolo? mă întreabă el. Nu înţeleg nimic – ai fugit de acasă, unchiul ştie, eşti pedepsită... Ce ai mai făcut, blondo? oftează el şi după tonul pe care-l are bănuiesc că îşi dă ochii peste cap.
- Hei, de data asta chiar nu e vina mea!
- Da, cum n-a fost nici acum doi ani când ai condus beată pe Fifth Avenue după ce ţi-ai luat permisul şi ai dat petrecerea aia sălbatică! Bine că te-ai ales doar cu o amendă...
- Hehe, atunci e posibil să fii fost vina mea... Dar nu despre asta vorbeam! Îţi spuneam că am fugit de acasă, mai mult împinsă de dorinţa de a mă rupe de toată agitaţia tipică NYC-ului. Ştii şi tu cât de hărţuită eram acolo, că oriunde ieşeam apăreau tot felul de reporteri şi eram urmărită de paparazzi... Mă rog, nu am fugit numai din motivul ăsta. A fost doar... Ştii, e vorba de tipul ăsta, Chace Dylan, încep, lipindu-mi obrazul de spatele lui, întărindu-mi strânsoarea în jurul său, cu care m-am cuplat vara trecută. Oftez prelung: Şi care s-a dovedit a nu fi chiar persoana incredibilă care credeam eu că e.
Mai tac puţin, iau o gură de aer, mă uit în stânga la bichonul care mă priveşte cu limba scoasă de la geamul Citroën-ului de lângă noi, apoi reiau:
- Ei bine, are o slăbiciune pentru jocurile de noroc, droguri şi băutură – ştiu, fatală combinaţie – şi se cuplase cu mine ca să-l ajut cu datoriile şi să-i plătesc taxa la facultate. Am aflat asta chiar în noaptea când am fugit de acasă, de la verişoara mea din State, Keira – dacă ţi-o mai aminteşti. Tipa care te-a rugat să-i fii model... Mă rog – ştii că maică-sa e detectiv la o firmă renumită din New York şi cum nici tata şi nici Keira nu-l înghiţeau pe Chace, ea a rugat-o pe mătuşa Stella să-l investigheze puţin, fără să ştiu eu desigur. Aşa că m-a sunat marţi seara, când a aflat totul despre el, şi mi-a spus. Faza e că, înghit în sec, mi-am pierdut virginitatea cu el...
Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. NU-RE-AC-ŢIO-NA-CA-ROWE. Te... Te rog.
Xavier frânează atât de brusc că simt cum motocicleta lui se ridică pe roata din faţă şi îmi ţin ochii strâns închişi, agăţându-mă cu toată puterea de el. Un scârţâit puternic îmi răsună în urechi şi sunt sigură, atât de sigură că ăsta e sfârşitul meu. Nu ştiu cum e pentru alţii care sunt pe cale să moară, dacă se gândesc la viaţa lor sau ceva de genul înainte să se întâmple, dar eu una nu mă pot gândi la nimeni şi nimic decât la sfârşitul meu.
Pe care-l aÅŸtept. AÅŸtept...
AÅŸtept.
AÅŸtept... ?
STAI!
De ce îl aştept?
Deschid ochii şi văd că ne aflăm de fapt într-un cartier foarte select din apropierea Panthéon-ului, în faţa unui imobil rezidenţial cu zece etaje ( aici locuieşte ? ) Deci nu o să mor... Nu o să mor! Oh daaaa! Nu o să fiu despărţită pentru totdeauna de Rowe şi restul persoanelor la care ţin şi mă pot bucura de viaţă în continuare! Ah, pentru un moment credeam că o să mor înainte să-mi împlinesc dorinţa de a goli cel puţin toate magazinele de pe prestigiosul bulevard Champs-Élysées. Şi a face sex sălbatic cu Rowe pe plajă...
Oh Doamne. Oh Doamne. OH DOAMNE!
Nu. Nu e adevărat. Eu nu vreau să fac nimic cu Rowe. Nu! Clar nu! A fost doar un gând de moment, datorat excesului de adrenalină! Da, Lottie, respiră – tu nu ai fantezii cu prietenul tău din copilărie Roland Maynotte, zis şi Rowe, care este, din întâmplare, logodit. Nu. Chiar nu ai. Plus că sexul e o chestie delicată acum pentru tine de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Chace...
Oh Doamne! Xavier. Uitasem de el şi de faptul că i-am spus. Dar de ce nu zice nimic? Nu că m-ar deranja să nu-mi spună nimic şi să treacă cu vederea peste acest incident nesemnificativ din viaţa mea.
Mă desprind uşor de acesta, vrând să mă dau jos de pe motocicletă să văd dacă s-a întâmplat ceva cu el, dar mi-o ia înainte şi vine la mine, strângându-mă în braţe.
- Oh, Charlotte, draga mea, îmi pare atât de rău! îmi şopteşte cu buzele în părul meu. Pentru moment nu înţeleg ce vrea să zică şi îl privesc în ochi nedumerită. Îmi imaginez cât de sfâşietor a fost pentru tine să afli toate astea, continuă punându-mi mâna pe obraz şi privindu-mă într-un fel ciudat, aproape compătimitor.
Şi apoi realizez că verişorul meu, spre deosebire de prietenul meu din copilărie care a reacţionat ca o bestie fiindcă nu îi convine faptul că am făcut-o prima oară cu un tip care nu era el, se gândeşte la cât de mizerabil m-am simţit eu să aflu că iubitul meu, cel căruia m-am dăruit cu atâta pasiune s-a dovedit a fi o scârbă de om ce nu voia decât să şi-o tragă cu moştenitoarea imperiului Meyer şi să-i folosească banii ca să iasă din rahat.
Încep să tremur, inconştientă de acest gest şi îmi ascund faţa la pieptul său fiindcă ştiu că nu mă pot uita în ochii lui. El mă strânge tare în braţe şi oftează prelung, întărindu-mi sentimentul acela de deşertăciune ce se instaurase înăuntrul meu încă din noaptea aia idioată când am realizat ( sau să spun că m-am prins, de fapt? ) că nimeni nu ar putea-o iubi sincer pe Lottie Meyer înafara rudelor ei. Pentru că e o copilă imatură, cu aere de divă şi cu atât de mulţi bani că ar putea închiria o plajă în Malibu.
Poate scorpia de Rachel are dreptate când spune că eu m-am născut doar ca să-i cheltui banii lu’ tata şi că totul se va întoarce într-o zi împotriva mea...
Nu-mi mai pot reţine lacrimile şi încep să plâng. Se pare că mă doare mai tare decât mă aşteptam eu şi că nu mă deranjează că Chace stătea cu mine pentru banii mei cât mă deranjează de fapt că el a fost primul...
- Sper că Tony are destulă îngheţată, zice râzând uşor în timp ce interfonul sună. Şi dacă nu are, se duce şi cumpără – doar avem de-a face cu o inimă frântă aici! Şi îngheţata cu ciocolată şi nuci caramelizate – preferata scumpei noastre paciente – este un element esenţial acestei operaţii cu şanse de reuşită mai mult decât imposibile.
Mă gândesc că poate am greşit persoana. Că nu Rowe e cel la care trebuia să vin şi că alături de verişorul meu găsesc acel sprijijn de nădejde pe care mă aşteptam să-l primesc din partea prietenului meu din copilărie. În fond, pe Rowe nu l-am mai văzut de zece ani şi Xavier este ruda mea. Ne curge acelaşi sânge prin vene, semănăm ca două picături de apă, am crescut în aceeaşi casă şi... a fost prima mea dragoste.
Poate Rowe e minunat şi superb şi chiar ţine la mine aşa cum zice că o face, dar de grija şi afecţiunea lui Xavier am eu nevoie acum. De când am ajuns la el acasă Rowe m-a tratat ca pe o jucărie copilărie care a ajuns pe mâinile altuia şi acum s-a întors la el cu o pată imensă care nu poate fi scoasă cu nimic şi nu-i mai vede rostul, dar cu toate astea nu o poate arunca fiindcă i-a aparţinut şi a adorat-o cândva şi are amintiri de neuitat cu ea.
Sunt zăpăcită, poate chiar prostuţă şi neexperimentată. Uşor de fraierit şi poate chiar şi de furat. Dar până şi eu ştiu că nu mai vreau să fiu tratată ca o păpuşă în haine de firmă şi tone de accesorii. Şi de asta am venit aici! Nu doar ca să-mi limpezesc gândurile, pentru relaxare, vacanţă, iubiri de-o vară, distracţie sau cumpărături ( nu că aş avea cu ce ). Ci ca să le dau peste nas tuturor învăţând să mă descurc pe propriile-mi picioare şi arătându-le tuturor că Lottie-Meyer-adorabila-lu’-tăticu’ poate fi şi doar Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă.
Dar, pentru că Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă este un nume prea lung, o să fiu doar Lottie-cea-independentă. Sau, mai simplu, doar Lottie.
Bănuiesc că nu mai e nevoie să mă pierd în scuze kilometrice şi n-o să vă înşir aici o altă poveste despre cum am fost ocupată să descopăr Atlantida şi deaia nu am putut scrie când bănuiesc că v-aţi obişnuit cu întârzierile mele :D. Hehe. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar să vă las acum să vă delectaţi cu ceea ce-i mai pregăteşte crudul Univers blondei noastre favorite. Şi vă asigur că, la cum îl cunosc pe stimabilu', are multe planuri cu ea - mai bune, mai rele, dar va fi mult timp de acum înainte cu ochii pe ea. Bun, hai că vă las. Lectură plăcută!
[center]CAPITOLUL ÅžASE[/center]
Rowe continuă să vorbească, în ciuda faptului că nu sunt atentă la nimic din ceea ce-mi spune de când a intrat în cameră. Încă îmi ţin capul în pernă şi plâng înfundat. Și chiar dacă simt că nu mai am aer și mă înec din când în când, tot nu mi-l ridic! Ştiu unde este şi ştiu ce face, îl aud chiar foarte bine. Nici măcar nu s-a mişcat din dreptul uşii, proabil se sprijină de ea şi îmi înşiră tot felul de scuze de parcă sta l-ar ajuta cu ceva. O rană nu se vindecă cu scuze. Sau cel puţin nu genul ăsta de răni.
Parchetul începe să scârţâie uşor sub greutatea paşilor lui Rowe care pare că se apropie de pat. Acum nu mai spune nimic, pur şi simplu tace. Ceea ce mă sperie într-o oarecare măsură şi mă face să mă întreb ce-i trece prin cap. Dar cu toate astea rămân cu faţa cufundată în perna mea. După cum îl ştiu pe Rowe nu încearcă decât să mă provoace să aflu singură ce are de gând.
- Uite, Lottie, ma chére. Nu voiam să afli aşa. Mă rog, după mine nu ai fi aflat niciodată, zice el cu o voce ciudată, parcă înecată. Se aşează pe marginea patului şi înainte să-mi dau seama de ce se întâmplă mă apucă strâns de braţe şi mă ridică în genunchi, forţându-mă să-l privesc în ochi... În ochii lui roşii, înlăcrimaţi!
DUMNEZEULE MARE! CE-MONSTRU-SUNT!
L-am...
L-am făcut să plângă.
- Rowe! strig eu luându-i panicată capul în mâini. Nu contează ce mi-a făcut şi oricum a fost în trecut. Nu-l pot lăsa aşa. Nu când plânge. Nu când ţin atât de mult la el. Nu când îi datorez mai multe decât și-ar putea imagina vreodată. Cu siguranță nu pe Rowe al meu.
Şi pentru numele lui Johnny Depp, ce superbi sunt ochii lui când plânge! Au o strălucire aparte, iar genele alea lungi şi arcuite îi fac şi mai superbi – asta dacă e posibil.
- Eram disperat, Lottie, murmură el trântindu-mă pe pat şi culcându-şi capul de pieptul meu. Acţiune care mă face să-mi pierd minţile – de ce trebuie el să mă trântească mereu în pat şi să se pună peste mine când avem o discuţie... mai intimă? Acum serios, cum ai mai putea fi în deplinătatea facultăţilor mintale când ai optzeci şi două de kilograme de tip delicios peste tine, care miroase sublim şi te face să crezi că eşti cea mai importantă persoană pentru el. E al dracului de tentant, chiar şi pentru mine.
- Disperat şi complet demoralizat, continuă el împletindu-şi degetele cu ale mele moment în care tot corpul mi se înfierbântă. E cumva inconştient de ce e în stare sau chiar o face intenţionat? Plecasei şi eu nu voiam să accept asta, începusem să cred că nici nu ţi-a păsat de mine când ai plecat, că nu te-ai gândit decât la tine şi cât de bine o să-ţi facă ţie şi tatălui tău plecarea în New York, îmi pierdusem practic minţile. Da, Xavier are dreptate. A fost o perioadă în care numele tău era interzis în casa asta şi orice ar fi fost nu mai voiam să aud de tine, dar asta nu este toată povestea...
Se ridică în genunchi şi odată cu el mă ridic şi eu. Mă priveşte cu ochii lui mari şi umezi, iar verdele ăla al lor mă hipnotizează pur şi simplu. Îi mângâi cu degetele tremurânde părul negru adorabil de ciufulit şi el îmi ia mâinile şi mi le sărută.
- Trecuseră două luni de când ai plecat şi eu voiam să fug de-acasă, să iau primul avion şi să vin la tine. Îmi spărsesem puşculiţa – pe Domnul Cotlet, da! nu râde – bagajele erau făcute, mai rămânea doar să vorbesc cu mama şi să-i spun că dorm peste noapte la Xavier. Însă ea voia să vorbească cu el aşa că nu am avut de ales şi l-am sunat înainte implorându-l să-mi fie complice. Fiind un prieten bun, a acceptat cu condiţia să mă însoţească în călătorie fiindcă eram prea mic să merg cu avionul de unul singur şi nici nu aveam paşaport – el avea. Am acceptat fără să mă mai gândesc, iar mama ne-a crezut. Doamne, Lottie, eram atât de aproape! Trebuia doar să urcăm în avion şi veneam la tine. Dar...
- Dar Camille a aflat cumva, nimeni nu ştie cum – nu vrea să ne zică! – de planul nostru şi a ajuns la aeroport fix înainte de a urca în avion, l-a luat de ureche şi l-a dus aşa până acasă, bla bla bla, el a fost pedepsit şi eu am reuşit să urc în avion şi să ajung în New York, fără ca el să ştie. Sfârşitul poveştii. Vrei să termini să te mai agăţi de ea, Roland? Eşti logodit – ce dracu’ ai?!
Nici nu mi-am dat seama când vărul meu a intrat peste noi în cameră; Rowe mă ţinea strâns în braţe, plimbându-şi mâinile prin părul meu, iar eu îi sărutasem timid obrazul.
- Xavier...
Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă între ei şi ce e cu tensiunea asta mai mult decât evidentă. Ei erau cei mai buni prieteni, inseparabili. Câteodată Rowe stătea mai mult cu el decât cu mine sub pretextul că sunt prea plicticoasă şi că s-a săturat să ia ceaiul – care nu avea niciun gust, doar era apă cu petale de trandafiri în ea – cu mine, ursuleţul Otto, poneiul Bubbles şi domnişoara Hopkins – păpuşa mea preferată – în sera din spatele casei. Şi acum ei îşi vorbeau în felul ăsta, cu ostilitate, din cine ştie ce motiv idiot, iar eu nu ştiu ce să fac să-i potolesc pe amândoi. Oscilez între a) să le dau o mamă de bătaie pentru că ei continuă să se certe acum pentru şi din cauza plecării mele când eu m-am întors în Paris, deci până la urmă degeaba şi b) să le dau o mamă de bătaie şi apoi să-i ameninţ că îl rog pe tata să-mi trimită avionul personal să vină să mă ia dacă nu termină cu tot circul ăsta.
Dar se pare că se descurcă şi de unii singuri căci, după ce-şi dă ochii peste cap când îl vede pe Rowe trăgându-mă înapoi lângă el, Xavier îi zice:
- Uite ce e, Roland! Vară-mea s-a întors în Franţa după atâta timp şi nu am de gând s-o fac să regrete decizia asta, aşa că termină odată cu fazele astea că oricum totul s-a întâmplat în trecut. Plus că era dreptul meu să-mi vizitez singura rudă în viaţă din partea maică-mii. Sau ai uitat că părinţii mei au murit încă dinainte ca eu să încep să merg în picioare şi am fost crescut de mătuşa Charlotte?
Nu-mi dau seama cum de reuşeşte el să vorbească cu atâta uşurinţă despre moartea părinţilor lui când pe mine mă apucă plânsul numai când mă uit în oglindă şi parcă o văd în locul meu pe mama pe care eu am avut-o alături măcar până la şapte ani. În schimb, mătuşa Angie, sora mai mică a mamei şi mama lui Xavier pe care nu am văzut-o decât în poze, a stat cu el doar câteva luni, după care s-a stins din viaţă. E ciudat cum, deşi din cauze diferite, ambele surori au murit de tinere...
- Iartă-mă, Lottie, zice Xavier pe un ton pierit când mă vede că-mi şterg rapid o lacrimă care reuşeşte să-mi scape. Nu voiam să-ţi trezesc amintiri urâte!
- E în regulă, zic dând din mâini zăpăcită. Serios. Nicio amintire urâtă.
Rowe oftează prelung şi se trânteşte pe spate, cu degetele lui încă împletite cu ale mele.
- Să presupunem că ai dreptate şi că mă port cam imatur, zice el şi eu nu prea mă prind cu cine vorbeşte pentru că pare să fixeze un punct de pe tavan. Şi că, poate, am exagerat cu gelozia şi am reacţionat cam prost.
- Poate? râde Xavier apropiindu-se de pat. Amice, tu exagerezi de când te ştiu şi reacţionezi la fel de prost dintotdeauna...
Rowe se ridică râzând şi el şi îi întinde mâna blondului care nu ezită şi i-o strânge imediat. Nu ştiu dacă e doar de faţadă, ca să mă facă pe mine să mă simt bine şi să nu, exact cum a zis Xavier mai devreme, regret că m-am întors aici, dar mă bucur totuşi că pentru moment totul a revenit la normal. Şi fără să-mi dau seama încep să plâng din nou.
- E de fe-fe-fericire, mă bâlbâi eu trăgându-mi nasul când amândoi se întorc îngrijoraţi spre mine. Rowe are din nou privirea aia adorabilă din tren, de băiat bun, cuminte şi grijuliu şi îmi zâmbeşte dulce în timp ce-mi şterge lacrimile. Pe acest Rowe l-aş vrea lângă mine o viaţă întreagă; nu că celălalt, cel arogant, provocator, sexy, m-ar deranja în vreun fel cu îndrăzneala lui, dar acesta îmi dă o senzaţie plăcută de siguranţă când mă aflu în preajma lui. Şi de ce altceva aş avea nevoie acum când inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare înafară de protecţia familiei – sau a vărului meu în cazul de faţă – şi a prietenului meu cel mai bun?
- Tu eşti conştient de cât de prost eşti, Roland? îl întreabă Xavier râzând uşor în timp ce se apropie de mine şi mă mângâie pe păr, sărutându-mi mai apoi creştetul. Deşi sunt verişorul ei şi am vizitat-o de atâtea ori, spunându-i că dacă trece vreodată în Paris să vină la mine şi i-am lăsat un bilet cu adresa mea, tot la tine a venit. Chiar dacă nu-şi mai amintea nimic în legătură cu tine sau familia ta, ea voia să vină la tine!
Rowe tresare şi se holbează la el uimit. Şi eu la fel.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebăm amândoi.
- Copilaşi, mai mâncaţi sau pot să strâng masa? strigă Camille din capul scărilor şi se pare că acesta e un prilej deosebit ca scumpul meu verişor să schimbe subiectul, zicând că el coboară că nu şi-a terminat cafeaua şi se anunţă a fi o zi grea, lăsându-ne pe amândoi în ceaţă.
Mă ridic şi eu să cobor, dar Rowe mă trage înapoi în pat.
- Mai vrei să mergi la cimitir? mă întreabă stins, acoperindu-şi privirea cu braţul.
[center]*[/center]
- Te ţii bine, da? mă întreabă Xavier punându-şi casca neagră în timp ce eu îmi încolăcesc mâinile în jurul taliei sale ca şarpele Boa în jurul gâtului victimei apetisante pe care o ochise de ceva timp şi ardea de nerăbdare s-o devoreze odată.
- Aham, îngaim eu tremurând toată fiindcă e prima oară când merg cu motocicleta.
Am stabilit cu Rowe că mergem toţi trei la cimitir mai pe seară fiindcă acum nu sunt încă pregătită şi din moment ce nu mai am nimic de făcut până atunci, Jo a plecat la serviciu şi Rowe la restaurantul lui, iar Camille era ocupată cu treburile casnice, i-am zis lui Xavier să mă ia cu el să-mi arate oraşul. A acceptat fără să stea pe gânduri şi eu am urcat ţopăind de fericire până la mine în cameră să mă pregătesc cât o ajuta el pe Camille să strângă masa. Ce băiat bun...
Fiindcă m-a avertizat că mergem cu motocicleta şi că se lasă frig mai pe seară, am avut grijă să mă îmbrac ceva mai diferit de stilul meu obşinuit şi mi-am luat topul cu bretele, galben cu buline verzi, jacheta de piele şi pantaloni skinny negrii – toate de la H&M, unul din magazinele mele preferate. În picioare m-am hotărât să iau o pereche de cizme maxi, iar părul mi l-am lăsat liber; buclele mele sunt adorabil de ciufulite azi. Şi cum era de aşteptat, atunci când am coborât şi Xavier m-a văzut aşa a izbucnit în râs, zicându-mi că Lottie nu e Lottie fără rochiţele ei colorate. Într-adevăr, boho rock-ul nu e chiar stilul meu, dar de când am ajuns în Franţa nici eu nu mai sunt Lottie/Charlie pe care o ştie toată lumea.
- Şi eu tot n-am aflat ce te aduce pe aici, zice el strecurându-se printre maşini cu o viteză care mă înspăimântă şi mă face să tresar la fiecare cotitură. Tremuri. Ţi-e frig?
Neah, fii fără grijă. Frig nu mi-e; în schimb mi-e frică de mor. Da’ tu accelerează liniştit, poate intrăm în Renault-ul ăla din faţă – sunt curioasă dacă tipa de la volan e blondă natural sau e vopsită.
- Nu, zic cu o voce răguşită. Am fugit de acasă... Bine, nu e chiar fugă că tata ştie unde sunt, deşi m-a pedepsit şi mi-a blocat toate conturile, totuşi ştie că sunt bine şi nu are motive să-şi facă griji. Sigur te întrebi de ce am fugit – de fapt, acum mă gândesc şi eu la asta... Dacă am luat o decizie bună sau nu şi dacă rămâneam acasă ce aş fi făcut şi cum s-ar fi terminat toate.
- Ce tot zici acolo? mă întreabă el. Nu înţeleg nimic – ai fugit de acasă, unchiul ştie, eşti pedepsită... Ce ai mai făcut, blondo? oftează el şi după tonul pe care-l are bănuiesc că îşi dă ochii peste cap.
- Hei, de data asta chiar nu e vina mea!
- Da, cum n-a fost nici acum doi ani când ai condus beată pe Fifth Avenue după ce ţi-ai luat permisul şi ai dat petrecerea aia sălbatică! Bine că te-ai ales doar cu o amendă...
- Hehe, atunci e posibil să fii fost vina mea... Dar nu despre asta vorbeam! Îţi spuneam că am fugit de acasă, mai mult împinsă de dorinţa de a mă rupe de toată agitaţia tipică NYC-ului. Ştii şi tu cât de hărţuită eram acolo, că oriunde ieşeam apăreau tot felul de reporteri şi eram urmărită de paparazzi... Mă rog, nu am fugit numai din motivul ăsta. A fost doar... Ştii, e vorba de tipul ăsta, Chace Dylan, încep, lipindu-mi obrazul de spatele lui, întărindu-mi strânsoarea în jurul său, cu care m-am cuplat vara trecută. Oftez prelung: Şi care s-a dovedit a nu fi chiar persoana incredibilă care credeam eu că e.
Mai tac puţin, iau o gură de aer, mă uit în stânga la bichonul care mă priveşte cu limba scoasă de la geamul Citroën-ului de lângă noi, apoi reiau:
- Ei bine, are o slăbiciune pentru jocurile de noroc, droguri şi băutură – ştiu, fatală combinaţie – şi se cuplase cu mine ca să-l ajut cu datoriile şi să-i plătesc taxa la facultate. Am aflat asta chiar în noaptea când am fugit de acasă, de la verişoara mea din State, Keira – dacă ţi-o mai aminteşti. Tipa care te-a rugat să-i fii model... Mă rog – ştii că maică-sa e detectiv la o firmă renumită din New York şi cum nici tata şi nici Keira nu-l înghiţeau pe Chace, ea a rugat-o pe mătuşa Stella să-l investigheze puţin, fără să ştiu eu desigur. Aşa că m-a sunat marţi seara, când a aflat totul despre el, şi mi-a spus. Faza e că, înghit în sec, mi-am pierdut virginitatea cu el...
Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. NU-RE-AC-ŢIO-NA-CA-ROWE. Te... Te rog.
Xavier frânează atât de brusc că simt cum motocicleta lui se ridică pe roata din faţă şi îmi ţin ochii strâns închişi, agăţându-mă cu toată puterea de el. Un scârţâit puternic îmi răsună în urechi şi sunt sigură, atât de sigură că ăsta e sfârşitul meu. Nu ştiu cum e pentru alţii care sunt pe cale să moară, dacă se gândesc la viaţa lor sau ceva de genul înainte să se întâmple, dar eu una nu mă pot gândi la nimeni şi nimic decât la sfârşitul meu.
Pe care-l aÅŸtept. AÅŸtept...
AÅŸtept.
AÅŸtept... ?
STAI!
De ce îl aştept?
Deschid ochii şi văd că ne aflăm de fapt într-un cartier foarte select din apropierea Panthéon-ului, în faţa unui imobil rezidenţial cu zece etaje ( aici locuieşte ? ) Deci nu o să mor... Nu o să mor! Oh daaaa! Nu o să fiu despărţită pentru totdeauna de Rowe şi restul persoanelor la care ţin şi mă pot bucura de viaţă în continuare! Ah, pentru un moment credeam că o să mor înainte să-mi împlinesc dorinţa de a goli cel puţin toate magazinele de pe prestigiosul bulevard Champs-Élysées. Şi a face sex sălbatic cu Rowe pe plajă...
Oh Doamne. Oh Doamne. OH DOAMNE!
Nu. Nu e adevărat. Eu nu vreau să fac nimic cu Rowe. Nu! Clar nu! A fost doar un gând de moment, datorat excesului de adrenalină! Da, Lottie, respiră – tu nu ai fantezii cu prietenul tău din copilărie Roland Maynotte, zis şi Rowe, care este, din întâmplare, logodit. Nu. Chiar nu ai. Plus că sexul e o chestie delicată acum pentru tine de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Chace...
Oh Doamne! Xavier. Uitasem de el şi de faptul că i-am spus. Dar de ce nu zice nimic? Nu că m-ar deranja să nu-mi spună nimic şi să treacă cu vederea peste acest incident nesemnificativ din viaţa mea.
Mă desprind uşor de acesta, vrând să mă dau jos de pe motocicletă să văd dacă s-a întâmplat ceva cu el, dar mi-o ia înainte şi vine la mine, strângându-mă în braţe.
- Oh, Charlotte, draga mea, îmi pare atât de rău! îmi şopteşte cu buzele în părul meu. Pentru moment nu înţeleg ce vrea să zică şi îl privesc în ochi nedumerită. Îmi imaginez cât de sfâşietor a fost pentru tine să afli toate astea, continuă punându-mi mâna pe obraz şi privindu-mă într-un fel ciudat, aproape compătimitor.
Şi apoi realizez că verişorul meu, spre deosebire de prietenul meu din copilărie care a reacţionat ca o bestie fiindcă nu îi convine faptul că am făcut-o prima oară cu un tip care nu era el, se gândeşte la cât de mizerabil m-am simţit eu să aflu că iubitul meu, cel căruia m-am dăruit cu atâta pasiune s-a dovedit a fi o scârbă de om ce nu voia decât să şi-o tragă cu moştenitoarea imperiului Meyer şi să-i folosească banii ca să iasă din rahat.
Încep să tremur, inconştientă de acest gest şi îmi ascund faţa la pieptul său fiindcă ştiu că nu mă pot uita în ochii lui. El mă strânge tare în braţe şi oftează prelung, întărindu-mi sentimentul acela de deşertăciune ce se instaurase înăuntrul meu încă din noaptea aia idioată când am realizat ( sau să spun că m-am prins, de fapt? ) că nimeni nu ar putea-o iubi sincer pe Lottie Meyer înafara rudelor ei. Pentru că e o copilă imatură, cu aere de divă şi cu atât de mulţi bani că ar putea închiria o plajă în Malibu.
Poate scorpia de Rachel are dreptate când spune că eu m-am născut doar ca să-i cheltui banii lu’ tata şi că totul se va întoarce într-o zi împotriva mea...
Nu-mi mai pot reţine lacrimile şi încep să plâng. Se pare că mă doare mai tare decât mă aşteptam eu şi că nu mă deranjează că Chace stătea cu mine pentru banii mei cât mă deranjează de fapt că el a fost primul...
- Sper că Tony are destulă îngheţată, zice râzând uşor în timp ce interfonul sună. Şi dacă nu are, se duce şi cumpără – doar avem de-a face cu o inimă frântă aici! Şi îngheţata cu ciocolată şi nuci caramelizate – preferata scumpei noastre paciente – este un element esenţial acestei operaţii cu şanse de reuşită mai mult decât imposibile.
Mă gândesc că poate am greşit persoana. Că nu Rowe e cel la care trebuia să vin şi că alături de verişorul meu găsesc acel sprijijn de nădejde pe care mă aşteptam să-l primesc din partea prietenului meu din copilărie. În fond, pe Rowe nu l-am mai văzut de zece ani şi Xavier este ruda mea. Ne curge acelaşi sânge prin vene, semănăm ca două picături de apă, am crescut în aceeaşi casă şi... a fost prima mea dragoste.
Poate Rowe e minunat şi superb şi chiar ţine la mine aşa cum zice că o face, dar de grija şi afecţiunea lui Xavier am eu nevoie acum. De când am ajuns la el acasă Rowe m-a tratat ca pe o jucărie copilărie care a ajuns pe mâinile altuia şi acum s-a întors la el cu o pată imensă care nu poate fi scoasă cu nimic şi nu-i mai vede rostul, dar cu toate astea nu o poate arunca fiindcă i-a aparţinut şi a adorat-o cândva şi are amintiri de neuitat cu ea.
Sunt zăpăcită, poate chiar prostuţă şi neexperimentată. Uşor de fraierit şi poate chiar şi de furat. Dar până şi eu ştiu că nu mai vreau să fiu tratată ca o păpuşă în haine de firmă şi tone de accesorii. Şi de asta am venit aici! Nu doar ca să-mi limpezesc gândurile, pentru relaxare, vacanţă, iubiri de-o vară, distracţie sau cumpărături ( nu că aş avea cu ce ). Ci ca să le dau peste nas tuturor învăţând să mă descurc pe propriile-mi picioare şi arătându-le tuturor că Lottie-Meyer-adorabila-lu’-tăticu’ poate fi şi doar Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă.
Dar, pentru că Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă este un nume prea lung, o să fiu doar Lottie-cea-independentă. Sau, mai simplu, doar Lottie.