Aripi insangerate

[BloodyInnocence]

ÃŽn Iad

Avea să se ocupe de Akki într-o altă zi, nu deţinea dispoziţia necesară pentru a o confrunta. Se decise că avea să o lase în pace, pentru moment, să se ducă şi să se întâlnească cu cine vrea ea să se întâlnească. Nu îl interesa deoarece el îşi crease propriul său plan de care trebuia să aibă grijă. Plan care nu ar mai fi avut nici un rost dacă o pierdea pe Raphael. Tot ce trebuia el să facă era să aibă grijă să nu o piardă pe aceasta şi apoi lucrurile ar fi decurs de la sine. Era conştient că nu putea să aibă încredere în Raphael, dar nu se aştepta ca Akki să îl trădeze. Nu se aştepta deoarece credea că o îngrozea atât de tare încât orice plan de trădare ar fi murit în mintea ei înainte de a fi pus în aplicare, dar se înşelase. Se gândea zâmbind la cum Akki îl considera în acea clipă oribil şi la cum el avea să o înveţe ceea ce înseamnă cu adevărat oribil. Deja o auzea plângând, rugându-l să o lase să moară.
Lucifer stătea în sala tronului, pe scaunul imens din lemn de stejar, gândindu-se la situaţia în care se afla. Încerca să facă planuri cât mai bine detaliate şi puse la punct, planuri ce ar fi lăsat un păianjen invidios din cauza complexităţii lor. Însă era conştient că planurile cele mai simple erau cele mai bune, numai că dacă acestea dădeau greş trebuia să fie pregătit, să se aştepte la orice întorsătură de situaţie, să fi prevăzut şi cea mai mică întâmplare. Nu putea să se lase în voia destinului, deoarece de atâtea ori destinul îl dezamăgise. Încet, pe nesimţite, firul gândurilor la dus spre un loc periculos şi dureros. Evita de multe ori acel loc întunecat din mintea sa deoarece era plin de durere şi de amintiri care îl chinuiau, care îl distrugeau încetul cu încetul. Atunci când i-a spus lui MoonBlood că îl invidia, a rostit adevărul, purul adevăr. Îl ura pentru că Ikusa reuşise să protejeze ceea ce iubea, pe când el dăduse greş. Chiar nu trebuia să deschidă acea uşă a trecutului, însă era prea târziu, deja pusese mâna pe clanţă şi apăsase şi din acea secundă decizia nu mai era a lui. Amintirile l-au acaparat, răpindu-l şi ducându-l în trecut, în acea zi îngrozitoare.
„Ceva s-a întâmplat. Ceva foarte rău a avut loc aici. O simt în aer. Natură este neliniştită şi pentru prima oară în istoria Edenului cerul este negru, iar soarele este acoperit de nori grei de ploaie. Până şi norii pe care stă oraşul sunt negrii şi ameninţători. Cu siguranţă ceva rău s-a întâmplat. Apoi deodată un fulger împarte cerul în două, iar tunetul nu mai are mult şi sparge geamurile. Mie deja mi-a distrus timpanele. Natura a început să plângă, stropii de ploaie cad repede şi se izbesc furioşi de orice întâlnesc în cale, împrăştiindu-se în milioane de particule de apă. Eu măresc pasul şi până să răsune un al treilea tunet, deja alerg ca un nebun spre încăperile dragei mele. Chiar dinainte să deschid uşa ştiu ce o să găsesc: o cameră plină de sânge, o atmosferă în care domneşte moartea. Aproape că nu vreau să deschid uşa şi să mă conving. Numai că trebuie să intru, trebuie să văd cu ochii mei că simţurile mele nu se înşeală. Aşa că pun mâna pe clanţă şi deschid uşa, intrând.
- Nu se poate... şoptesc eu fără să îmi dau seama că am dat glas gândurilor mele.
Este oribil. Este dezastruos. Mobila din încăpere este distrusă şi ceea ce a rămas din ea este pătată cu sânge, iar covorul mov, pufos nu mai este mov deloc. În mijlocul camerei stă trupul plin de răni al lui Alexiel. Arată de parcă ar fi fost aruncat acolo, în acel loc, după ce nu au mai avut nevoie de corpul ei, iar chipul ei... frumosul ei chip... este distrus. Părul negru, lung este răvăşit şi ciopârţit, arătând ca ceva mort ce pur şi simplu îi înconjura capul. Ochii sunt închişi şi nu pot să văd culoarea lor abisală care mă consola de fiecare dată când aveam nevoie, iar buzele ei pline ce o dată deţineau culoarea vieţii închisă în ele sunt acum alb-albăstrui, cu o tăietură ce începe deasupra colţului drept al buzei de sus şi se termină sub mijlocul celei de jos.
Mă uit la ea şi vreau să cad în genunchi şi să o ţin în braţe, să o mângâi, să o alint şi să plâng. Să las lacrimile să curgă peste inima mea frântă, dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Stau în picioare, deasupra trupului ei înfrânt, nesimţind nimic altceva decât ură şi furie. Nu sunt furios pe ea, cum aş putea să fiu vreodată supărat pe ea, minunea minunilor? Nu. Sunt furios pe EL. El este de vină pentru asta, dar nu pot să nu mă întreb de ce Alexiel a ales să moară în loc să lupte. Nu pot şi nu o să o iert niciodată pentru faptul că a îmbrăţişat atât moartea, cât şi decizia Lui. Dar toate aceste lucruri, toate aceste sentimente care se amestecă şi pe care nu le pot indentifică pălesc în comparaţie cu ură şi setea de răzbunare care continuă să crească în mine. Şi atunci înţelegerea mă loveşte. Este moartă şi nu o să se mai întoarcă niciodată!
- Nuuu! Ţip eu disperat exact în acelaşi timp cu tunetul care şi el cutremură pământul cu forţa sa.
În acea secundă mă rup de Dumnezeu. Dacă asta este dreptatea Să, atunci eu nu vreau să fac parte din ea. I-am jucat jocul nebunesc prea mult. Ne-am luptat între noi şi ne-am ucis şi ne-am distrus doar pentru El, pentru că a vrut să vadă care parte câştigă, dar gata, m-am săturat. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care ne este interzis să iubim, în care suntem puşi să luptăm pentru a vedea dacă legea rămâne sau nu. Aripile mele impecabile, mai albe chiar decât neaua se transformă în nişte aripi imense, înfricoşătoare de culoarea sângelui închegat, iar ochii mei îşi pierd căldura şi bunătatea lor devenind cruzi şi reci şi roşii ca focul.
- Lucifer, NU! Aud o voce tunând.
Nu îmi pasă de El, aşa cum nici Lui nu i-a păsat de cei pe care eu îi iubeam. O să regrete ziua în care s-a decis să se joace cu soarta noastră.
Ies din încăpere, nepăsându-mi că am lăsat uşa deschisă şi că cei care vor trece pe acolo vor vedea oribila scenă. Mă duc... nici nu ştiu unde să mă duc, pe cine să atrag de partea mea? Şi atunci îmi amintesc. MoonBlood şi SunLight. Ei mă vor ajuta. Da.
Răzbunarea va fi dulce, foarte, foarte dulce.”
- Lucifer?
Acesta şi-a scuturat capul revenind în prezent. Şi-a dus mâna la obrazul drept, ştergând ceva ce îi mânjea chipul, apoi s-a uitat la mână cu care s-a şters. Ceea ce a văzut a fost sângele lui mânjindu-i palma. Nu lacrimi, nu avea aşa ceva. A renunţat la acele mici perle pure şi cristaline în acea zi fatidică. Lacrimile sale erau mici picături de lavă ce în loc să consoleze, mai rău făceau. Şi-a ridicat privirea pentru a-l vedea pe cel sau pe cea care a îndrăznit să îi întrerupă şirul gândurilor. În faţa sa, normal, stătea Metradon. Ca de obicei nu putea să se coboare ca un înger sau demon, se cobora ca o fiinţă făcută din materia din care era făcut şi universul şi nu se vedeau decât ochii lui care erau ca nişte mici galaxii. Începuse să se obişnuiască cu compania acestui înger cosmic, lucru ce îl îngrijora.
- Ce vrei Metradon? L-a întrebat Lucifer abordând o atitudine plictisită.
Sau mai bine zis, vroia să pară plictisit, însă în interiorul lui suferea. Suferea din cauza amintirii pe care tocmai o retrăise. Alexiel era o rană constant vie în inima lui, orice ar fi încercat să facă.
- Nu am venit să mă cert cu tine, Lucifer.
- Dar atunci de ce ai venit?
- Dacă o vrei pe Ayame trebuie să o pierzi pe Raphael. Nu le poţi avea pe amândouă şi dacă insişti, le vei pierde pe amândouă.
- Şi de ce ai venit să îmi spui asta? Ştiu mult prea bine că nu îţi convine ca eu să o am pe Ayame. Deci de ce mă ajuţi? Spune-mi adevărul.
- Este ceva ce trebuie să se întâmple fie că îmi place, fie că nu. Alexiel nu va fi la fel dacă o vei aduce înapoi în acest mod, dispăru înainte ca Lucifer să îl mai întrebe ceva.