07-02-2012, 12:35 AM
Capitolul XV
ÃŽn Iad
Era cald, de fapt era mai mult decât cald. Era sufocant de cald şi nu mai suporta. Ura locul acela în care nici razele soarelui şi nici cele ale lunii nu reuşeau să pătrundă niciodată. Îi era dor de cerul înstelat, de căldura razelor solare, de transparenţa celor lunare, însă aceste lucruri păleau în faţa dorului după Hissori. Era nedrept că toţi au avut dreptul să uite ceea ce s-a întâmplat atunci, iar ea a fost blestemată să îşi amintească, să vadă de fiecare dată când închide ochii acele scene groaznice. De parcă nu era de ajuns că avea viziuni din viitor şi trecut, mai trebuia şi să ţină minte toate acele detalii îngrozitoare din acel timp. De ce a trebuit să fie condamnată să ţină minte toate ororile care s-au petrecut nu ştia, dar asta îi era soarta. În fiecare seară de când renăscuse se trezea ţipând din cauza aceluiaşi coşmar care nu îi dădea pace. Se gândise de multe ori la faptul că acel coşmar era poate pedeapsa ei pentru că a fost o lasă şi a fugit, ascunzându-se, refuzând să îi ajute atunci când ceilalţi luptau fiecare în felul său pentru ceea ce credeau că era bine. Ea ştiuse ce avea să se întâmple cu mult înainte să se petreacă numai că nu a făcut nimic. Poate ar fi putut să schimbe rezultatul acelei răscoale dacă i-ar fi ajutat, însă a fugit ca o lasă, ascunzându-se după motive patetice cum că nu era etic să îşi folosească cunoştinţele pentru a schimba cursul istoriei. Din păcate nu a putut să fugă de toate acele orori şi a fost obligată să vadă cea mai mare cruzime dintre toate.
Cădea încet în acea lume de care fugea cu atâta patimă chiar şi atunci după mii de ani când un ciocănit în uşă o readuse înapoi la realitate. A clipit de câteva ori amintindu-şi de situaţia în care se afla înainte să răspundă.
- Intră, Azazel.
Azazel era un demon cu aripile de liliac roşii din cauza sângelui pe care l-a vărsat cu atâta zel. Nu era impunător, fiind de o înălţime medie, având un trup comun. Poate ar fi fost atrăgător dacă nu era pentru minunatele lui trofee cu care se mândrea atâta. Avea numeroase cicatrici care îi împodobeau trupul dându-i un aer periculos, dar cele mai urâte îi brăzdau obrazul drept şi partea stângă a feţei unde o cicatrice începea deasupra sprâncenei şi se termina sub ochiul stâng. Din fericire ochiul i se vindecase, acesta fiind doar puţin zgâriat cu cuţitul adversarului. Se mândrea cu ele considerându-le într-un mod nebunesc trofee ale războaielor, luptelor câştigate. Ar fi fost drăguţ fără acele cicatrici, dar nu era decât fioros şi inspiră teamă tuturor care îl vedeau. Părul îl ţinea cât mai scurt posibil ceea ce împiedica pe cei din jurul său să îşi dea seama de culoarea lui adevărată. Era ceva între un albastru închis aproape negru şi şaten. Fiecare interpretă ce culoare dorea. La fel se întâmpla şi cu culoarea ochilor săi care îşi schimbau nuanţa de verde în funcţie de starea în care se afla.
Azazel intră rămânând uimit ca de fiecare dată de puterea pe care o posedă Raphael. Deşi fusese însărcinat să o păzească pe aceasta de câteva săptămâni bune, încă nu se obişnuise cu acest dar al ei de a ghici cine bătea la uşă. Chiar de câteva ori luase câţiva demoni cu el şi îi puse să bată la uşă şi de fiecare dată le spunea să intre după nume. Nici nu conta dacă îi întâlnise sau nu în trecut. Îl înspăimânta această putere a ei de a vedea viitorul deşi nu ar fi recunoscut acest lucru pentru nimic în lume.
- Hei. Pe cine omorâm azi? A întrebat-o el stând la doi paşi în spatele ei într-o poziţie rigidă, de parcă se aştepta să sară la el în orice secundă.
- Pe tine, răspunse ea continuând să se uite afară la acel iad format din clădiri negre şi foc.
- Zici asta în fiecare zi şi totuşi niciodată nu ai încercat să mă ataci. Ştii ce cred eu? Cred că numai vorba este de tine. Poţi vedea viitorul însă nu ştii să te lupţi... dar deşi spunea acele lucruri, nu le credea.
Ceva nu era în regulă şi el simţise asta. Transpiraţia îl lovise dintr-o dată şi tot ce ar fi voia în acea secundă era să dispară cât mai repede din acea încăpere, din prezenţa ei, numai că nu mai apucă. O durere insuportabilă l-a acaparat. Se simţea de parcă cineva îi smulsese inima de la locul ei. A apucat să vadă că avea o gaură mare în mijlocul pieptului înainte să cadă în genunchi şi ochii să i se îndrepte spre Raphael care ţinea în mâna încătuşată, într-o mănuşa albă care era pătată de sângele lui, inima sa. Următorul lucru pe care îl făcu fu să moară căzând cu fată pe podea la picioarele ei.
- Nu este indicat să mă subestimezi, a afirmat ea zdrobind inima şi lăsând-o să cadă din mâna ei înainte să păşească peste trupul lui Azazel şi să iasă din cameră.
Nu mulţi ştiau care erau puterile pe care le deţinea. Majoritatea credeau că ea poate să vadă viitorul, nu se gândeau că acea putere de fapt derivă din adevărata ei abilitate care era puterea de a manipula timpul. Încetinind timpul pentru toţi cei care se aflau în proximitatea ei putea să facă ce dorea din victimele sale fără ca ele să îşi dea seama decât atunci când ea încetă să controleze timpul sau putea să îl facă să treacă foarte repede, atât de rapid încât câteva minute puteau să devină ani, chiar milenii. Nimeni în afară de Lucifer nu ştia de această abilitate a ei pentru că nu o folosise în luptă de faţă cu ceilalţi, iar adversari ei nu trăiau îndeajuns de mult încât să povestească. Şi totuşi în ciuda acestei puteri teribile, ea nu o folosise decât de câteva ori în viaţa ei. Îi era teamă să nu piardă controlul şi să devină ceva ce ura, dar acea teamă începuse să fie diminuată de sângele demonic ce îi curgea în vene şi care începuse să o schimbe fără ştirea ei.
Mergea pe holul de la etajul al doilea al palatului în căutarea lui Akki. Trebuia să vorbească ceva cu aceasta înainte să se ducă pe câmpul de luptă, însă nu reuşea să o găsească. În căutările ei a dat peste o sală enormă ce semăna cu o sală de conferinţă. În această se aflau pe puţin o mie de demoni îngrămădiţi unii în alţi în timp ce Lucifer stătea liniştit pe tronul său cu ochii închişi, de parcă ar fi dormit, deşi cum cineva putea să doarmă în acea gălăgie infernală nu putea înţelege.
Erau mult mai mulţi demoni decât văzuse în viziunile ei, însă acest fapt era atât de minor, de nesemnificativ. Nu conta numărul, niciodată într-un război dintre îngeri şi demoni nu numărul fusese motivul pentru care îngeri au câştigat sau au pierdut. Nu. Ceea ce conta era ceea ce făceau câţiva indivizi. Simţea că era schimbată, încă se întreba cum de putuse să îşi folosească puterea cu o aşa uşurinţă, dar deşi încerc din răsputeri să îi pese că a omorât pe cineva, nu putea. Nu îi pasă şi punct. Îngerii nu trebuiau să omoare nu conta dacă victimele lor erau demoni sau nu, iar ea nu ştia cum să îşi folosească puterea pentru a face bine. De când o primise o considerase un blestem şi încercase să o uite, de aceea preferase să îşi amestece sângele cu cel al demonilor. Numai să nu îşi folosească abilitatea. Nu avea de gând să o folosească vreodată, însă cu cât trecea timpul cu atât sângele demonic se amestecă cu al ei, obligând-o să se schimbe, să îşi schimbe personalitatea. Nu conta cât de mult se luptă împotriva acelei schimbări, simţea cum încet pierde bătălia.
- Nu ai ce căuta aici! A ţipat un demon închizându-i uşa în nas.
Raphael se trezi din gândurile sale şi îşi văzu în continuarea de căutarea ei. Nu o interesa ce făceau demonii în acea cameră. Era conştientă că în câteva ore aveau să plece la luptă, aveau să se lupte cu îngerii la graniţa dintre cele două lumi. Ea trebuia să o găsească pe Akki, să afle dacă a vorbit cu Michael sau nu.
- Pe cine cauţi cu atâta pasiune?
Raphael s-a oprit instantaneu la auzul acelei voci. Deşi ştia mult prea bine cui aparţine acea tonalitate s-a întors să îl privească direct în ochi pentru a fi sigură, deoarece cu doar câteva minute în urmă îl văzuse stând pe tron, uitându-se plictisit, adormit la cei care îl înconjurau. Trebuia să se pregătească de luptă, nu avea timp de ea sau aşa credea ea.
- Nu te interesează, a răspuns pe un ton neutru uitându-se pe fereastra din dreapta ei.
- Vreau să vi cu mine să îţi arăt ceva, a spus Lucifer zâmbind diabolic urmărindu-i fiecare reacţie ca un prădător.
Îngerul Seraphim îl urmă curioasă să vadă care era motivul pentru care el zâmbea într-un mod atât de enervant, de parcă ştia ceva secret şi nu voia să îi spună. Mergea la doi paşi în spatele lui cu capul în jos cufundată din nou în propriile ei gânduri. Nu acorda nici o atenţie locurilor înconjurătoare.
După câteva minute de mers pe holuri goale şi coborând pe scări nefolosite de ani, se opriră în faţa unei uşi masive din fier. Din câte ştia nu mai fusese în această parte a castelului niciodată. Era undeva la subsol, într-un fel de catacombă săpată în stânca pe care se afla construit palatul. Uşile se deschiseră singure scoţând un zgomot îngrozitor, de parcă ar fi fost chinuite, dar adevărul era că probabil nu mai fuseseră folosite de foarte mulţi ani. Ceea ce văzu înăuntru o şocă atât de tare încât nu vru să păşească pragul. Akki era crucificată cu capul în jos, în jurul ei sângele formând o baltă pe cale să se usuce. Părul îi era tăiat, iar din loc în loc răni pline de puroi se zăreau din loc în loc unde părul părea a fi smuls. Faţa îi era umflată plină de tăieturi, la fel şi restul corpului. Sânii îi era o masă teribilă de carne şi grăsime care îi făcea stomacul să i se revolte. Toată era plină de urmele torturii pe care i-o aplicase Lucifer. O dezgustă. Se întoarse cu spatele ne mai suportând să vadă acel tablou grotesc şi se trezi că dă peste Lucifer care stătea ca o stână de piatră observând cu o plăcere sadică reacţia ei.
- Nu îţi place ce vezi? Ce credeau că va păţi când aflăm că m-a trădat? Credeai că o să o exilez sau poate că o să îi ofer o moarte uşoară? A întrebat-o punându-şi mâinile pe umerii ei şi întorcând-o cu faţa spre acea scenă împotriva dorinţei ei.
Îşi închise ochi. Nu putea să se mai uite la ea. Deşi era un demon nu suportă să vadă aşa ceva.
- De ce a trebuit să o chinui în asemenea mod? Erai un înger pentru numele lui Dumnezeu! Nu mai ai suflet? Inimă? A întrebat Raphael încercând să nu vomită.
- M-a trădat şi bine spus, eram înger. Nu mai sunt de mult aşa ceva. Trebuia să le arăt celorlalţi doritori de asemenea acte să vadă ce se întâmplă cu cei care îndrăznesc să mă trădeze. Desigur, tu nu trebuie să te temi, a spus el punându-i mâna pe bărbie şi obligând-o să se uite în ochii lui. Încă am nevoie de tine, încă îmi eşti folositoare.
Se mişcă prea uşor, prea fără zgomot pentru placul ei. Nu putea să îşi dea seama unda va fi în următoarea secundă, fapt ce o făcea să se teamă pentru viaţa ei. Era singurul care nu era afectat de puterea ei ceea ce o făcea să fie absolut vulnerabilă.
- Te invit să vi cu mine pe câmpul de luptă, să vezi cum iubirea ta pierde în faţa puterii mele. Bineînţeles, este dreptul tău de a refuza, dar te avertizez oricare va fi răspunsul tău, tu tot vei veni cu mine, a afirmat el dispărând.
I se părea ciudată această invitaţie. Nu înţelegea de ce riscă să o piardă doar pentru a-i arăta o posibilă înfrângere a îngerilor, dar nu avea de gând să refuze. Trebuia să fie pe acel câmp de luptă. Trebuia.
ÃŽn Iad
Era cald, de fapt era mai mult decât cald. Era sufocant de cald şi nu mai suporta. Ura locul acela în care nici razele soarelui şi nici cele ale lunii nu reuşeau să pătrundă niciodată. Îi era dor de cerul înstelat, de căldura razelor solare, de transparenţa celor lunare, însă aceste lucruri păleau în faţa dorului după Hissori. Era nedrept că toţi au avut dreptul să uite ceea ce s-a întâmplat atunci, iar ea a fost blestemată să îşi amintească, să vadă de fiecare dată când închide ochii acele scene groaznice. De parcă nu era de ajuns că avea viziuni din viitor şi trecut, mai trebuia şi să ţină minte toate acele detalii îngrozitoare din acel timp. De ce a trebuit să fie condamnată să ţină minte toate ororile care s-au petrecut nu ştia, dar asta îi era soarta. În fiecare seară de când renăscuse se trezea ţipând din cauza aceluiaşi coşmar care nu îi dădea pace. Se gândise de multe ori la faptul că acel coşmar era poate pedeapsa ei pentru că a fost o lasă şi a fugit, ascunzându-se, refuzând să îi ajute atunci când ceilalţi luptau fiecare în felul său pentru ceea ce credeau că era bine. Ea ştiuse ce avea să se întâmple cu mult înainte să se petreacă numai că nu a făcut nimic. Poate ar fi putut să schimbe rezultatul acelei răscoale dacă i-ar fi ajutat, însă a fugit ca o lasă, ascunzându-se după motive patetice cum că nu era etic să îşi folosească cunoştinţele pentru a schimba cursul istoriei. Din păcate nu a putut să fugă de toate acele orori şi a fost obligată să vadă cea mai mare cruzime dintre toate.
Cădea încet în acea lume de care fugea cu atâta patimă chiar şi atunci după mii de ani când un ciocănit în uşă o readuse înapoi la realitate. A clipit de câteva ori amintindu-şi de situaţia în care se afla înainte să răspundă.
- Intră, Azazel.
Azazel era un demon cu aripile de liliac roşii din cauza sângelui pe care l-a vărsat cu atâta zel. Nu era impunător, fiind de o înălţime medie, având un trup comun. Poate ar fi fost atrăgător dacă nu era pentru minunatele lui trofee cu care se mândrea atâta. Avea numeroase cicatrici care îi împodobeau trupul dându-i un aer periculos, dar cele mai urâte îi brăzdau obrazul drept şi partea stângă a feţei unde o cicatrice începea deasupra sprâncenei şi se termina sub ochiul stâng. Din fericire ochiul i se vindecase, acesta fiind doar puţin zgâriat cu cuţitul adversarului. Se mândrea cu ele considerându-le într-un mod nebunesc trofee ale războaielor, luptelor câştigate. Ar fi fost drăguţ fără acele cicatrici, dar nu era decât fioros şi inspiră teamă tuturor care îl vedeau. Părul îl ţinea cât mai scurt posibil ceea ce împiedica pe cei din jurul său să îşi dea seama de culoarea lui adevărată. Era ceva între un albastru închis aproape negru şi şaten. Fiecare interpretă ce culoare dorea. La fel se întâmpla şi cu culoarea ochilor săi care îşi schimbau nuanţa de verde în funcţie de starea în care se afla.
Azazel intră rămânând uimit ca de fiecare dată de puterea pe care o posedă Raphael. Deşi fusese însărcinat să o păzească pe aceasta de câteva săptămâni bune, încă nu se obişnuise cu acest dar al ei de a ghici cine bătea la uşă. Chiar de câteva ori luase câţiva demoni cu el şi îi puse să bată la uşă şi de fiecare dată le spunea să intre după nume. Nici nu conta dacă îi întâlnise sau nu în trecut. Îl înspăimânta această putere a ei de a vedea viitorul deşi nu ar fi recunoscut acest lucru pentru nimic în lume.
- Hei. Pe cine omorâm azi? A întrebat-o el stând la doi paşi în spatele ei într-o poziţie rigidă, de parcă se aştepta să sară la el în orice secundă.
- Pe tine, răspunse ea continuând să se uite afară la acel iad format din clădiri negre şi foc.
- Zici asta în fiecare zi şi totuşi niciodată nu ai încercat să mă ataci. Ştii ce cred eu? Cred că numai vorba este de tine. Poţi vedea viitorul însă nu ştii să te lupţi... dar deşi spunea acele lucruri, nu le credea.
Ceva nu era în regulă şi el simţise asta. Transpiraţia îl lovise dintr-o dată şi tot ce ar fi voia în acea secundă era să dispară cât mai repede din acea încăpere, din prezenţa ei, numai că nu mai apucă. O durere insuportabilă l-a acaparat. Se simţea de parcă cineva îi smulsese inima de la locul ei. A apucat să vadă că avea o gaură mare în mijlocul pieptului înainte să cadă în genunchi şi ochii să i se îndrepte spre Raphael care ţinea în mâna încătuşată, într-o mănuşa albă care era pătată de sângele lui, inima sa. Următorul lucru pe care îl făcu fu să moară căzând cu fată pe podea la picioarele ei.
- Nu este indicat să mă subestimezi, a afirmat ea zdrobind inima şi lăsând-o să cadă din mâna ei înainte să păşească peste trupul lui Azazel şi să iasă din cameră.
Nu mulţi ştiau care erau puterile pe care le deţinea. Majoritatea credeau că ea poate să vadă viitorul, nu se gândeau că acea putere de fapt derivă din adevărata ei abilitate care era puterea de a manipula timpul. Încetinind timpul pentru toţi cei care se aflau în proximitatea ei putea să facă ce dorea din victimele sale fără ca ele să îşi dea seama decât atunci când ea încetă să controleze timpul sau putea să îl facă să treacă foarte repede, atât de rapid încât câteva minute puteau să devină ani, chiar milenii. Nimeni în afară de Lucifer nu ştia de această abilitate a ei pentru că nu o folosise în luptă de faţă cu ceilalţi, iar adversari ei nu trăiau îndeajuns de mult încât să povestească. Şi totuşi în ciuda acestei puteri teribile, ea nu o folosise decât de câteva ori în viaţa ei. Îi era teamă să nu piardă controlul şi să devină ceva ce ura, dar acea teamă începuse să fie diminuată de sângele demonic ce îi curgea în vene şi care începuse să o schimbe fără ştirea ei.
Mergea pe holul de la etajul al doilea al palatului în căutarea lui Akki. Trebuia să vorbească ceva cu aceasta înainte să se ducă pe câmpul de luptă, însă nu reuşea să o găsească. În căutările ei a dat peste o sală enormă ce semăna cu o sală de conferinţă. În această se aflau pe puţin o mie de demoni îngrămădiţi unii în alţi în timp ce Lucifer stătea liniştit pe tronul său cu ochii închişi, de parcă ar fi dormit, deşi cum cineva putea să doarmă în acea gălăgie infernală nu putea înţelege.
Erau mult mai mulţi demoni decât văzuse în viziunile ei, însă acest fapt era atât de minor, de nesemnificativ. Nu conta numărul, niciodată într-un război dintre îngeri şi demoni nu numărul fusese motivul pentru care îngeri au câştigat sau au pierdut. Nu. Ceea ce conta era ceea ce făceau câţiva indivizi. Simţea că era schimbată, încă se întreba cum de putuse să îşi folosească puterea cu o aşa uşurinţă, dar deşi încerc din răsputeri să îi pese că a omorât pe cineva, nu putea. Nu îi pasă şi punct. Îngerii nu trebuiau să omoare nu conta dacă victimele lor erau demoni sau nu, iar ea nu ştia cum să îşi folosească puterea pentru a face bine. De când o primise o considerase un blestem şi încercase să o uite, de aceea preferase să îşi amestece sângele cu cel al demonilor. Numai să nu îşi folosească abilitatea. Nu avea de gând să o folosească vreodată, însă cu cât trecea timpul cu atât sângele demonic se amestecă cu al ei, obligând-o să se schimbe, să îşi schimbe personalitatea. Nu conta cât de mult se luptă împotriva acelei schimbări, simţea cum încet pierde bătălia.
- Nu ai ce căuta aici! A ţipat un demon închizându-i uşa în nas.
Raphael se trezi din gândurile sale şi îşi văzu în continuarea de căutarea ei. Nu o interesa ce făceau demonii în acea cameră. Era conştientă că în câteva ore aveau să plece la luptă, aveau să se lupte cu îngerii la graniţa dintre cele două lumi. Ea trebuia să o găsească pe Akki, să afle dacă a vorbit cu Michael sau nu.
- Pe cine cauţi cu atâta pasiune?
Raphael s-a oprit instantaneu la auzul acelei voci. Deşi ştia mult prea bine cui aparţine acea tonalitate s-a întors să îl privească direct în ochi pentru a fi sigură, deoarece cu doar câteva minute în urmă îl văzuse stând pe tron, uitându-se plictisit, adormit la cei care îl înconjurau. Trebuia să se pregătească de luptă, nu avea timp de ea sau aşa credea ea.
- Nu te interesează, a răspuns pe un ton neutru uitându-se pe fereastra din dreapta ei.
- Vreau să vi cu mine să îţi arăt ceva, a spus Lucifer zâmbind diabolic urmărindu-i fiecare reacţie ca un prădător.
Îngerul Seraphim îl urmă curioasă să vadă care era motivul pentru care el zâmbea într-un mod atât de enervant, de parcă ştia ceva secret şi nu voia să îi spună. Mergea la doi paşi în spatele lui cu capul în jos cufundată din nou în propriile ei gânduri. Nu acorda nici o atenţie locurilor înconjurătoare.
După câteva minute de mers pe holuri goale şi coborând pe scări nefolosite de ani, se opriră în faţa unei uşi masive din fier. Din câte ştia nu mai fusese în această parte a castelului niciodată. Era undeva la subsol, într-un fel de catacombă săpată în stânca pe care se afla construit palatul. Uşile se deschiseră singure scoţând un zgomot îngrozitor, de parcă ar fi fost chinuite, dar adevărul era că probabil nu mai fuseseră folosite de foarte mulţi ani. Ceea ce văzu înăuntru o şocă atât de tare încât nu vru să păşească pragul. Akki era crucificată cu capul în jos, în jurul ei sângele formând o baltă pe cale să se usuce. Părul îi era tăiat, iar din loc în loc răni pline de puroi se zăreau din loc în loc unde părul părea a fi smuls. Faţa îi era umflată plină de tăieturi, la fel şi restul corpului. Sânii îi era o masă teribilă de carne şi grăsime care îi făcea stomacul să i se revolte. Toată era plină de urmele torturii pe care i-o aplicase Lucifer. O dezgustă. Se întoarse cu spatele ne mai suportând să vadă acel tablou grotesc şi se trezi că dă peste Lucifer care stătea ca o stână de piatră observând cu o plăcere sadică reacţia ei.
- Nu îţi place ce vezi? Ce credeau că va păţi când aflăm că m-a trădat? Credeai că o să o exilez sau poate că o să îi ofer o moarte uşoară? A întrebat-o punându-şi mâinile pe umerii ei şi întorcând-o cu faţa spre acea scenă împotriva dorinţei ei.
Îşi închise ochi. Nu putea să se mai uite la ea. Deşi era un demon nu suportă să vadă aşa ceva.
- De ce a trebuit să o chinui în asemenea mod? Erai un înger pentru numele lui Dumnezeu! Nu mai ai suflet? Inimă? A întrebat Raphael încercând să nu vomită.
- M-a trădat şi bine spus, eram înger. Nu mai sunt de mult aşa ceva. Trebuia să le arăt celorlalţi doritori de asemenea acte să vadă ce se întâmplă cu cei care îndrăznesc să mă trădeze. Desigur, tu nu trebuie să te temi, a spus el punându-i mâna pe bărbie şi obligând-o să se uite în ochii lui. Încă am nevoie de tine, încă îmi eşti folositoare.
Se mişcă prea uşor, prea fără zgomot pentru placul ei. Nu putea să îşi dea seama unda va fi în următoarea secundă, fapt ce o făcea să se teamă pentru viaţa ei. Era singurul care nu era afectat de puterea ei ceea ce o făcea să fie absolut vulnerabilă.
- Te invit să vi cu mine pe câmpul de luptă, să vezi cum iubirea ta pierde în faţa puterii mele. Bineînţeles, este dreptul tău de a refuza, dar te avertizez oricare va fi răspunsul tău, tu tot vei veni cu mine, a afirmat el dispărând.
I se părea ciudată această invitaţie. Nu înţelegea de ce riscă să o piardă doar pentru a-i arăta o posibilă înfrângere a îngerilor, dar nu avea de gând să refuze. Trebuia să fie pe acel câmp de luptă. Trebuia.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)