O poveste stranie

[Mikomi_Aikou]

O poveste stranie


Capitolul I : Lorzii Timpului



A fost o dată, ca niciodată, în vremuri de demult, pe când oamenii din lumea asta ştiau şi puteau mai mult decât, ce pot şi ştiu cei de acum. Pe când pruncul de trei zile îşi număra numai într-o clipită toate stelele de pe cer şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul; pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, pe când puricele era năzdrăvan şi zbura cu nouăzeci şi nouă de oca de fier pe un picior; când pruncul de o zi creştea ca alţii în trei ani şi ştia câte în lună şi în soare erau vremuri pierdute în negura timpului, când nu exista nimic, din ceea ce azi cunoaştem. S-a născut o legendă a unor lumi aflate departe, într-un colţ al Universului, într-un timp pierdut parcă în nisipul ce curge în Eterna Clepsidră a Timpului.

Universul...o imensitate...un ocean de necuprins în care domneşte Atoputernicul Întuneric...când noi, pământenii, ne uităm în sus, vedem cerul ... El pare un imens capac albastru, pus- parcă - să străjuiască prin protecţie, Pământul ... a treia planetă de la Soare ... Pe cer se plimbă de la est la vest, maiestuosul Soare, ce dă căldură şi lumină tuturor; alteori, nori albi ca nişte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin asemenea unor pete; în alte dăţi se adună de-a valma nori negrii furioşi şi fulgere, ase-menea unor cicatricii luminoase, încep să-l brăzdeze... Acesta este cerul, văzut de pe Pământ : un ocean de albastru în toate nuanţele posibile ... De te duci în spaţiu, situaţia se schimbă radical. Privit dintr-o staţie spaţială, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagră. La o privire mai atentă, însă, catifeaua neagră începe să-şi dezvăluie, încetul cu încetul, comorile : minunatele broderii de praf de stele, de planete, de stele de diverse forme şi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit să fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou.

În vastul Univers spaţial, demult de tot, pe când nimic nu era din ceea ce se vede în prezent, s-a născut o legendă : că ar fi există un sanctuar în formă de turn, condus de Yakasumi (Săgeata Ceţii), care avea la rândul lui slujitorii denumiţi : Lorzii Timpului; a căror menire era să vegheze la Armonia Primordială. Ei au scris nişte manuscrise: Manuscrisele Timpului, pe care le au ascuns într-un loc la îndemâna tuturor, dar foarte periculos. Acest loc era cunoscut ca : Găurile Negre.

Tot de aici vine şi legenda despre o planetă numită Jouki (Abur), în care existat o civilizaţie avansată numită Pallaus, din Sistemul Stacojiu, dar care a dispărut o dată cu Marele Cataclism, care a avut loc între Discipolii Luminii şi Fiara. Planeta va fi redenumitp : Gheena, ce va deveni temniţa pentru eternitate a Fiarei. Ei au pus o inscripţie imposibil de citit; chiar şi de către Lorzi.

Aceste scrieri vor fi cunoscute ca cuvintele Fiarei şi care vor suna cam aşa : " Ea e inima care nu încetează să bată, e sângele care nu încetează să curgă. Oastea va fi numeroasă, va fi redusă. S-a ţesut în pânza vieţii voastre încă de la începuturile lumi.Prinţul cel fără de moarte, e aducătorul morţii.Oastea lui va mişuna în toate lumile. El e Fiara. E ppcatul, ispita, dorinţa. E durerea, frica, moartea speranţei. A fost înlănţuit pentru veşnicie, dar s-a trezit. Gheena s-a deschis şi e din nou liber.Aceasta e tărâmul întunericului.Tărâmul meu. Lumina va pierii şi va rămţne întunericul.Discipolii Luminii s-au răsculat împotriva mea înaintea tuturor.Eu sunt amarul, teama, suferinţa. Eu sunt întunericul, păcatul. Eu nu mor niciodată, mai spune Fiara." Legenda, spune că el a fost înfrânt de Ostaşii Luminii : " Înaintea timpului, a lumini, a spaţiului, a materiei din înaintea marelui cataclism. Înainte de crearea Universului, înaintea de toţi. " Nimeni nu a mai ştiut nimic despre ei. Peste locul lor s-a aşternut uitarea cea mai neagră, iar din ea peste milenii sau poate miliarde de ani o altă poveste îi va locul.