[Terminat] The Way We Are [yaoi]

[myuu]

Capitolul 10

Stau pe pat de ceva vreme si ma tot intreb daca este adevarat la ce ma gandesc eu sau e doar imaginatia mea care o cam ia razna de la un timp de vreme. Yu si Kiro...Kiro si Yu...Nu! Trebuie sa ma insel eu! Si totusi, nu cred ca sunt amandoi in acelasi pat pentru ca le e frica de intuneric. Simt cum gandul asta ma macina pe dinauntru si nu stiu de ce. Pana la urma nu ar trebui sa imi pese de ce face Yu, e viata lui si nu am de ce sa ma amestec, nu?
Aud hainele cum fosnesc si vad perdeaua miscandu-se putin si ma intorc pe partea cealalta pentru a nu mai vedea nimic si, sper eu, pentru a nu mai auzi. Ma simt din ce in ce mai nervos si nu reusesc sa ma calmez nicicum. Pana si inima imi bate mai tare si nu inteleg de ce, insa ii aud ritmul aert de parca ar sta sa-mi iasa din piept.
„Kiro, innebunesc...” ii aud vocea sparta a lui Yu, deloc caracteristic lui si deja mi-l imaginez aflat peste Kiro si facand...ahh, de ce nu pot sa-mi distrag atentia? In minte mi se revarsa mii de imagini din noaptea in care am fost impreuna. Ii vad parul negru al lui Yu cazand peste chipul meu cat timp se afla deasupra mea si ii simt si acum atingerile. Cred ca eu sunt cel care innebuneste...
Ma asez mai bine pe perna stangand-o in pumn de nervi si inchid ochii strans crezand ca asa nu voi mai vedea chipul lui Yu. Imediat isi face aparitia de dupa pleoapele mele corpul parca sculptat in marmura al chitaristului trupei. „Yu...” vine ca un raspuns la gandurile mele vocea stinsa a lui Kiro, iar eu imi strang picioarele din cauza umflaturii care imi apare in pantaloni. Ce naiba?
Vreau sa ma opresc, dar mana imi actioneaza inaintea creierului si se strecoara in pantalonii care devenisera destul de incomozi. Imi ating zona sensibila prin materialul boxerilor si deja simt ca nu ma voi putea opri decat pana nu voi termina ce am inceput. Daca tot pierd orice urma de demnitate, imi deschid slitul pantalonilor lasandu-mi suficient loc cat sa ma pot desfasura. Imi trag de boxerii negrii mai jos, si incep sa masez zona descoperita, inghitindu-mi un geamat. Orice gand imi e acaparat de imaginea lui Yu, pana si vorbele lui se invart ca intr-o tornada ametitoare in capul meu. Parca ii simt buzele cum le cuprind pe ale mele si limba lui catifelata strecurandu-se printre ele. Realizez ca in afara de mainile mele, ma ating si ale lui Yu parcurgand acelasi traseu ca si in noaptea precedenta. Nu pot uita...nu-l pot uita, nu mai sunt stapan pe gandurile mele. Continui sa-mi misc mana din ce in ce mai repede si scap cateva gemete profitand de zgomotele produse de Kiro pentru a nu fi auzit. In scurt timp, apoi ma intind inapoi in pat incercand sa-mi aduc ritmul respiratiei la normal.
Dupa ce-mi revin, ma ridic din pat cautand frenetic o lenjerie de pat si o pereche de pantaloni pentru mine. Abia ce apuc sa-l ma imbrac ca-l si vad pe Yu iesind de dupa perdea, doar pe jumatate imbracat, de parca nu mi-as da seama oricum ce s-a intamplat. Pentru o secunda, privirile ni se intalnesc si as putea jura ca arata oarecum trist.Ciudat.
M-am asezat apoi in pat, intorcand-ma in asa fel incat sa nu ma deranjeze lumina provenita din farurile altor masini. In fond trebuie sa ma odihnesc pentru drumul care ne astepta. Urmeaza sa mergem catre aeroportul unde ne va astepta Annika, sora lui Yu, iar de acolo ne intoarcem in Germania. Si cu asta se incheie turneul nostru in State - dezamagitor, si e numai vina lui Yu.

Simt ca cineva ma zguduie, destul de enervant cat sa mai continui sa dorm, asa ca ma intorc strafulgerandu-l cu privirea pe cel care ma trezise. Tocmai ce-l aud pe Kiro spunandu-mi ca am ajuns si ma ridic potrivindu-mi hainele. Cand sa ies pe usa autocarului, Yu imi pune mana pe umar si ma intorc hotarat sa-l injur in ultimul hal.
- Ti-ai uitat asta...Imi spune incercand sa para indiferent si imi intinde jacheta.
Imediat i-o smulg din mana, apoi ma indrept catre Annika vrand s-o salut. O strang in brate fericit sa-mi aud in sfarsit limba materna si ne intreptam catre avionul care avea sa ne duca acasa.
- Cum a fost turneul? Ii aud vocea vesela a Annikai, lucru care ma binedispune putin si imi recapat cheful de vorba.
- Minunat, fanii au fost super incantati. Am avut parte si de cateva interviuri si sedinte foto, unele nici macar nu erau in program. Plus ca echipamentul de pe scena a avut tot ce-i trebuie ca sa sune fiecare cantec perfect.
- Sper ca v-ati descurcat mai bine decat la Eurovision...
Ma intrerupe Annika tinand neaparat sa-mi aminteasca de acel concurs. De cate ori trebuie sa-i repet ca a fost vina racelei aleia idioate? A picat intr-un moment prost si nu aveam cum sa anulez nimic asa ca a trebuit sa cant. Doar nu era sa-l pun pe Luminor in locul meu.
- Iti spun odata pentru totdeauna ca a fost vina unei laringite si nu aveam ce face, intelegi sau iti desenez? Ii spun iesindu-mi din sarite.
- Cred ca pana si la desenat te-ai pricepe mai bine decat la cantat.
Vad ca se apropie tocmai persoana care nu ma astept tina cu mine, mai ales in fata Annikai. Yu, care auzise ceea ce discutam si probabil vrea s-o sustina pe sora-sa, incepe sa spuna:
- De ajuns, Annika, nu te mai baga. Nu faci parte din trupa, prin urmare nu ai de unde sa stii ce s-a intamplat. Noi am trecut prin multe greutati impreuna si nu accept ca sa vina cineva din afara sa spuna tot ce-i vine la gura despre vreun membru din trupa, bine?
Intr-un mod ciudat, replica lui Yu ma face sa ma simt ceva mai bine, probabil am nevoie de cineva care sa ma sustina uneori. In cele din urma, urcam in avion in sfarsit si ne cautam locurile. Eu trebuia sa stau langa Yu, dar mai bine l-as lasa pe Kiro daca tot e atat de dornic sa fie cu el. Defapt pe el nu sunt suparat si, daca ma gandesc mai bine, Yu are o bulina rosie, desi nu pot uita ce a facut.
Ma asez langa chitarist si nu stiu cum facem ca reusim sa ne atingem mainile in timp ce ne asezam scaunele. Facem schimb de priviri si realizez ca am rosit putin. Desi e vorba doar de cateva secunde inima incepe sa-mi bata mai repede fara sa inteleg de ce, insa nu am timp sa-mi explic pentru ca il si aud:
- Inca mai esti suparat pentru ce a zis Annika? Ma intreaba, iar eu dau in cap in in semn ca nu as mai fi. Atunci?
- Sunt doar obosit, nu am dormit prea bine. In cele din urma reuseste sa ma faca sa vorbesc.
- Eu nu am putut dormi toata noaptea...Hei, daca vrei, poti sa te culci pe umarul meu.
Am vrut sa-l reufuz categoric, dar oferta e atat de tentanta incat uit de tot de supararea mea si ma las pe umarul sau reusind sa adorm imediat. Cand ma trezesc, realizez ca suntem in interiorul unei masini care se afla in miscare si ca stau culcat in poala lui Yu.
- Ce am pierdut?
Spun eu confuz ridicadu-ma si realizand ca suntem intr-un taxi impreuna cu Kiro. Un taxi? De cand nu am mai mers cu unul...asta din cauza ca ar fi prea periculos dam peste cine stie ce nebuni. Probabil ca a intarziat autocarul care trebuia sa ne astepte si Yu nu a mai avut rabdare, iar dupa Annika sigur a venit cineva care sa o duca acasa. Shin si Romeo nu sunt in masina, sigur se duc la un hotel fiindca nu locuiesc in Berlin la fel ca noi. Le-am spus de atatea ori sa se mute aici, dar nu vor cu niciun chip, asa ca maine vor pleca la casele lor.
- Pai dormeai atat de bine si nu am vrut sa te trezesc asa ca te-am adus pana la masina...
- Grozav, m-ati tarat prin tot aeroportul, aratand ca un drogat, il intrerup eu pe brunet.
- Defapt, semanai mai mult cu frumoasa adormita. Completeaza Kiro, probabil imaginandu-ma cu rochita roz si coronita pe cap.
Restul drumului ne ocupam de planurile pentru cele cateva zile libere pe care le avem. Eu propun un parc de distractii pentru ca e destul de frumos afara si ar fi chiar pacat sa nu profitam de ocazie. Baietii sunt imediat de acord cu mine, asa ca abia asteptam sa ajungem acasa pentru a ne schimba de haine si a porni intr-acolo.
Dupa ce Kiro plateste taxiul, fiindca el se afla in fata, ne luam bagajele si intram in complexul in care se afla si apartamentul nostru. De cum vedem holul atat de familiar, ne facem comozi pe unde apucam, bucurosi ca suntem in sfarsit acasa. Eu ma duc catre frigider cautand o inghetata, insa observ ca singura care mai e are o forma jalnica si, la o privire mai atenta, e si expirata, asa ca renunt la idee. Atunci, ma duc direct in camera mea alegand cateva haine din dulap. Imi gasesc niste blugi indigo si un tricoul gri cu model pe spate, iar in picioare imi iau niste pantofi care sa se asorteze cu geaca mea de piele.
Ajungand la usa ii gasesc pe cei doi colegi ai mei gata de drum, asa ca ne ramane doar sa ne luam cheile si, in cateva minute, suntem intr-un alt taxi. Deja nu mi se mai pare ceva anormal, ci ma gandesc cu ce se incep odata ce ajung acolo. Parcul nu intarzie sa apara pe fereastra masinii si ne indreptam privirile catre el, observand imediat roata imensa.
Coboram repede, aproape fugind catre locul mult dorit, si ne cumparam trei bilete pentru roata care te ademenea numai privind-o. Pentru ca nu pot sta decat doua persoane inauntru, Kiro se ofera sa ne lase pe noi, iar el se aseaza cu o tipa care nu are nici ea cu cine se da. Intram in cabina, inchizand usa in urma noastra, fiind nerabdatori ca roata sa inceapa sa se invarta.