O poveste stranie
Capitolul I : Lorzii Timpului
A fost o dată, ca niciodată, în vremuri de demult, pe când oamenii din lumea asta ştiau şi puteau mai mult decât, ce pot şi ştiu cei de acum. Pe când pruncul de trei zile îşi număra numai într-o clipită toate stelele de pe cer şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul; pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, pe când puricele era năzdrăvan şi zbura cu nouăzeci şi nouă de oca de fier pe un picior; când pruncul de o zi creştea ca alţii în trei ani şi ştia câte în lună şi în soare erau vremuri pierdute în negura timpului, când nu exista nimic, din ceea ce azi cunoaştem. S-a născut o legendă a unor lumi aflate departe, într-un colţ al Universului, într-un timp pierdut parcă în nisipul ce curge în Eterna Clepsidră a Timpului.
Universul...o imensitate...un ocean de necuprins în care domneşte Atoputernicul Întuneric...când noi, pământenii, ne uităm în sus, vedem cerul ... El pare un imens capac albastru, pus- parcă - să străjuiască prin protecţie, Pământul ... a treia planetă de la Soare ... Pe cer se plimbă de la est la vest, maiestuosul Soare, ce dă căldură şi lumină tuturor; alteori, nori albi ca nişte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin asemenea unor pete; în alte dăţi se adună de-a valma nori negrii furioşi şi fulgere, ase-menea unor cicatricii luminoase, încep să-l brăzdeze... Acesta este cerul, văzut de pe Pământ : un ocean de albastru în toate nuanţele posibile ... De te duci în spaţiu, situaţia se schimbă radical. Privit dintr-o staţie spaţială, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagră. La o privire mai atentă, însă, catifeaua neagră începe să-şi dezvăluie, încetul cu încetul, comorile : minunatele broderii de praf de stele, de planete, de stele de diverse forme şi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit să fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou.
În vastul Univers spaţial, demult de tot, pe când nimic nu era din ceea ce se vede în prezent, s-a născut o legendă : că ar fi există un sanctuar în formă de turn, condus de Yakasumi (Săgeata Ceţii), care avea la rândul lui slujitorii denumiţi : Lorzii Timpului; a căror menire era să vegheze la Armonia Primordială. Ei au scris nişte manuscrise: Manuscrisele Timpului, pe care le au ascuns într-un loc la îndemâna tuturor, dar foarte periculos. Acest loc era cunoscut ca : Găurile Negre.
Tot de aici vine şi legenda despre o planetă numită Jouki (Abur), în care existat o civilizaţie avansată numită Pallaus, din Sistemul Stacojiu, dar care a dispărut o dată cu Marele Cataclism, care a avut loc între Discipolii Luminii şi Fiara. Planeta va fi redenumitp : Gheena, ce va deveni temniţa pentru eternitate a Fiarei. Ei au pus o inscripţie imposibil de citit; chiar şi de către Lorzi.
Aceste scrieri vor fi cunoscute ca cuvintele Fiarei şi care vor suna cam aşa : " Ea e inima care nu încetează să bată, e sângele care nu încetează să curgă. Oastea va fi numeroasă, va fi redusă. S-a ţesut în pânza vieţii voastre încă de la începuturile lumi.Prinţul cel fără de moarte, e aducătorul morţii.Oastea lui va mişuna în toate lumile. El e Fiara. E ppcatul, ispita, dorinţa. E durerea, frica, moartea speranţei. A fost înlănţuit pentru veşnicie, dar s-a trezit. Gheena s-a deschis şi e din nou liber.Aceasta e tărâmul întunericului.Tărâmul meu. Lumina va pierii şi va rămţne întunericul.Discipolii Luminii s-au răsculat împotriva mea înaintea tuturor.Eu sunt amarul, teama, suferinţa. Eu sunt întunericul, păcatul. Eu nu mor niciodată, mai spune Fiara." Legenda, spune că el a fost înfrânt de Ostaşii Luminii : " Înaintea timpului, a lumini, a spaţiului, a materiei din înaintea marelui cataclism. Înainte de crearea Universului, înaintea de toţi. " Nimeni nu a mai ştiut nimic despre ei. Peste locul lor s-a aşternut uitarea cea mai neagră, iar din ea peste milenii sau poate miliarde de ani o altă poveste îi va locul.
Capitolul II : NaÅŸterea Turnului
Negurile de timp uitate, şoptesc celui ce are puterea să asculte, tainele şi lucrurile mistice pierdute în veşnicia lui. Multe din acele şoapte s-au pierdut în eter, da’ una a rezista timpului. Iar aceea a fost : Naşterea Turnului.
Istoria acestui turn începe o dată cu naşterea Universului; când existau două entităţi care pluteau în oceanul acela întunecat. O entitate era un tânăr frumos, sublim, cum numai o himeră putea fi. Miturile vorbesc, că el ar fi avut : părul lung negru ca smoala din care se născuse; pielea aurie, precum marmura caldă. Avea o frunte lată, cu ochii mari negri, ce luceau feeric în noaptea aceea. Era un adolescent, mlădiu, zvelt, ce emana o senzualitate ieşită din comun. Hainele lui erau lungi şi iluzorii. El era :Kokuryuu Rei (Miezul Nimicului) .
Cealaltă entitate era o tânără frumoasă, zveltă, înaltă, cu părul lung negru, ca noaptea, din care se născuse. Avea un chip oval, cu ochii negri himerici, buze moi molatice, roşi ca murele coapte, pielea ei era aurie, avea o senzualitate, deosebit de mare. Ea Mujin Nanimo (Nefiinţa Nimicului).
Când Rei a cunoscut-o pe Mujin, pe el a pus stăpânire o pasiune sinceră şi-n universul acela mare, i-a făcut o curte asiduă. În ciuda faptului că Rei nu avea niciun rival, Mujin nu i-a cedat cu una, cu două...În cele din urmă, cei doi s-au luat unul pe altul devenind o singură fiinţă. În abisul acela cei doi tineri s-au cunoscut, s-au plăcut şi s-au luat, devenind astfel unul. De atunci, cei doi sunt confundaţi. Cum în vremea aceea nu exista cuvântul păcat, ei s-au luat ; şi după câtva timp s-a născut Zoka Sekenul (Creaţia Universului)...
Nimeni nu ştia cum arăta fiul lor. Poate ca tatăl lui? Ani vor trece şi Zoka ajuns la vârsta însurătorii pleacă într-o călătorie lungă în căutarea soţiei.
Ajuns pe planeta Kagura, o va cunoaşte pe ceea care îi va deveni soţie. Numele ei era : Kukuru (Au Venit Norii). Nici despre ea nu sunt izvoare care să o descrie… Poate semăna cu mama sa?
Peste o vreme din unirea lor s-au născut doi copii gemeni : o fată şi un băiat. Ei erau : Erai Kaosu (Înspăimântătorul Haos), iar pe fată o chema Myou Kanari (Puritatea Vieţi); strigaţi ca : Mukuro Kurai (Haosul Întunecat) şi Dei Itonami (Lumina Vieţi). Erai Mukuro, era un bărbat înalt, cu părul lung negru, ochii auri cu puncte negre. Era viril, ca tatăl lui, dar avea să fie cunoscut ca : Lordul de Aur. Sora lui, Myou Dei era o tânără zveltă, cu părul lung auriu, cu şuviţe negre. Era la fel de frumoasă, ca mama ei; avea să fie cunoscută ca Erenedil.
Au trecut ani şi pruncii au crescut, s-au făcut mari şi le-a venit sorocul de însurătoare, dar era o problem: erau singuri în univers.
A Istoria Echilibrului
Demult, în timpurile de mit şi de legendă, pe o planetă, numită Kurai, aflată într-un sistem numit Antai, s-a născut povestea Heikou şi a turnului său numit : Antei Tou(Turnul Echilibrului) sau Sentou Dei-Kurai (Turnul aflat la graniţa dintre Lumină şi întuneric). În el se afla Marea Carte a Destinului păzită de Toki (Timpul).
Această graniţă se află, acolo unde se află Tărâmul Umbrelor Veşnice; acolo unde doar umbrele spiritelor, ce nu dorm niciodată, pot să locuiască în acel ţinut trist, dezolant pentru orice spirit. E un loc situat pe planeta De Nici Unde. Acest turn avea menirea să menţină echilibrul dintre cele două puteri.
Dar, istoria începe, atunci când Merlin, paznicul Turnului Timpului, a văzut cum Shinku (Vidul) se ridică din Marea Întunecată, ca să cucerească lumea de atunci; iar paginile Mari Cărţi a Destinului încep să se desprindă din ea...
Departe, la mii de kilometri exista un alt turn ; unde demult legenda a fost scrisă, pe pereţi acestui turn; numit şi Turnul de Nicăieri. Demult în negura veacului, exista o planetă : Tanoshimi (Plăcere). Pe planeta aceasta exista un sanctuar, unde cinci spirite ce au ajutat la crearea lumi, au închis toată puterea răului, într-un chivot numit : Amatsu Dei Musei (Liniştea Luminii Celeşti). În el au mai închis şi multe arme sofisticate.
Dacă erau folosite în scopuri bune aducea pacea; dar folosite în scopuri în rele aducea Marele Haos. El doarme de veacuri, în Turnul Stelar, aflat la graniţa Timpului cu Spaţiul Etern, situat dincolo de hotarele turnului. Dincolo de hotare se află un tărâm deşertic, numit : Ikai Yogi Tama , care are forma de stea în cinci colţuri. Dar cele cinci spirite au creat o barieră, formată din esenţa lor, ce avea menirea de a împiedica pe oricine, să pună mâna pe chivot şi să-l deschidă şi tot răul să iasă, iar lumea să se întoarcă în Haosul Etern.
Marele spirit, un bătrân, a creat un giuvaier de preţ, a cărui limpezime reflectă oglinda Apelor curgătoare de munte, ce se prăvălesc de pe versanţii abrupţii ai munţilor, formând cascade ce îţi taie respiraţia. Tot în el a pus Focul păgân, la care se rugau Anticii - o rasă aparte, a căror menire era de a păzi chivotul. Anticii mai păzeau o comoară : focul sacru, ce aducea speranţă şi iubire. A mai pus Vânt Vântul, ce adie şi ne luminează sufletele, cel ce ne răcoreşte în arşiţa soarelui, era unul din protectorii chivotului. Când, auzii de Vânt, te gândeşti cu teamă la ce ravagii face el, dar uneori el este un aliat de nădejde împotriva duşmanului... A mai pus pământ. Oh, Pământul, care ne rabdă pe toţi cu bune şi rele; de ar putea vorbii, ce legende şi mituri ce se pierd în negura timpului… s-ar şti...
Natura este mereu în frământare. Ai impresia că nu vorbeşte, dar şoaptele neştiute ale ei te poartă pe valurile mistice ale aerului...
Legendele povestesc, că Toki ştia că frumoasa soţie a lui Mukuro, Erenedil era însărcinată. Toţi credeau, că ea va avea un singur copil, dar într-o noapte, el visă un castel plin de verdeaţă, în care două copile identice se jucau.
În perioada cât era însărcinată Mukuro a comandat celui mai bun giuvaier să îi facă cel mai sublim giuvaier. Bijutierul a lucrat din greu, dar în loc de unul a creat două medalioane identice a căror putere era egală. Una era un diamant în culorile curcubeului în formă de stea în cinci colţuri pe care a numit-o : Hikari Aikokushin(Lumina Focului Sacru), iar cealaltă era un smarald unic, de o culoare stranie albastru îngheţat şi verdele crud al ierbii, cu irizaţii aurii precum razele soarelui. El avea forma unei lacrimi stilizate, pe care bijutierul în marea lui mirare a numit-o : Mizu-no-Kokoro Makato (Puritatea Absolută a Spiritului Apei). El le-a dus stăpânului său şi l-a rugat să aleagă una dintre cele două bijuterii.
- Of, grea încercare pe capul meu. Hm ! Pe care să o alegă se întreb? Mukuro.
- Of, iubitul meu soţ mie îmi plac amândouă. Te rog, ia-mi-le ? spuse Dei.
- Bine, draga mea. Le voi lua pe amândouă. Îţi voi face acest hatâr, draga mea.
- Te iubesc mult, dragul meu, spuse ea.
- Şi eu te iubesc pe tine, îi răspunse el drăgăstos.
A trecut repede timpul şi într-o zi când Erenedil se îmbrăcă şi hotărî să îşi pună unul dintre cele două bijuterii simţi cum o durere o taie. Norocul ei era că lângă ea se afla Yuge, doica ei, care o aşează în pat şi cheamă pe celelalte slujnice; apoi se duce să îl anunţe pe tânărul lord, că soţia lui urmează să nască şi nu trebuie să fie deranjată.
Vestea se răspândi ca fulgerul în cele patru colţuri ale regatului, că în curând se va naşte moştenitoru. În faţa castelului, se adunară cu mic, cu mare ca să îşi vadă conducătorul sau conducătoarea. Nu după mult timp vestea mult aşteptată sosi. Nu trecuse nici 20 de minute, iar Doamna Albă născu o copilă frumoasă albă, ca cea mai luminoasă stea. Nu-i venise să creadă, că nu a durut-o deloc.
- Yuge, cheamă-l pe soţul meu, să îşi cunoască copila şi să o arate poporului, că eu nu ştiu ce nume i s-ar potrivii, poate el ştie, dacă nu poate poporul...
- Bine, doamna mea, mă duc să-l anunţ, pe ilustrul dumneavoastră soţ.
Se duse doica la lord şi îi spuse:
- Măria ta, să ne trăieşti mulţi ani de aici încolo, Doamna te cheamă să îţi vezi copila şi să pune-ţi dumneavoastră numele, că dânsa nu ştie care i s-ar potrivii copilei. De nu ştiţi, poate a ştii poporul..
- Bine. Să facem cum spune scumpa mea soţie. Mă scuzaţi, voi reveni.
Plecă Mukuro din sala tronului şi se duse în iatacul soţiei şi văzu acel ghem de lumină.
Legendele vorbesc, că nimeni nu-l văzuse la faţă vreodată, dar cum îl luă, în braţe, cei prezenţi îi văzură chipul. Mare uluire fu pe supuşi, când l-au văzut şi toţi se închinară în faţa acelui nimb de lumină albă...
- Măria ta, cum o cheamă ? întrebă Sachii.
- Ehee...Sachii, chiar nu ştim, care nume i s-ar potrivi. Voi aveţi vreo idee ?
- De’ Măria ta. Eu aş avea un nume, spuse o copiliţă pe nume Beru(clopoţei)
- Care, Beru ? o întrebă Întunecatul lord.
- Ce aţi zice să o numim Aikou(Iubirea), spuse timid Beru !
- Bravo, Beru, strigară cu toţi. E un nume demn pentru un înger ca ea. Ne închinăm în faţa ta, Aikou !!
- Bine, zise Mukuro. Luaţi - aminte, voi cei cinci spirite, ea este fiica mea şi se numeşte Aikou. Numele ei să fie scris cu slove de aur în cartea Destinului..
Nu termină bine de spus, că apare Yuge, care şi zice:
- Măria ta !... S-a înfăptuit un miracol. Doamna a mai născut o copilă la fel ca ea.
- Poftim ?...
Lordul zbură, nu fugi spre soţia lui...Când ajunse acolo fu învăluit de o lumină bleu, caldă, ca o ploaie de primăvară.
- Dragul meu, ce nume are copila mea ?
- Aikou, răspunse vrăjit lordul. Dar ea ?
- Nu ştiu… Arată-le-o !!!..
Lasă primul prunc şi o luă pe ceea de a doua şi se duse şi o arătă supuşilor... Văzu uluirea de pe faţa lor şi fu încântat de ceea ce văzu.
- Să ne trăieşti, mulţi ani înainte, Măria ta şi să te bucuri de cele două copile, spuse un bătrân pe nume Shinku. Cum se numeşte copila ?
- Chiar nu ştiu, puneţi-ii tot voi numele??
- Eu zic, spuse timid Amatsu, să îi spunem Mikomi(Speranţa), că a fost un mic miracol, pentru regatul nostru. Şi e aşa de gingaşă şi plăpândă, că i se potriveşte numele .
- Ai dreptate, Amatsu, zise temutul lord. Voi cele cinci spirite, care aşi creat această lume, luaţi-aminte că ea e fiica mea şi a lui Erenedil, iar numele ei e Mikomi şi e scris cu slove de aur în cartea Destinului. Şi acum dragii mei supuşi, trebuie să o duc la mama ei. Voi nu plecaţi, distraţi-vă şi închinaţi un pahar în cinstea copilelor mele !
- Ai grăit cu înţelepciune. Măria ta, spuse Sora. Du-te şi du copila la mamă, ca să le facă puternice.
Au trecut, de atunci 18 ani şi lumea aceea era acum Raiul. Acolo domnea lumina şi nu întunericul.
Într-o noapte în Turnul Echilibrului, bătrânul timp are o viziune, care spune aşa ceva :
" Identice în aparenţă, dar diferite ca ziua si noaptea. Identice în lumină, dar diferite în misiunea lor. Amândouă sunt : lumina, dar şi întunericul. Una e lumea sacră, cealaltă e lumea păgână. Identice în lumină şi în întuneric, dar diferite ca focul şi gerul. Una e Ying, alta e Yang, dar amândouă sunt născute din aceeaşi materie. Amândouă sunt baza, dar şi vârful. În faţa lor întunericul păleşte. Oh… şi dacă vreo dată amândouă vor coborî din cel mai înalt turn, numit peste veacuri Stâlpul Luminii, atunci întunericul se va cutremura. Căci, pe unde calcă ele “el va dispare. "
În aceeaşi noapte în Turnul Timpului al cărui paznic era Merlin, el vede în somn cum se scrie o profeţie cu slove de aur, pe pereţii celor două turnuri, care suna aşa :
" Când cripte fără de nume se vor deschide, iar sigiliul turnului se rupe, iar lanţurile de veacuri ce şin prizonieră lumina vor cădea, atunci dacă ea va părăsii turnul, Marele Război va începe. Dar criptele pot fi refăcute cu cercul Amuletei, cu cheia se va închide. Dar până atunci apele vor seca în albie, pământul se va cutremura, şoapta vântului va amuţii, flacăra se va stinge, iar timpul va îngheţa; şi peste locul surpării sale, va răsări pădure sau templu şi câte o stea se va veşteji pe cer, până când cei Aleşi vor găsii cheia, care poate aduna forţele şi lumina într-o alta de tăria şi puterile sale".
Într-o zi la castelul lordului avea loc un mare bal în care fu invitat şi Toki. Când ajunse acolo avu un şoc. Locul acela era plin de lumină. Pe treptele castelului stătea gazda.
- Bine ai venit, Toki ! spuse Mukuro. Te aÅŸteptam !
- Bine te-am găsit, Măria-ta! răspunse Toki.
- Ah, ai ajuns cu bine, Toki ! spuse Dei.
- Sigur că da, doamna mea. Dar unde sunt copilele ? întrebă Toki.
- Oh, se gătesc ca tinerele, spuse Dei.
- Oooooo, asta e bine, nu-i aÅŸa???
- Aşa e !răspunse mândru Lordul. Aaaaaa! Uite-le, că vin!
Se întoarseră. Când le văzu, Toki îşi dădu seama că doar una era de ajuns să ţină Vidul departe de locurile acelea.
- Aaaaa, ai venit unchiule ? întrebă uimită Aikou.
- Sigur că da, copila mea. Da... tare frumoasă te-ai făcut draga moşului, răspunse Toki.
- Da, bine unchiule, pe mine nu mă vezi ? spuse Mikomi.
- Oh, tu erai ? Da ' te-ai făcut frumoasă precum o lebădă, spuse Toki.
- Oh, mulţumesc, răspunse înroşind Mikomi.
B. Santinelele, Turnul, Inorogul Negru si Kurai Tora
Departe, de acele locuri, într-un alt sistem, pe o altă planetă, numită Atuan, exista un templu, care îi ţinea închişi pe Cei Fără de Nume. Acel loc era condus de Geika Mei Enme Touji (Furia Întunecată a Puteri Neguri) şi Sesshomaru Rei (Raza Nimicitoare).
Ei aveau doi băieţii gemeni, demni de a fi numiţi : copiii ai temutului Lord. Ei erau : Yuurei Myou Kemono (Bestia Arogantă a Beznei) şi Yuri Hi Koori ( Fiorul Flăcării Îngheţate).
Cei doi tineri erau înalţi de 2.05 m, cu părul lung argintiu, ce le flutura liber pe umerii albi ca marmura. Erau mlădii, zvelţi, virili, exprimau putere, aveau graţia unei feline, şiretenia unei vulpi atacul mortal al unui şarpe şi iuţeala vulturului.
Yuurei avea ochii verzi precum verdele închis al pădurii tropicale. În schimb Yuri avea ochii galbeni-verzi, care te puteau bagă în mormânt. Fraţii erau desăvârşiţi în arta războiului, dar dădeau importanţă şi lucrurilor mărunte. Locuitorii acelei planete spuneau despre ei că puteau cuceri o fată din 20 de paşi şi o băgau repede în patul lor, căci nimeni nu fusese în stare să le ţină piept, ca să-şi dea silinţa ca să-o cucerească şi să rămână cu ea.
Mama lor auzise, ca departe de planeta lor, pe planeta Kurai, există două fecioare, a căror frumuseţe nu se poate descrie. Era timpul ca cei doi copii ai săi să devină responsabili, iar o căsătorie le era tot ce le trebuie; mai ales că cele două surori le putea ţine piept înfumuraţilor ei de copii.
Într-o noapte, după ce stătu cu soţul ei la discuţii, hotărî, să-i trimită pe cei doi fraţii, să încerce să le cucerească. A doua zi îi trezi şi le spuse ce hotărâră, dar îi avertizară, că cele două reprezintă Turnul Armoniei, iar ei dacă reuşesc să le cucerească, vor fi Santinelele. Ei acceptară. După ce se pregătiră de drum, încărcaţi cu diferite daruri, doar de, ele erau fiice de lord, plecară.
Într-o zi frumoasă, când la castel era o mare petrecere sosiră şi ei. Mare le fu mirarea când văzură planeta aceea plină de lumină, dar fură vrăjiţi când le văzură… Cele două erau surori gemene identice, fiicele temutului Lord de Aur, pe care cărţile de magie avea să-l numească Lordul Coşmarelor, erau deosebit de frumoase.
Aikou : era o plăpândă fecioară, mlădie, gingaşă ca o lebădă, cu mişcări de o graţie străveche, sălbatică, ca apele vijelioase. Avea o piele catifelată ca marmura aurie, o frunte lată, netedă cu un semn straniu în frunte, luminos ca o stea în formă de lacrimă. Avea ochii albaştri, ca cerul senin de vară, cu pete auri. Adâncul lor putea fi măsurat sau cunoscut, iar cât de adânci erau se putea spune cu precizia unui cuţit. Avea o gură roşie, ca murele coapte . Avea gât lung, graţios ca o lebădă. Părul ei era ca o coamă deasă, ce-i cădea până dincolo de mijloc. Era moale ca puful de păpădie, spumos ca un nor, iar culoarea lui era argintie ca spuma valurilor, când se sparge de ţărm. Avea un corp bine făcut, un mijloc subţire de-l puteai trage printr-un inel. Avea picioare lungi de gazelă.
Mikomi : era o plăpândă fecioară, mlădie, gingaşă ca o floare de colţ, cu mişcări de o graţie străveche, sălbatică, ca apele vijelioase. Avea o piele catifelată ca mătasea aurie, ce strălucea în soarele amiezii feeric. Avea un chip de înger, cu o frunte lată , netedă cu un semn straniu în frunte, luminos ca iris, în formă de lună. Avea ochii verzii, ca verdele închis, cu reflexele lui de albastru, ca lacul din munţii; dar şi ca verdele crud al primăverii. Adâncul lor putea fi măsurat sau cunoscut, iar cât de adânci erau ; se putea spune cu precizia unui cuţit. Avea o gură roşie, ca căpşunele coapte . Avea gât lung, graţios ca o lebădă. Părul ei era ca o coamă deasă, ce-i cădea până dincolo de mijloc. Era moale ca puful de păpădie, precum razele soarelui de la amiază. Avea un corp bine făcut, un mijloc subţire de-l puteai trage printr-un inel. Avea picioare lungi de gazelă.
Cele două tinere erau atât de desăvârşite, încât nu existau cuvinte ca să le cinstească frumuseţea şi bogăţia spiritului. Aikou era iubirea, iar sora ei era speranţa. Legendele acelor locuri scrise în frescele timpului, povesteau că acolo unde păşeau ele răsărea natura. Amândouă erau parte a aceluiaşi întreg. În cinstea lor, temutul lor tată ridică un turn, numindu-l Heian, după cum se simţea în prezenţa lor.. Ceea ce simţea tatăl lor, simţiseră Toki şi cei doi prinţi, când veniseră la marele bal.
Legendele, povestesc de o mare bătălie ce a avut loc demult, departe, undeva în Universul acesta, care a dus la distrugerea ARMONIEI, creată de cele două fecioare ale lordului.
Asupra acestui Lord şi a celor două surori s-a ridicat din negurile întunecate… el, hâdul : Angel Chaos Succaba Greed, tiranul ţinutului Eternei, care fusese cândva condus de frumoasa Tsuki - Hato, care avea un medalion, în formă de stea, numit : Steaua Curcubeu, care dispăruse în ziua când au fost cuceriţi de Angel, iar acel timp al Eternei luminoase, devine gri-cenuşiu. Acolo unde domnise lumina, acum domnea întunericul. Tiranul era supranumit Craniul gri, dar el era cunoscut ca Masaki. El avea doi copii la fel ca el, putrezii până în măduva oaselor, cunoscuţi ca Scheleton si Scheletor.
Ei, tirani, putreziciunea şi-au ridicat ochii spălăciţi, spre cele mai albe fecioare. Erau atât de pure încât propriul lor tată înceta, să fie supărat sau să dea ordi-nele cele mai crunte; şi cum să închizi lumina când propriul lor tată nu o poate pângări.
Mare îi fuse mirarea bătrânului lor tată, când află pretenţiile acestui tiran, dar soarta îi trimise doi aliaţi : doi prinţi. Ei veniseră în peţit şi de cum le văzură se şi îndrăgostiseră de ele. În aceea mare bătălie legenda spune, că s-a născut o mare şi frumoasă povestea de dragoste; care va dura peste veacuri până când cele două suflete gemene vor fi din nou îpreună şi să fie fericiţi. Iubirea lor a dus la crearea în cineva a unui superb giuvaier, care va avea în el atât forţa lumini celei mai pure, dar şi forţa celui mai groaznic întuneric...El va fi cunoscut ca : Arhanghelul Lumini.
Legendele vorbesc despre un inorog iluzoriu de frumos. El era cinstit de oamenii, dar într-o zi un copilaş, cu stele în ochii descoperi că Inorogul era Aikou. Mare le fu mirarea când aflară vestea şi mulţi se simţeau ocrotiţi că printre ei este una din cele două lumini. O dată la trei ani ea de-venea un inorog sublim. Ea avea trupul nu de culoarea nestatornică a spumei de mare, ci părea mai mult ca zăpada ningând noaptea în bătaia lunii. Era mai mică, şi avea copitele despicate; şi în toate mişcările ei avea o graţie străveche, sălbatică, aşa cum n-au avut-o niciodată caii, căprioarele... Gâtul îi era prelung şi zvelt, şi de aceea părea mai mic decât era în realitate, iar coama îi cădea până aproape de mijlocul spinării, moale ca puful de păpădie şi spumoasă ca un nor în destrămare. Urechile le avea ascuţite, picioarele subţiri, la glezne cu smocuri de blană albă; cornul cel lung de deasupra ochilor îi scânteia tremurător într-o luminiscenţă de scoică de mare, chiar şi la cel mai adânc miez de noapte. Legendele vorbesc că cornul ei ar fi fost ca o sabie întortocheată, ca o flacără azurie. Când Inorogul alb păşea pe pajiştile însorite, totul era lumină.
În timpul acelei mare bătălii Aikou era baza, iar sora ei vârful. Dragostea celor patru tineri nu se îplinii, căci ei muriră. Dar, când îşi dădu seama că alesul ei, Yuurei, muri şi Yuri - alesul surori sale la rândul lui muri, fără ca ei să aibă şansa, să fie măcar o clipă fericiţi.
Când Aikou a văzut că sabia tatălui ei Reikon (spirit) nu făcea faţă şi că s-a rupt atunci ea deveni : Inorogul...
Aşa începe lupta dintre rău şi bine. Ei se luptară din zori şi până în seară, dar când victoria era aproape, căci nimeni nu se putea pune cu oastea celor doi fraţi, numită : Oushiuza Akai (Taurul Stacojiu).
Dar când totul părea pierdut şi ea părea să fie învinsă, atunci ea îşi smulse sufletul curat şi l-a aruncat în aer, iar ea a început mai întâi să se înroşească devenind astfel Ashi, regina zeiţă a plăcerilor păcătoase, dar apoi…
Pământul a început să se cutremure, apele să sece în matcă, iar cel mai curat inorog, deveni negru ca smoala, de aceea se spune că atunci s-ar fi născut Inorogul Negru , de care se tem toţi.
Avea trup şi chip de bărbat. Era un bărbat mlădiu , cu trup zvelt , viril cu parul lung negru cu reflexe albastre , ce-i cădea in dezordine pe umerii albi ca marmura. Ochii lui erau negrii, întunecaţi ca haosul care ii era muma. Vocea lui era rece si dura ca gerul in miezul iernii. Era înveşmântat în haine negre lucioase care se mulau de trupul lui ca o a doua piele.
- Cine eşti ? strigă înspăimântat Scheletor.
- Eu ?spuse el ironic. Eu sunt cel care va pune capăt vieţii tale blestemate.
- Cine eştiiiiiiiiii?! urlă acesta.
- Ha! Ha! Ha! se auzi un râs care făcu ca toată lumea aceea să se cutremure. Eu sunt Yajun Mei (Bestia Întunecată).
Mei a ridicat cea a mai rămas din sabia tatălui său şi a început din nou lupta. Nimeni nu ştie cât a durat lupta, dar intr-un final Mei a reuşit să-l învingă pe duşmanul lor, iar Kurai a fost eliberat.
Dar lumea aceea era in pericol datorită lui Mei.
Dar atunci când toţi credeau că numai este nicio speranţă de nicăieri a apărut un alt tânăr pe numele : Isai Kurai(Spiritul întunecat).
Isai era un tânăr înalt , mlădiu, zvelt , cu parul lung argintiu ca razele lunii , cu ochii de tigru. Vocea lui era puternica, aspră, dar în acelaşi timp melodioasă, precum o apa cristalina de munte, in care se oglindeste de veacuri ...ruinele unei cetatui.
Aşa s-a născut legenda lui : Kurai Tora, cel care s-a luptat cu Inorogul ducând la formarea Capitolului Negru.
O închisoare pentru toţi aceea care ameninţă : Armonia şi aşa fragilă.
Ea, lumina cea mai caldă dintre toate, acum era închisă în cel mai înalt turn, iar sora ei îndeplinea cele două responsabilităţii.
C . Legenda Hikari
În negura Vastului Univers, acolo unde nici cu gândul nu puteai ajunge, exista o mică planetă pe care nimeni n-o descoperise şi n-o numise. Doar şoaptele neînţelese ale Universului vorbeau că acolo ar fi sălăşuit Puternicul Stăpân al Timpului ... Pe acea planetă exista un singur uscat şi o singură apă. O Pangea uriaşă ocupa suficient spaţiu cât pentru 4 continente. Acel vast uscat era împărţit, la rândul lui, în 4 ţinuturi...
În primul ţinut nu vedeai decât cărbuni încinşi, arzând continuu; munţi vulcanici erupând mai tot timpul erau o reală ameninţare pentru orice creatură vie; fâşii de lavă se răspândeau încotro vedeai cu ochii, unele erau în mişcare, altele împietriseră locului; petice imense de deşert dădeau singura pată palidă de culoare. Totul acolo părea stăpânit de elementul Foc. Focul cu dogoarea lui arzătoare; focul care aduce distrugere, lacrimi, cenuşă; focul care aduce atâtea beneficii ... Acolo era Vestul, un ţinut al serii, al cursei descendente a soarelui către casa în care va dispărea, o zonă a nonmanifestărilor, locaş ideal al Melancoliei. Aceea era casa Toamnei, o zână cu părul ruginiu, cu rochie colorată în verde, galben, maro, roşu ... Ea aducea minunata paletă de culori specifică anotimpului ei, dar şi feluritele roade bogate ...
În cel de-al doilea ţinut vedeai formaţiuni stâncoase închipuind forme alegorice, cascade, râuri, păduri ... Era un ţinut al Pământului, element care ne dă roade atât de felurite şi gustoase, element ce nu va putea fi niciodată, pe deplin controlat de om ... Acolo era Sudul, un ţinut al peisajelor diverse, al soarelui de amiază, sediu al Bunei-dispoziţii, al Voioşiei ... Aceea era casa anotimpului Vara, o zână cu părul bălai ca soarele şi-o rochie plină de broderii minunate ...
În al treilea ţinut nu vedeai decât jeturi de aer, ridicat în tornade ce chiuiau ca la ele acasă; curenţi de aer cald se ciocneau violent cu cei de aer rece, dând peisajului un aspect auster ... Însă, de te uitai mai atent, o minunată paletă de culori te ademenea, căci, parcă verdele sub orice nuanţe şi aspecte îşi revendicase locul acela ... Acolo era Estul, un ţinut al naşterii ori renaşterii, al soarelui, al Aerului Îmbălsămat, locul unde domneau Bucuria, Exaltarea ... Aceea era casa Primăverii, o zână printre zâne, cu părul de culori feerice, cu rochii colorate în cele mai diverse şi plăcute nuanţe ...
În ultimul ţinut nu vedeai decât Apa sub toate aspectele ei. Totul acolo era acoperit de o uriaşă calotă glaciară, ce se extindea, se contracta şi pulsa continuu în ritmul lent, însă violent, al unei inimi vulcanice ... Peste tot nu vedeai decât zăpadă, ţurţuri uriaşi, ape ce formau imense cascade îngheţate, cu suprafeţe vălurite, ca şi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat în curgerea ei ... Acolo era Nordul, ţinut al celor două planuri infernale, neantul din care venim şi-n care ne ducem după moarte, locul de unde vin frigul, noaptea, Nimicul ... Aceea era casa anotimpului Iarna, Crăiasă a Zăpezilor, cu lumea ei pustie şi rece, acoperită de zăpadă, loc în care domneau frigul şi vânturile puternice ... Iarna era o zână cu păr alb şi rochii la fel şi se simţea minunat în lumea ei împietrită, unde doar Aurora Boreală lumina cerul noaptea, unde se aciuiase Tristeţea ...
Astfel era împărţită marea Pangea... Fiecare punct cardinal îşi adjudecase locul, fiecare element se simţea la el acasă în ţinutul lui, fiecare anotimp avea casa lui şi fiecare stare emoţională îşi făcea simţită prezenţa acolo unde-i era casa ... Totul era Armonie, Echilibru ... Dar, curând, avea să se schimbe totul ...
Între cele patru anotimpuri totul părea să fie echilibrat, dar zânele erau 4 surori, una mai frumoasă şi mai aprigă decât cealaltă şi în curând începu lupta pentru supremaţie între ele, căci fiecare-şi dorea ca ea să fie Regina Anotimpurilor ...
Vara-şi etala soarele ce-i era logodnic ?i toate fructele se pârguiau; Toamna se juca cu culorile şi crea peisaje de neuitat; Primăvara avea o voce dulce ca a unui înger şi când vorbea, copacii înmugureau şi se umpleau de flori ... Numai Iarna avea un fel de a fi arţăgos, mereu arătându-şi doar puterea ţi forţa : viscole ţi îngheţuri, zăpezi înalte, friguri mereu mai puternice ...
Dar, marea Pangea avea un loc mirific, unde se întâlnea ceva ... Dacă trăgeai o linie de la est la vest şi una de la sud la nord, obţineai un mare plus, iar unde cele două linii se întâlneau dând o tangentă, se afla Turnul Echilibrului ... Turnul nu era o construcţie ieşită din comun, nici prin arhitectură, nici prin design, nici prin volum, ci doar prin faptul că acolo locuia Puternicul Stăpân al Timpului ... El veghea ca totul să fie bine proporţionat şi la locul lui, nimic să nu încalce regula Marii Balanţe ...
Văzând Stăpânul Timpului că cele patru anotimpuri-surori începuseră să se certe pentru supremaţie, le chemă la dânsul şi le aduse în faţa lor o mare oglindă spunându-le :
“ Dragele mele, această mare oglindă este o străveche Oglindă a Adevărului şi vă arată adevărul despre firea voastră. Aşezaţi-vă, pe rând, în faţa ei şi ea vă va reflecta lumea voastră, aşa cum este ea. Pe care dintre voi patru o va plăcea cel mai mult oglinda, aceea va fi Regina Anotimpurilor ...
Cele 4 surori au ascultat de sfatul Stăpânului Timpului şi au început să se aşeze, pe rând, în faţa oglinzii ... Prima s-a aşezat Primăvara şi oglinda a reflectat însăşi esenţa anotimpului ei : verdeaţă, bucurie, renaştere. A urmat Vara şi ei i s-a arătat o lume plină de verdeaţă nesfârşită, dogoarea soarelui ... A urmat rândul Toamnei şi ei i s-a arătat minunata paletă coloristică, feluritele roade pe care le aducea. Când Iarna s-a aşezat şi ea, lumea ei reflectată era una pustie, rece, acoperită de zăpadă ... doar viscol, îngheţ, atmosferă încremenită ... Când Iarna şi-a văzut lumea reflectată, s-a înfuriat şi a vrut să ia oglinda spre a o duce acolo unde nu mai avea nimic de reflectat, dar când a pus mâna pe ea, oglinda a început să se zgâlţâie ţi să se cutremure, de parcă binele ţi răul s-ar fi luptat pentru supremaţie şi oglinda s-a spart. Toate cele 4 surori au făcut un şoc, dar Iarna a început să plângă, părându-i rău pentru ceea ce făcuse. Lacrimi de cleştar curgeau din ochii ei îngheţaţi şi cu cât picau pe jos, cu atât cioburile se adunau una lângă alta, strângându-se la un loc ... I-a venit Vara în ajutor care, cu dogoarea ei, a dat formă rotundă cioburilor cristalizate de lacrimile Iernii ... A sărit şi Primăvara, suflând pe deasupra un vânt recişor şi aromat, iar Toamna a colorat globul maiestuos. Când şi-au terminat treaba, i-au dat obiectul rezultat Stăpânului Timpului. Acesta, l-a luat în mână şi l-a privit îndelung : era o sferă perfectă, dar care nu însemna nimic. Uitându-se el la acel glob, gândindu-se ce întrebuinţare i-ar putea da, o lumină venită cine ştie de unde, a început să se strângă în acel glob, el prinzând, deodată, viaţă... Aşa a fost creat HIKARI: Globul Anotimpurilor. “
Ficul tau ma intriga, are multe idei, are profunzime si ceva aparte, e maturitate combinata cu ceva mistic.
imi place ca folosesti simboluri si motive, vocabularul e elevat, ceea ce-i confera eleganta.
cel mai mult mi-a placut O istorie a echilibrului, eu sunt in permanenta in cautare de echilibru...dar nu prea mi-l gasesc. Admir oamenii echilibrati, cred ca e cel mai greu, tot timpul cad in excese de orice natura.
Multa bafta in continuare