25-01-2010, 01:37 AM
Uimire
Mă uit cu uimire prin grădină şi încerc să găsesc sursa acelui cântec. Chiar şi un ignorant nenorocit ca mine era încântat de vocea aia. Dacă aş fi putut să asemăn glasul unui înger cu ceva… cu siguranţă că acela ar fi. Am început să înaintez printre florile înalte, enervat de mulţimea de insecte ce mi se aşezau pe mână. Dracu să vă ia de gâze scârboase şi urâte. Mă uit în toate părţile şi încerc să îmi dau seama unde sunt “graniţele†acestei grădini. Dumnezeu sau Satana ştiu până unde se întinde. De undeva, dintr-o mulţime de bălării, văd cum răsare o pată de culoare. Mă îndrept spre ea, frecându-mi fericit mâinile. Dacă fiica lui Gambino arăta aşa cum îmi închipuiam… cu siguranţă că aceasta “misiune†va fi mai plăcută ca niciodată.
Dar pe măsură ce mă apropii… sunt din ce în ce mai uimit. Şi nu… într-un mod plăcut. Femeia pe care eu mă aşteptam sa o găsesc este defapt o fetiţă. Trupul ei mic şi plălând nu îi dă mai mult de… şaptisprezece ani. Sânii nu foarte mari sunt acoperiţi de o bluză ce este închisă până aproape de gât. Sper că cei care le-au inventat să se răsucească în mormânt. Picioarele… da, sunt aşa cum îmi plac. Doar că… nu la fel de lungi ca cele ale ultimei blonde cu care m-am tăvalit. Eşti oripilat de acest cuvânt, nu-I aşa? Nu-mi pasă. Părul… negru şi drept îi ajunge până la talie. Încă un minus în tabelul preferinţelor mele. Sper doar că ea nu este fiica lui Gambino.
-Ce grădină hidoasă. Spun eu exprimându-mi dezgustul.
-Poftim?
La dracu… puştoaica asta nu m-ar putea atrage din punct de vedere sexual nici într-o mie de ani. Ochii albaştri îi spunt atât de copilăroşi… încât îmi provoacă… greaţă? Da… cred că ăsta este cuvântul.
-Grădina… este foarte frumoasă. Rectific eu, rânjind într-un mod mai mult decât forţat.
-Mulţumesc.
Zâmbetul şi tonul vocii aduceau ultimul şi decisivul minus. Nu era răsfăţată… aşa cum mă aşteptam. Ci prostuţă şi naivă. Al dracu de naivă. S-a ridicat, scuturându-şi pantalonii albi de praf şi pământ.
-Christian Braga. Spun eu, întinzând mâna.
-He…Helena.
Mda… cele mai erotice gânduri mi-au fost zdrobite de ultima ei replică. Deci ea era fiica lui Gambino. Mi se părea atât de ştearsă şi lipsită de vre-o importanţă. Opusul femeilor care mie îmi plăceau. Şi pot să pariez că e virgină. Deja devine patetic.
-Tu eşti noul angajat al tatălui meu, nu-i aşa? Îmi spune ea, mângâind petalele unei flori.
-Da. Răspund eu mândru, păstrându-mi acelaşi rânjet forţat pe buze.
-Groaznic. Alt tânăr care a căzut în mrejele banilor. Lucrurile ce le obţineţi de pe urma acestor afaceri vi se par nemaipomenit, încântătoare. Dar… ce este mai uşor decât să ucizi pe cineva şi să te bucuri de pe urma acestui lucru? Câte crime se ascuns în ochii tăi? Cât sânge îţi acoperă mâinile?
Mi-a atins obrazul, privindu-mă. Privirea ei era plină de milă… regret. Dezgustat, îi apuc palma, dând-o violent la o parte.
-Mai bine ţi-ai vedea de flori şi gâze.
I-am întors spatele, venind spre casă. Cu siguranţă nu era o răsfăţată… dar îi plăcea să vorbeasca al dracu de mult. Lucru care pe mine mă deranja. Femeile trebuie să facă altceva cu gura… nu să o foloseasca pentru a ne stresa. Îmi bag mâinile în buzunare, cautând pachetul de ţigări, care în mod incert… lipsea. Unde aş fi putut să-l las? Uneori, Antonio avea dreptate. Eram împrăştiat. Dar chiar şi aşa… tot frumos sunt. Îmi trec degetele prin păr şi dau capul pe spate. Am nevoie clar să mă relaxez. Te întrebi cumva… cu cine? Cu o blondă focoasă, bineînţeles. Dar frumoasele mele gânduri sunt întrerupte violent de apariţia lui Gambino. Acesta ţine între buze trabucul închis la culoare în timp ce fumul cenuşiu îi îmbrăca faţa.
-Am văzut că ai cunoscut-o pe frumoasa mea fiică, Helena.
-Da… o adevărată încântare. Spun eu tragând adânc aer în piept.
-Ea este foarte diferită de fetele din ziua de astăzi. Nu se bucură de ceea ce are. Nu îi place cu ce mă ocup. Este timidă. Şi-a găsit refugiul între flori şi cărţi. Nu ai idee cât îmi doresc să fie diferită.
-Cu siguranţă că discuţia despre domnişoara Helena este foarte interesantă, dar şi mai interesant este faptul că noi trebuie să discutăm anumite lucruri.
-Tinere, îmi placi. Eşti hotărât şi direct. O adevărată fiară.
Am aprobat din cap, urmându-mi noul şef prin labirintul construit din floricele multicolore… şi cu un miros care te ameţea. Cu siguranţă că acesta este un peisaj în care nu mă veţi mai vedea prea curând.
De cum am păşit în casă, ăm fost uimit… nu într-un mod foarte plăcut, de aspectul acesteia: candelabre de cristal tronau deasupra mea, vasele chinezeşti frumos pictate se odihneau în colţuri, statuile greceşti din marmură mă priveau cu ochii lor reci şi goi. Cât snobism… ce anvergură putea lua dorinţa de a te simţii… măiastru. Scârbos.
Dracu ştie pe unde am luat-o. Holurile întortocheate mă oboseau mai rău decât aleile grădinii. Însă cele mai urâte înjurături mi-au fost smulse din minte de modul în care m-am oprit. Brusc… agresiv. Un tip înalt, cu un trup atletic s-a pus în faţa mea, asemenea unui zid. I-am rânjit, reprimându-mi al naibii de tare instinctul care în acel moment, nu voia să îmi de-a pace: acela de a-i muta faţa la spate. Înţelegi ce am vrut să spun? Dacă nu… eu nu stau să îţi explic.
-Nu ştiu cine eşti… dar nimeni nu mă priveşte cu atâta superioritate. Îi spun eu, cu dinţii încleştaţi.
Dacă aş fi putut, l-aş fi ars cu focul din ochii mei. Atât de tare mă ardeau. Simţeam senzaţia dinţilor mei care călcau cu putere unii pe ceilalţi. Mi-am strâns pumnii, gata să îi şterg zâmbetul idiot de pe faţă. Însă a fost salvat de… şef!
-Gabriel, nu trebuie să reacţionezi aşa. El este noul tau coleg. Christian Braga, alias Fiara.
Deja devenea enervant să îmi aud numele de atâtea ori. Mai ales porecla.
-Aha, deci tu eşti celebrul asasin. Scuzele mele pentru intervenţia de mai devreme.
Asasin? Celebru? Bun… începeam să aflu lucruri destul de noi. Nu ştiam că dacă omori câteva zeci de persoane… eşti considerat astfel. Dar deh… încă un plus pentru bărbatul fatal.
-Să intrăm în birou. Gabriel, ai grijă să nu fim deranjaţi.
Masivul roşcat a aprobat discret din cap, punându-se în faţa celor două uşi albe, ce se deschideau prin apăsarea unui singur buton. O metodă foarte… veche şi deloc costisitoare. Bine… sper că mi-ai simţit sarcasmul… şi că tu, cititorule… îmi împărtăşeşti părerea.
Îl urmăream pe Gambino cum se aşează în spatele biroului oval, din lemn de mahon. Nu am putut trece cu vederea tabloul de pe suprafaţa închisă la culoare. Helena… ce nu era prea departe de o călugăriţă. Se pare că puştoaica a avut aparat dentar. Amuzant… foarte amuzant.
-Şi după cum spuneam, dragul meu Christian… alături de mine vei avea un viitor mai mult decât perfect. Bani, călătorii, femei, maşini puternice… poţi avea orice îţi doreşte sufletul. Atăta timp cât mă slujeşti cu credinţă.
-Asta înseamnă să devin căinele tau fidel, nu-i aşa? Răspund eu, ţinându-mi mâinile în sân.
-Îndrăzneala ta de a-mi vorbii pe acest ton este demnă de admirat. Şi da, ăsta este preţul pe care trebuie să-l plăteşti.
Însă atenţia mi-a fost captată de ceva. Inelul pe care nemernicul îl purta pe degetul mare. Lat de aproape un deget, dintr-un argint cenuşiu… cu două iniţiale : F.C
-O întrebare… de unde ai acel inel?
-Ăsta? Un simplu cadou… pe care mi l-am făcut. Spune el privind cu atenţie bijuteria.
-Şi… iniţialele de la ce provin?
-Nimic important.
Începeam să devin din ce în ce mai agitat, mai nervos. Băteam din picior, continuam să strâng din pumni. Ştiam al cui era inelul… şi ştiam provenienţa iniţialelor. “Cadoul†nemernicului era defapt… nu, nu este timpul să îţi spun acum. Vei afla, cu siguranţă. Dar nu în momentul ăsta… nu azi. Aşa ca răbdare cititorule, rabdare. Trebuie să fi liniştit. Trebuie să îţi păstrezi calmul care pe mine mă păraseşte uşor. Dumnezeu îmi este martor că dacă voi comite o crimă… nu este vina mea.
Mă uit cu uimire prin grădină şi încerc să găsesc sursa acelui cântec. Chiar şi un ignorant nenorocit ca mine era încântat de vocea aia. Dacă aş fi putut să asemăn glasul unui înger cu ceva… cu siguranţă că acela ar fi. Am început să înaintez printre florile înalte, enervat de mulţimea de insecte ce mi se aşezau pe mână. Dracu să vă ia de gâze scârboase şi urâte. Mă uit în toate părţile şi încerc să îmi dau seama unde sunt “graniţele†acestei grădini. Dumnezeu sau Satana ştiu până unde se întinde. De undeva, dintr-o mulţime de bălării, văd cum răsare o pată de culoare. Mă îndrept spre ea, frecându-mi fericit mâinile. Dacă fiica lui Gambino arăta aşa cum îmi închipuiam… cu siguranţă că aceasta “misiune†va fi mai plăcută ca niciodată.
Dar pe măsură ce mă apropii… sunt din ce în ce mai uimit. Şi nu… într-un mod plăcut. Femeia pe care eu mă aşteptam sa o găsesc este defapt o fetiţă. Trupul ei mic şi plălând nu îi dă mai mult de… şaptisprezece ani. Sânii nu foarte mari sunt acoperiţi de o bluză ce este închisă până aproape de gât. Sper că cei care le-au inventat să se răsucească în mormânt. Picioarele… da, sunt aşa cum îmi plac. Doar că… nu la fel de lungi ca cele ale ultimei blonde cu care m-am tăvalit. Eşti oripilat de acest cuvânt, nu-I aşa? Nu-mi pasă. Părul… negru şi drept îi ajunge până la talie. Încă un minus în tabelul preferinţelor mele. Sper doar că ea nu este fiica lui Gambino.
-Ce grădină hidoasă. Spun eu exprimându-mi dezgustul.
-Poftim?
La dracu… puştoaica asta nu m-ar putea atrage din punct de vedere sexual nici într-o mie de ani. Ochii albaştri îi spunt atât de copilăroşi… încât îmi provoacă… greaţă? Da… cred că ăsta este cuvântul.
-Grădina… este foarte frumoasă. Rectific eu, rânjind într-un mod mai mult decât forţat.
-Mulţumesc.
Zâmbetul şi tonul vocii aduceau ultimul şi decisivul minus. Nu era răsfăţată… aşa cum mă aşteptam. Ci prostuţă şi naivă. Al dracu de naivă. S-a ridicat, scuturându-şi pantalonii albi de praf şi pământ.
-Christian Braga. Spun eu, întinzând mâna.
-He…Helena.
Mda… cele mai erotice gânduri mi-au fost zdrobite de ultima ei replică. Deci ea era fiica lui Gambino. Mi se părea atât de ştearsă şi lipsită de vre-o importanţă. Opusul femeilor care mie îmi plăceau. Şi pot să pariez că e virgină. Deja devine patetic.
-Tu eşti noul angajat al tatălui meu, nu-i aşa? Îmi spune ea, mângâind petalele unei flori.
-Da. Răspund eu mândru, păstrându-mi acelaşi rânjet forţat pe buze.
-Groaznic. Alt tânăr care a căzut în mrejele banilor. Lucrurile ce le obţineţi de pe urma acestor afaceri vi se par nemaipomenit, încântătoare. Dar… ce este mai uşor decât să ucizi pe cineva şi să te bucuri de pe urma acestui lucru? Câte crime se ascuns în ochii tăi? Cât sânge îţi acoperă mâinile?
Mi-a atins obrazul, privindu-mă. Privirea ei era plină de milă… regret. Dezgustat, îi apuc palma, dând-o violent la o parte.
-Mai bine ţi-ai vedea de flori şi gâze.
I-am întors spatele, venind spre casă. Cu siguranţă nu era o răsfăţată… dar îi plăcea să vorbeasca al dracu de mult. Lucru care pe mine mă deranja. Femeile trebuie să facă altceva cu gura… nu să o foloseasca pentru a ne stresa. Îmi bag mâinile în buzunare, cautând pachetul de ţigări, care în mod incert… lipsea. Unde aş fi putut să-l las? Uneori, Antonio avea dreptate. Eram împrăştiat. Dar chiar şi aşa… tot frumos sunt. Îmi trec degetele prin păr şi dau capul pe spate. Am nevoie clar să mă relaxez. Te întrebi cumva… cu cine? Cu o blondă focoasă, bineînţeles. Dar frumoasele mele gânduri sunt întrerupte violent de apariţia lui Gambino. Acesta ţine între buze trabucul închis la culoare în timp ce fumul cenuşiu îi îmbrăca faţa.
-Am văzut că ai cunoscut-o pe frumoasa mea fiică, Helena.
-Da… o adevărată încântare. Spun eu tragând adânc aer în piept.
-Ea este foarte diferită de fetele din ziua de astăzi. Nu se bucură de ceea ce are. Nu îi place cu ce mă ocup. Este timidă. Şi-a găsit refugiul între flori şi cărţi. Nu ai idee cât îmi doresc să fie diferită.
-Cu siguranţă că discuţia despre domnişoara Helena este foarte interesantă, dar şi mai interesant este faptul că noi trebuie să discutăm anumite lucruri.
-Tinere, îmi placi. Eşti hotărât şi direct. O adevărată fiară.
Am aprobat din cap, urmându-mi noul şef prin labirintul construit din floricele multicolore… şi cu un miros care te ameţea. Cu siguranţă că acesta este un peisaj în care nu mă veţi mai vedea prea curând.
De cum am păşit în casă, ăm fost uimit… nu într-un mod foarte plăcut, de aspectul acesteia: candelabre de cristal tronau deasupra mea, vasele chinezeşti frumos pictate se odihneau în colţuri, statuile greceşti din marmură mă priveau cu ochii lor reci şi goi. Cât snobism… ce anvergură putea lua dorinţa de a te simţii… măiastru. Scârbos.
Dracu ştie pe unde am luat-o. Holurile întortocheate mă oboseau mai rău decât aleile grădinii. Însă cele mai urâte înjurături mi-au fost smulse din minte de modul în care m-am oprit. Brusc… agresiv. Un tip înalt, cu un trup atletic s-a pus în faţa mea, asemenea unui zid. I-am rânjit, reprimându-mi al naibii de tare instinctul care în acel moment, nu voia să îmi de-a pace: acela de a-i muta faţa la spate. Înţelegi ce am vrut să spun? Dacă nu… eu nu stau să îţi explic.
-Nu ştiu cine eşti… dar nimeni nu mă priveşte cu atâta superioritate. Îi spun eu, cu dinţii încleştaţi.
Dacă aş fi putut, l-aş fi ars cu focul din ochii mei. Atât de tare mă ardeau. Simţeam senzaţia dinţilor mei care călcau cu putere unii pe ceilalţi. Mi-am strâns pumnii, gata să îi şterg zâmbetul idiot de pe faţă. Însă a fost salvat de… şef!
-Gabriel, nu trebuie să reacţionezi aşa. El este noul tau coleg. Christian Braga, alias Fiara.
Deja devenea enervant să îmi aud numele de atâtea ori. Mai ales porecla.
-Aha, deci tu eşti celebrul asasin. Scuzele mele pentru intervenţia de mai devreme.
Asasin? Celebru? Bun… începeam să aflu lucruri destul de noi. Nu ştiam că dacă omori câteva zeci de persoane… eşti considerat astfel. Dar deh… încă un plus pentru bărbatul fatal.
-Să intrăm în birou. Gabriel, ai grijă să nu fim deranjaţi.
Masivul roşcat a aprobat discret din cap, punându-se în faţa celor două uşi albe, ce se deschideau prin apăsarea unui singur buton. O metodă foarte… veche şi deloc costisitoare. Bine… sper că mi-ai simţit sarcasmul… şi că tu, cititorule… îmi împărtăşeşti părerea.
Îl urmăream pe Gambino cum se aşează în spatele biroului oval, din lemn de mahon. Nu am putut trece cu vederea tabloul de pe suprafaţa închisă la culoare. Helena… ce nu era prea departe de o călugăriţă. Se pare că puştoaica a avut aparat dentar. Amuzant… foarte amuzant.
-Şi după cum spuneam, dragul meu Christian… alături de mine vei avea un viitor mai mult decât perfect. Bani, călătorii, femei, maşini puternice… poţi avea orice îţi doreşte sufletul. Atăta timp cât mă slujeşti cu credinţă.
-Asta înseamnă să devin căinele tau fidel, nu-i aşa? Răspund eu, ţinându-mi mâinile în sân.
-Îndrăzneala ta de a-mi vorbii pe acest ton este demnă de admirat. Şi da, ăsta este preţul pe care trebuie să-l plăteşti.
Însă atenţia mi-a fost captată de ceva. Inelul pe care nemernicul îl purta pe degetul mare. Lat de aproape un deget, dintr-un argint cenuşiu… cu două iniţiale : F.C
-O întrebare… de unde ai acel inel?
-Ăsta? Un simplu cadou… pe care mi l-am făcut. Spune el privind cu atenţie bijuteria.
-Şi… iniţialele de la ce provin?
-Nimic important.
Începeam să devin din ce în ce mai agitat, mai nervos. Băteam din picior, continuam să strâng din pumni. Ştiam al cui era inelul… şi ştiam provenienţa iniţialelor. “Cadoul†nemernicului era defapt… nu, nu este timpul să îţi spun acum. Vei afla, cu siguranţă. Dar nu în momentul ăsta… nu azi. Aşa ca răbdare cititorule, rabdare. Trebuie să fi liniştit. Trebuie să îţi păstrezi calmul care pe mine mă păraseşte uşor. Dumnezeu îmi este martor că dacă voi comite o crimă… nu este vina mea.