In spatele scenei, marionetele danseaza... [+16]

[angeliqueVampire]

Capitolul 2 – Hyde, Mya şi Scena. O impresie generală despre prima zi de liceu

Băncile abia lăcuite erau parţial distruse şi incredibil de mâzgălite. Sărind peste acest defect, clasele aveau o poziţie foarte bună în raport cu lumina de afară şi cu direcţia vântulul ce era prezent non-stop în vieţile englezilor.
Aşa cum era de aşteptat, toţi s-au întors spre mine când m-au văzut intrând, mirându-se în tăcere de apariţia mea. Din moment ce toate feţele priveau instinctiv în ochii mei, am decis să zâmbesc uşor, fără să slăbesc nici măcar o clipă privirea adâncă cu care îi cercetam pe fiecare.
Mi-am făcut loc printre bănci până am ajuns în spatele clasei. Acolo, mi-am trântit geanta de un scaun liber şi mi-am dat haina verde jos, agăţând-o de cuier. Simţeam în ceafă zecile perechi de ochi ce erau aţintite asupra corpului meu şi îmi urmăreau fiecare mişcare, dar am ales să trec peste acest detaliu enervant şi să mă aşez liniştită în bancă.
Au trecut cel mult cinci minute, când un băiat scund a intrat în clasă, cărând un ghiozdan ce părea mult mai mare decât el. Jumătate dintre cei aflaţi în casă au sărit ca arşi, îmbrăţişându-l pe noul sosit. Restul au privit sceptici, ca şi mine, sceneta, răsfoind prin cărţile lor groase.
Mare mi-a fost mirarea când am observat că ochii noului venit mă priveau pe mine. Albastrul irisului lui mă înnebunea, în timp ce privirea lui serioasă, ce nu răspundea la dragostea celorlalţi, încerca să mă pătrundă. Mi-am plecat capul, iar băiatul a venit spre mine, spunându-mi:
- Miss Scar, nu-i aşa? A întrebat, rânjind. N-a aşteptat un răspuns, ci a continuat. Dacă nu te superi, aş dori să stau în bancă cu tine.
Am ridicat capul, uimită de zâmbetul acela larg şi orbitor ce înlocuise privirea glaciară. M-am ridicat, făcându-i loc să traverseze spre cealaltă parte a băncii. Era, întradevăr, mult mai mic la înălţime decât mine, capul lui ajungându-mi undeva în zona gâtului. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, toţi amicii lui, cei care au sărit pe el, păstrau această trăsătură.
-Nu ai de gând să te aşezi? A întrebat el, văzându-mi probabil ţintuită şi pierdută în propriile-mi gânduri.
- Ba da, am ÅŸoptit.
- Numele meu este Hyde. Încântat să te cunosc, miss.
Am scuturat cu grijă mâna ce s-a întins spre mine, prezentându-mă cu tot numele, cel fals, bineînţeles.
- Eu sunt Lena. Lena Scar.
- Se vede că eşti nouă. Aici nimeni nu se prezintă cu numele adevărat, a râs el.
- N-ai grijă, Hyde. Ce mi se poate întâmpla? A întrebat eu, uitându-mă la el cu ochi sfidători. Practic, secretul identităţii era de partea mea.
Am urmărit cu mare grijă mişcările lui pe parcursul întregii ore de gramatică. Sincer, nici nu mă atrăgea ţinuta zveltă a profesorului. Aşadar, am continuat să privesc absorbită până şi cele mai inocente gesturi ale brunetului. Şi el, ca şi mine, îşi întorcea filele caietului într-una, neavând probabil chef să scrie. Pe acoluri mai desena nişte schiţe ce reprezentau un fel de marionete, dar în rest caietul lui era aproape la fel de alb precum al meu. Am stăruit cu ochii asupra mâinilor lui atât de abile şi a dexterităţii lui remarcabile, ce îi conferea o aură hazlie.
După o bucată de timp, băiatul s-a simţit intimidat de privirile mele tot mai intense, aşa că şi-a cerut voie la toaletă. Cât timp a lipsit, m-a atras gândul să-i scriu lecţia în caiet, ca pe urmă să i-l cer sub pretextul că nu apucasem să îmi copiez tot. Cu un asemenea gest, aş fi dat dovadă de sprijin faţă de colegii mei şi, totodată, era un bun pretext pentru a vede mai îndeaproape schiţele asupra cărora lucrase atât de sârguincios în timpul orei.
Zis şi făcut. I-am cuprins pixul în mâna dreaptă şi i-am deschis caietul, trăgând prima dată doar de copertă. Pe prima pagină era scris cu litere de tipar „Scena e viaţa mea!”. M-am uitat cruciş la mesaj şi am continuat să răfoiesc caietul. Pe fiecare pagină, într-un anumit loc, era câte un motto dedicat acestei aşa zise „scene”.
- Scar, tabla e în partea asta! A spus profesorul, atrăgându-mi atenţia.
Mi-am îndreptat spatele şi am lăsat la locul lui caietul lui Hyde. Domnul de la catedră s-a apropiat de banca mea, iar corpul meu a început să tremure uşor. Bărbatul, nu trecut de patruzeci de ani, m-a luat caietul în mână, atingându-l cu scârbă, şi l-a răsfoit. Nu scrisesem nimic.
- Mya, dă-i caietul tău domnişoarei Scar după oră, să vadă cum arată o lecţie de gramatică.
O fată blondă şi-a întors repede capul spre mine. Profesorul se uita la ea, aşteptând un răspuns, şi eu la fel. Ea a dat din cap, privindu-mă cu multă atenţie, exact cum o făcuse şi Hyde când intrase în clasă. Răsuflând uşurat, bărbatul s-a întors cu faţa la tablă. Blonda în schimb a continuat să mă privească. Trăsăturile ei nordice, adică pielea de un alb incredibil de imaculat, ochii albaştii ce sclipeau şi genele lungi şi dese îi subliniau aura feerică, contrazisă total de irascibilitatea ce o trăda forma gurii şi buzele strânse, acoperite cu un ruj roşu aprins.
I-am aruncat o privire jucăuşă, iar ea a răspuns acesteia printr-un zâmbet neîncrezător şi fals. E clar, această fată nu era o persoană în care să pot avea încredere.
Totuşi, în pauză, frumoasa blondă mi-a întins caietul, încercând să se aplece suficient încât să mă poată privi în ochi. Era cu cel puţin un cap mai mare decât mine. Am înghiţit în sec, apoi i-am mulţumit ciudatei creaturi. Restul au ieşit din clasă în timpul pauzei, căutându-şi de lucru pe afară, în timp ce eu am rămas ţintuită pe scaun, cu caietul în mână, citind aceleaşi fraze pe care le întâlnisem şi în caietul lui Hyde.
Cu o curiozitate de nestăpânit, am comparat scrisul brunetului cu scrisul fetei. Într-adevăr, diferenţele erau remarcabile în ceea ce privea estetica, cât şi în conţinutul mesajelor. Cu toate astea, aceeaşi scenă era pomenită, ba chiar idolatrizată în toate frazele pe care le-am întâlnit.
M-am rugat cu ochii închişi să nu fiu prinsă şi am scotocit prin ghiozdanul colegei ce stătea în faţa mea, căutând un caiet la întâmplare. S-a făcut că am nimerit exact caietul de literatură, pe care am început imediat să-l citesc cu mare grijă, fiind atentă la cine intră şi iese pe uşa clasei. Nu mare mi-a fost mirarea când am întâlnit şi compuneri întregi despre această scenă, dar din păcate, aşa cum se întâmplă în toate dăţile când faci ceva şi nu vrei să fi prins, colegii ce scunzi au dat năvală în clasă, aşa că tot ce mi-a mai rămas a fost să pun repede caietul la loc de unde l-am luat şi să mă prefac că am nevoie de o gură de aer, astfel să pot părăsi încăperea.
Am ieşti şi eu „în pauză”, alergând pe coridoarele şcolii. În graba mea am trecut val-vârtej pe lângă femeia ce mă poftise în şcoală, pesemne era doamna director, ce părea că vorbeşte de una singură. Am putut distinge doar trei cuvinte din vorbele ei şoptite: „Scena ne aşteaptă.”.


Promit ca din cap. viitor trec la actiune!