11-04-2010, 10:09 PM
@Ayn - Multumim de comentariu >:D< Ne bucuram ca iti place :3 Si da, tipu' ala i-a rupt mana lui Shane :-"
@Dydo - Weee...Ma bucur ca ai aterizat pe aici :> Am aterizat si eu cu capitolul. Multumim de comentariu si speram sa iti placa si in continuare >:D<
Capitolul 7
Errin P.O.V.
Zgomotul era puternic. Cineva făcea un scandal de zile mari. Cretini, mi-am spus în minte. Dar urletele continuau. Ce retardaţi, frate! Am deschis ochii încet, încet. Părul îmi acoperea faţa. Am ridicat mâna să îl dau la o parte. Şuviţa mea roşie era singura care îmi mai acoperea ochii acum, aşa că am dat-o şi pe ea pe spate cu un gest rapid. Am ridicat capul. Gâtul mă durea îngrozitor de la cum am adormit. Notă: să nu mai dorm pe balcon. Nici măcar pentru Shane.
Într-un final eram trează şi dreaptă într-o oarecare măsură. Prima dată m-am uitat pe stradă, crezând că voi găsi acolo grupul vesel să pot să îi injur. Dar nu era nimeni. Zgomotosul se afla pe un balcon, fix in faţa mea. Shane! Am deschis gura să strig la el, dar m-am oprit atunci când l-am văzut cum se clatină. S-a prăbuşit pe un scaun şi şi-a sprijinit capul de perete.
- Ce ai păţit? am strigat eu îngrijorată.
Mi-a răspuns cu un zâmbet chinuit. Asta nu e bine. Am început să mă agit aiurea în spaţiul mic. Dădeam din mâini cu disperare. După vreo două minute irosite aiurea m-am oprit să mă uit încă o dată la el. Mi-a făcut semn să mă calmez. Cum dracu să fac asta?! A lăsat un suspin să îi scape printre buze. Poate nu am auzit, dar cu siguranţa i-am putut vedea expresia chinuită. Gata! Asta a pus capac. M-am sprijinit de bară şi am sărit de pe balcon.
O nu! Ce a fost în mintea mea? Nu mi-am pierdut nimic din abilitaţile fizice odată ajunsă în lumea asta. Şi Iisuse Hristoase, oamenii nu sar aşa. E absurd. Am aterizat în mijlocul drumului. Acum faptul era deja consumat. Mi-am îndoit genunchii şi m-am împins cu putere în sol. Eram din nou în aer. Era frig... Câteva secunde mai târziu aterizasem deja pe balconul lui. Se uita ciudat la mine şi acest lucru chiar nu mă mira.
Am putut vedea urmele de sânge de pe obrajii lui. Avea şi capul spart. Frumos! Uite de unde şi clătinatul. Şi mai toată durerea, pariu că venea de la mâna ruptă. În timp ce eu îi evaluam rănile el a afişat o expresie uimită.
- Ăăă...Sunt...Sunt amatoare de sproturi extreme. Momentan te mulţumeşti cu explicaţia asta.
A dat din cap dezaprobator. Nu aveam ce să îi fac. Ce să fi zis? "Bă, dudă vezi că eu sunt zână. E ok, nu?" Aşa ceva? Nu prea cred. M-am pus în genunchi în faţa lui. Mi-am pus palmele pe braţul său rupt, ca un soi de consolare. Proastă mişcare! A câta porcărie care o fac în seara asta? Doamne, sunt imposibilă. În jurul palmelor mele s-a format o aură albastră, strălucitoare. Nu, nu şi iarăşi nu! Asta e vindecarea. Am învaţat-o la paişpe' ani cănd încă învăţam să vrăjesc săbiile. Mi-a predat vraja asta ca să pot să mă vindec singură dacă mă tai în sabie sau mai ştiu eu ce. De ce se declanşează acum? Nu mi-am dorit vindecarea lui. Sau poate...Poate am făcut-o? M-am uitat speriată în ochii lui. Tot ce am putut vedea pe chipul său era teamă, care acum încerca să o ascundă de mine. Mi-am desprins palmele de pe braţul să şi m-am întors cu spatele. Ştiam eu! De asta trebuia să fiu mai atentă. El nu trebuia să afle nhimic. Eram sigură că se va speria o dată ce va afla cât de puţin despre adevărata mea natura. Astă seară a fost ca un bum de informaţie magică. Nu trebuia să rămân la concertul acela. Mai bine plecam, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.
Am constatat că plângeam. Ce aiurea! Dar de ce nu sar pur şi simplu de aici? Ce mai aştept? Aş putea să plec, să mă îndrept spre portal şi să intru în vid. Da, să rămân acolo, cu amintirea lui şi cea a lumii mele. Dar nu pot. Aştept ceva, de aceea nu fac nimic să scap din chestia asta. Şi da, acum ştiu ce aşteptam. Şi-a sprijinit capul de umărul meu şi m-a înconjurat cu braţul sănătos. Asta voiam. Să îi simt atingerea. Să îl simt aproape de mine. M-am întors cu faţa la Shane. Ştiam, prea bine chiar, că faţa mea era înecată în lacrimi.
- Îmi pare rău...Doar nu plânge...Eu doar, am fost şocat...
- Sunt diferită. Eşti dispus să te bagi într-o chestie care implică sentimente cu o ciudaţenie?
- Nu eşti ciudăţenie...
După aceste cuvinte şi-a lipit uşor buzele de ale mele. Era dulce şi cald. Am închis ochii, deşi s-a retras după numai câteva secunde, mi-a plăcut. Am zâmbit. Era bine. Dar când am întors capul am văzut ca problema cea mai gravă era postată în pragul balconului şi se uita urât la amandoi. Să sperăm cu nu a văzut nimic mai mult decât acel sărut şi voi primi o simplă pedeapsă că am fugit de acasă la miezul nopţii să ma întâlnesc cu iubitul. Sper că doar atât din toată scena...
@Dydo - Weee...Ma bucur ca ai aterizat pe aici :> Am aterizat si eu cu capitolul. Multumim de comentariu si speram sa iti placa si in continuare >:D<
Capitolul 7
Errin P.O.V.
Zgomotul era puternic. Cineva făcea un scandal de zile mari. Cretini, mi-am spus în minte. Dar urletele continuau. Ce retardaţi, frate! Am deschis ochii încet, încet. Părul îmi acoperea faţa. Am ridicat mâna să îl dau la o parte. Şuviţa mea roşie era singura care îmi mai acoperea ochii acum, aşa că am dat-o şi pe ea pe spate cu un gest rapid. Am ridicat capul. Gâtul mă durea îngrozitor de la cum am adormit. Notă: să nu mai dorm pe balcon. Nici măcar pentru Shane.
Într-un final eram trează şi dreaptă într-o oarecare măsură. Prima dată m-am uitat pe stradă, crezând că voi găsi acolo grupul vesel să pot să îi injur. Dar nu era nimeni. Zgomotosul se afla pe un balcon, fix in faţa mea. Shane! Am deschis gura să strig la el, dar m-am oprit atunci când l-am văzut cum se clatină. S-a prăbuşit pe un scaun şi şi-a sprijinit capul de perete.
- Ce ai păţit? am strigat eu îngrijorată.
Mi-a răspuns cu un zâmbet chinuit. Asta nu e bine. Am început să mă agit aiurea în spaţiul mic. Dădeam din mâini cu disperare. După vreo două minute irosite aiurea m-am oprit să mă uit încă o dată la el. Mi-a făcut semn să mă calmez. Cum dracu să fac asta?! A lăsat un suspin să îi scape printre buze. Poate nu am auzit, dar cu siguranţa i-am putut vedea expresia chinuită. Gata! Asta a pus capac. M-am sprijinit de bară şi am sărit de pe balcon.
O nu! Ce a fost în mintea mea? Nu mi-am pierdut nimic din abilitaţile fizice odată ajunsă în lumea asta. Şi Iisuse Hristoase, oamenii nu sar aşa. E absurd. Am aterizat în mijlocul drumului. Acum faptul era deja consumat. Mi-am îndoit genunchii şi m-am împins cu putere în sol. Eram din nou în aer. Era frig... Câteva secunde mai târziu aterizasem deja pe balconul lui. Se uita ciudat la mine şi acest lucru chiar nu mă mira.
Am putut vedea urmele de sânge de pe obrajii lui. Avea şi capul spart. Frumos! Uite de unde şi clătinatul. Şi mai toată durerea, pariu că venea de la mâna ruptă. În timp ce eu îi evaluam rănile el a afişat o expresie uimită.
- Ăăă...Sunt...Sunt amatoare de sproturi extreme. Momentan te mulţumeşti cu explicaţia asta.
A dat din cap dezaprobator. Nu aveam ce să îi fac. Ce să fi zis? "Bă, dudă vezi că eu sunt zână. E ok, nu?" Aşa ceva? Nu prea cred. M-am pus în genunchi în faţa lui. Mi-am pus palmele pe braţul său rupt, ca un soi de consolare. Proastă mişcare! A câta porcărie care o fac în seara asta? Doamne, sunt imposibilă. În jurul palmelor mele s-a format o aură albastră, strălucitoare. Nu, nu şi iarăşi nu! Asta e vindecarea. Am învaţat-o la paişpe' ani cănd încă învăţam să vrăjesc săbiile. Mi-a predat vraja asta ca să pot să mă vindec singură dacă mă tai în sabie sau mai ştiu eu ce. De ce se declanşează acum? Nu mi-am dorit vindecarea lui. Sau poate...Poate am făcut-o? M-am uitat speriată în ochii lui. Tot ce am putut vedea pe chipul său era teamă, care acum încerca să o ascundă de mine. Mi-am desprins palmele de pe braţul să şi m-am întors cu spatele. Ştiam eu! De asta trebuia să fiu mai atentă. El nu trebuia să afle nhimic. Eram sigură că se va speria o dată ce va afla cât de puţin despre adevărata mea natura. Astă seară a fost ca un bum de informaţie magică. Nu trebuia să rămân la concertul acela. Mai bine plecam, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.
Am constatat că plângeam. Ce aiurea! Dar de ce nu sar pur şi simplu de aici? Ce mai aştept? Aş putea să plec, să mă îndrept spre portal şi să intru în vid. Da, să rămân acolo, cu amintirea lui şi cea a lumii mele. Dar nu pot. Aştept ceva, de aceea nu fac nimic să scap din chestia asta. Şi da, acum ştiu ce aşteptam. Şi-a sprijinit capul de umărul meu şi m-a înconjurat cu braţul sănătos. Asta voiam. Să îi simt atingerea. Să îl simt aproape de mine. M-am întors cu faţa la Shane. Ştiam, prea bine chiar, că faţa mea era înecată în lacrimi.
- Îmi pare rău...Doar nu plânge...Eu doar, am fost şocat...
- Sunt diferită. Eşti dispus să te bagi într-o chestie care implică sentimente cu o ciudaţenie?
- Nu eşti ciudăţenie...
După aceste cuvinte şi-a lipit uşor buzele de ale mele. Era dulce şi cald. Am închis ochii, deşi s-a retras după numai câteva secunde, mi-a plăcut. Am zâmbit. Era bine. Dar când am întors capul am văzut ca problema cea mai gravă era postată în pragul balconului şi se uita urât la amandoi. Să sperăm cu nu a văzut nimic mai mult decât acel sărut şi voi primi o simplă pedeapsă că am fugit de acasă la miezul nopţii să ma întâlnesc cu iubitul. Sper că doar atât din toată scena...