11-02-2012, 08:16 PM
Am revenit cu un nou proiect - chiar foarte curand (am o imaginatie prea bogata )
Varsta minima: 18
Gen: yaoi, sf, actiune, horror
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: limbaj neadecvat celor sub 18 ani pe alocuri
Tipul de comentariu solicitat: simplu si avansat (depinde de cel care comenteaza)
Valuri, valuri de negura mi se succed in fata ochilor. Simt ca-mi pierd ratiunea, ratacesc pe undeva intre lumea pe care o stiu si un vid infinit. E frumos acolo, nicio senzatie ciudata, nici foame, nici sete. Mi-ar surade iseea sa ramn acolo. Pe Pamant ce ar trebui sa vad? Am numai slabiciuni. Foame, sete niste nevoi pe care organismul nu le poate suprima. Vulnerabilitatea specifica fiecarie persoane imi face greata! Vaneaza sau o sa fii vanat! Totul depinde de personalitatea si de taria de caracter a fiecaruia. Eu sunt pradator. Nu-mi permit sa ma atasez de nimeni si de nimic. Iubirea si afectiunea sunt slabiciuni. Ca sa poti sa traiesti in lumea asta trebuie sa fii puternic, iar ca sa fii puternic nu trebuie sa ai slabiciuni. Cele mai mari greseli pe care le fac oamneii ma streseaza. In primul rand asocierea unei persoane cu o alta confirma apartenenta sa la un grup. Oricat de restrans ar fi, tot grup se numeste. Incepi sa nutresti sentimente fara sens fata de cei pe care ii consideri prieteni! Sentimentele te trag in jos, cauzand nimic mai mult decat distrugerea totala. Nepasarea este cea mai buna arma impotriva societatii. La urma urmei toti mor. Oamenii au o ascnesiune, un punct in care se plafoneaza, un declin si apoi moartea. Iminent. Singurul care-i leaga pe toti oamenii. Cei slabi sunt folositi de cei puternici pentru a le fi bine celor de pe urma. Asta a inceput inca din perioada Creatiei. Eva l-a folosit pe Adam sa-si atinga scopurile, sarpele a facut acelasi lucru. Nu stau sa enumar toate momentele care m-au facut sa realizez ierarhia aceasta. Simt ca pierd contactul cu lumea, membrele imi sunt imobilizate. Nici frig nu mai simt desi, vag imi aduc aminte raceala de gheata a peretelui de care sunt rezemat. Tot ce fac este sa zambesc, un zambet fals. Obiceiul meu prost, zambesc aratandu-mi dintii. Printre acesti dinti albi ca cel mai fin si alb portelan se ivesc firisoare de sange prelingandu-se pe buza inferioara si pana in ambele colturi ale buzelor. Sunge umana, dar nu este al meu. Inca simt mirosul pericolului din aer, dar imi spun mereu ca a trecut. Era singura fraza care nu ma lasa sa alunec in inconstienta. Sa nu ma mai trezesc mi se pare tentant...
Singurul nume pe care mi-l amintesc este Kreuz. Desluseam printre umbre o silueta inalta, atat.
Cand m-am trezit, mai multe persoane se aflau in jurul meu pe scaune in jurul patului. Un singur barbat statea insa pe pat. De fapt nu pot sa-l numesc barbat, nu era trecut de saptesprezece ani. Imi punea o compresa pe frunte in timp ce toti ceilalti priveau cu teama. Ce priveau cu teama? Pe mine? Stiam ca erau persoane care se temeau de mine, dar pe astia nici macar nu-i cunosteam, nu i-am vazut in viata mea, iar pustiul de langa mine se poarta de parca ar fi "infirmiera" mea, dar el nu se teme. Imi tine mana din cand in cand si-mi vorbeste vrand sa afle daca sunt constient. Mormaiam ceva ce doar el intelegea pentru ca dadea aprobator din cap. Probabil intelegea sau doar vroia sa para politicos si sa nu ma mai intrebe inca o data. Nici starea in care eram nu-mi permitea sa ma repet, dar chiar si vazandu-ma asa toti cei din camera se temeau. Stateau cu capetele plecate, unii stand rezemati de spatarele scaunelor, dar niciunul nu indraznea sa ma priveasca in fata. Judecand dupa aspectul fizic al cestora comparativ cu al meu, aveau de ce sa le fie frica. Eram cu un cap sau doua mai inalt decat oricare dintre acestia si aveam un trup destul de bine facut, acum ca stateam sa observ ca eram la bustul gol sub cearceaful care ma acoperea.
Camera parea sa fie ca cele din cabane. Totul era din lemn, iar singurlele lucruri din camera ce ma faceau sa-mi amintesc de distrugerea laptopului meu erau un calculator si un televizor asezate strategic in fata patului. As fi vrut sa pot sa ma foiesc pe toate partile in patul ala pentru ca perna ma deranja, dar orice as fi incercat sa fac toate membrele erau tot la locurile lor parca m-ar fi tintuit niste catuse. Ar trebui sa rup perna in doua din cauza nervilor pe care ii am, ii simt pana in maduva oaselor si ma tortureaza cu fiecare secunda care trece. Vreau sa ma eliberez cumva, dar nici sa vorbesc nu pot. As fi putut sa ma descarc zbierand zdravan, iar cei de langa mine m-ar fi considerat nebun. Poate asa cineva de pe aici s-ar incumeta sa-mi explice cum de am ajuns in halul asta sau unde sunt. Era cald in incapere si un miros imbietor mi-a patruns in fosele nazale facandu-mi simturile sa vrea sa identifice locul de provenienta. L-am tras de maneca incet pe baiatul de pe pat care avea grija de sanateatea mea, iar el fara sa zaboveasca pret de o clipa s-a aplecat spre mine sa poata intelege ce vroiam sa-i spun.
- Supa? M-a intrebat de aindata ce am pomenit despre mancare. Mi-a aratat cu degetul aratator masuta din lemn de stejar de langa pat si un bol de portelan crem grabvat cu un simbol kanji auriu. Deci, nu plecasem din Japonia, mi-am spus. Dupa accentul infirmierei as fi crezut ca era vorbitor nativ de limba engleza, dar cateva silabe ii dadeau de gol apartenenta la un grup nativ de engleza. Probabil el era singurul care vorbea japoneza si de asta avea grija de mine. Mai multe simboluri din camera m-au facut sa ma linistesc si sa cred cu tarie ca eram in tara. Pana si ziarul de pe masa era cotidianul "Viata in Kanto". Imi dadea o senzatie de siguranta ca inca eram pe meleaguri rasaritene.
Se ridicase de pe pat si luase bolul departandu-se cu el in brate intr-o camera alaturata. Faceam ochi mari crezand ca pustiul nu intelesese ca imi era foame.
- S-a dus sa-l incalzeasca. Raspunsese un tip de vreo douzeci si sase de ani intr-o japoneza perfecta.
Baiatul s-a intors cu bolul aburind pe o tava din metal. Mi-a pus tava pe picioare si s-a departat, dar eu am dat negativ din cap iucercand sa-mi misc degetele mainii drepte. El a inteles imediat ca nu puteam sa-mi misc bratul si nu aveam cum sa mananc. Mi-a zambit cald, si-a pus tava in poala. Cu o miscare delicata a luat lingura si a suflat usor asupra lichidului pe care il continea. Pe semne incerca sa- l raceasca suficient cat sa-l pot inghiti. Ideparta lingura usor de buzele lui si ma indemna sa deschid gura. Ma incanta idea ca voi primi mancare calda. Mi se parea ca nu ma mai hranisem de zile intregi. Corpul probabil incepuse sa-si ceara tributul, probabil, de asta si reactia mea cand am simtit mirosul. Mana lui sigura manuia lingura pana ce lichidul imi disparuse in cavitatea bucala. Puteam sa simt aroma tuturor ingredientelor din cauza foamei si am reusit in sfarsit pentru prima oara in viata sa apreziez ceea ce mancam. Nu reusisem niciodata sa fiu pe deplin multumit, dar acum era perfect. Savoarea imi inunda gura, iar pustiul vedea cu satisfactia intiparita pe fata ca ma bucuram de mancare.
- O sa-ti mai fac daca iti place. Spunea baiatul incantat.
Deci el era bucatarul. Daca as fi putut vorbi clar mi-as fi putut exprima laudele pentru el. Nu credeam ca baietii si mai ales cei trecuti de anii adolescentei gatesc atat de bine.
Singura care imi gatea pana acum fusese bucatareasa mea, doamna Kim. Era o femeie trecuta de cincizeci de ani, cu parul negru ca al unei papusi si putin cam corpolenta. Matusa mi-a recomandat-o cand au murit parintii si aveam nevoie de cineva sa-mi gateasca. Eu eram groaznic in bucatarie. Cu ce gateam eu nu cred ca as fi supravietuit o luna. Numai cafeaua si ceaiul mi le pregateam singur. Ea mi-a spus de la inceput ca nu aveam sa fiu multumit de cum le prepara ea. Si avea dreptate, o singura data imi facuse cafeaua cand era sa intarzii la birou si fusese un esec. Cafeaua sfarsise fara sa am vreun regret in chiuveta, iar dupa in scurgere. Nici nu mi-a pasat. Atitudinea rece a lui Kim de dupa nu m-a facut sa ma razgandesc. Datoria ei e sa-mi gateasca, nu sa-mi poarte ranchiuna. Imi venea sa zibier la ea si sa o fac sa se simta mult mai mizerabil dect se simtea deja. Doar am oftat si m-am dus in camera trantindu-ma pe pat. In acest moment tanjesc dupa zilele alea in care putea sa arunc si sa trantesc tot ce-mi iesea in cale. Acum neputinta ma facea sa-mi amintesc momentele in care ma suparam. Era precum un flashback si ca un feedback in acelasi timp. M-am purtat rau si acum am ajuns imobilizat la mila pustiului care ma ingrijeste, trista soarta. As fi preferat sa mor. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns asa, asta ma deranjeaza de fapt, nu amorteala in sine a intreg corpului meu. Pustiul isi dadea silinta sa-si duca treaba la final, iar supa disparu cu repeziciune din bol in stomacul meu. El imi arata sugestiv bolul gol.
- Mai vrei? Ma intreba cu acelasi suras radiant.
- Nu...Am murmurat intr-un final. Se pare ca oricat as fi crezut ca imi era de foame, uriasul recipient cu supa imi fusese de ajuns.
Acum eram din cale afara de binedispus. Mi se incalzise stomacul si oricum gandeam mai bine cu el plin decat gol. Parca mi se mai dezmortisera si mainile. Imi incordam si-mi relexam degetele sub cearceaf, doar doar voi reusi ceva. De stat in picioare inca nu se punea problema. Ma gandeam disperat ce va fi cand voi vrea la toaleta. Nu aveam de gand sa ma ajute cineva. Fir-ar sa fie! Nevoile astea fiziologice...De asta spuneam ca organismul uman este neputioncios, asta e una din acele situatii.
Persoanele din camera incepeau una cate una sa se faca disparute odata cu lasarea serii. In sfarsit plecau si nu mai aveau sa fie zeci de priviri atintite asupra mea. Singurul care nu parea ca vrea sa se clinteasca pana ce nu ma dau jos din pat era "infirmiera". Era somnoros, dar statea pe scaun langa pat ca acum jumatate de zi. Atipea din cand in cand, dar se trezea cand ma foiam ca sa vada daca am nevoie de ceva, ba chiar ma intreba din cand in cand.
Ma holbam la el cand atipea si-l studiam din cap pana in picioare. Avea gene lungi, buze pline si un par de culoarea nisipului pe timpul verii in Soare, atat era de stralucitor. Simteam nevoia sa-l ating ca sa-mi confirm ca era moale pe cat speram. Mi-am indepartat cearceaful de pe bratul drept si am luat o suvita intre degetul mare si cel aratator pipaind usor.
- Este moale. Am raspuns spre surpriderea mea si a lui, care s-a trezit brusc facand ochii mari de uimire ca am vorbit cat se poate de clar. Deci pana la urma aveam nevoie doar de odihna si hrana si puteam sa ma recuperez spectaculos de repede.
- Mai zi ceva. Spunea el cu multumirea citindu-i-se pe fata. M-a luat de mana cum facuse in restul zilei.
- Vreau la baie! I-am raspuns calm.
- Grozav. Poti sa vorbesti cum trebuie.
- Nu, serios, vreau la baie! Aproape strigam eu la pusti.
Baiatul s-a conformat si de data asta m-a sprijinit mai putin ca sa merg.
Acum cateva zile pot spune ca ma cara efectiv. Incepusem sa-mi folosesc dupa o lunga absenta membrele inferioare. Mereu e asa, nu realizezi cat de importante sunt unele lucruri. Realizezi abia cand le pierzi.
Varsta minima: 18
Gen: yaoi, sf, actiune, horror
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: limbaj neadecvat celor sub 18 ani pe alocuri
Tipul de comentariu solicitat: simplu si avansat (depinde de cel care comenteaza)
Capitolul 1 - DAIMON
Valuri, valuri de negura mi se succed in fata ochilor. Simt ca-mi pierd ratiunea, ratacesc pe undeva intre lumea pe care o stiu si un vid infinit. E frumos acolo, nicio senzatie ciudata, nici foame, nici sete. Mi-ar surade iseea sa ramn acolo. Pe Pamant ce ar trebui sa vad? Am numai slabiciuni. Foame, sete niste nevoi pe care organismul nu le poate suprima. Vulnerabilitatea specifica fiecarie persoane imi face greata! Vaneaza sau o sa fii vanat! Totul depinde de personalitatea si de taria de caracter a fiecaruia. Eu sunt pradator. Nu-mi permit sa ma atasez de nimeni si de nimic. Iubirea si afectiunea sunt slabiciuni. Ca sa poti sa traiesti in lumea asta trebuie sa fii puternic, iar ca sa fii puternic nu trebuie sa ai slabiciuni. Cele mai mari greseli pe care le fac oamneii ma streseaza. In primul rand asocierea unei persoane cu o alta confirma apartenenta sa la un grup. Oricat de restrans ar fi, tot grup se numeste. Incepi sa nutresti sentimente fara sens fata de cei pe care ii consideri prieteni! Sentimentele te trag in jos, cauzand nimic mai mult decat distrugerea totala. Nepasarea este cea mai buna arma impotriva societatii. La urma urmei toti mor. Oamenii au o ascnesiune, un punct in care se plafoneaza, un declin si apoi moartea. Iminent. Singurul care-i leaga pe toti oamenii. Cei slabi sunt folositi de cei puternici pentru a le fi bine celor de pe urma. Asta a inceput inca din perioada Creatiei. Eva l-a folosit pe Adam sa-si atinga scopurile, sarpele a facut acelasi lucru. Nu stau sa enumar toate momentele care m-au facut sa realizez ierarhia aceasta. Simt ca pierd contactul cu lumea, membrele imi sunt imobilizate. Nici frig nu mai simt desi, vag imi aduc aminte raceala de gheata a peretelui de care sunt rezemat. Tot ce fac este sa zambesc, un zambet fals. Obiceiul meu prost, zambesc aratandu-mi dintii. Printre acesti dinti albi ca cel mai fin si alb portelan se ivesc firisoare de sange prelingandu-se pe buza inferioara si pana in ambele colturi ale buzelor. Sunge umana, dar nu este al meu. Inca simt mirosul pericolului din aer, dar imi spun mereu ca a trecut. Era singura fraza care nu ma lasa sa alunec in inconstienta. Sa nu ma mai trezesc mi se pare tentant...
Singurul nume pe care mi-l amintesc este Kreuz. Desluseam printre umbre o silueta inalta, atat.
Cand m-am trezit, mai multe persoane se aflau in jurul meu pe scaune in jurul patului. Un singur barbat statea insa pe pat. De fapt nu pot sa-l numesc barbat, nu era trecut de saptesprezece ani. Imi punea o compresa pe frunte in timp ce toti ceilalti priveau cu teama. Ce priveau cu teama? Pe mine? Stiam ca erau persoane care se temeau de mine, dar pe astia nici macar nu-i cunosteam, nu i-am vazut in viata mea, iar pustiul de langa mine se poarta de parca ar fi "infirmiera" mea, dar el nu se teme. Imi tine mana din cand in cand si-mi vorbeste vrand sa afle daca sunt constient. Mormaiam ceva ce doar el intelegea pentru ca dadea aprobator din cap. Probabil intelegea sau doar vroia sa para politicos si sa nu ma mai intrebe inca o data. Nici starea in care eram nu-mi permitea sa ma repet, dar chiar si vazandu-ma asa toti cei din camera se temeau. Stateau cu capetele plecate, unii stand rezemati de spatarele scaunelor, dar niciunul nu indraznea sa ma priveasca in fata. Judecand dupa aspectul fizic al cestora comparativ cu al meu, aveau de ce sa le fie frica. Eram cu un cap sau doua mai inalt decat oricare dintre acestia si aveam un trup destul de bine facut, acum ca stateam sa observ ca eram la bustul gol sub cearceaful care ma acoperea.
Camera parea sa fie ca cele din cabane. Totul era din lemn, iar singurlele lucruri din camera ce ma faceau sa-mi amintesc de distrugerea laptopului meu erau un calculator si un televizor asezate strategic in fata patului. As fi vrut sa pot sa ma foiesc pe toate partile in patul ala pentru ca perna ma deranja, dar orice as fi incercat sa fac toate membrele erau tot la locurile lor parca m-ar fi tintuit niste catuse. Ar trebui sa rup perna in doua din cauza nervilor pe care ii am, ii simt pana in maduva oaselor si ma tortureaza cu fiecare secunda care trece. Vreau sa ma eliberez cumva, dar nici sa vorbesc nu pot. As fi putut sa ma descarc zbierand zdravan, iar cei de langa mine m-ar fi considerat nebun. Poate asa cineva de pe aici s-ar incumeta sa-mi explice cum de am ajuns in halul asta sau unde sunt. Era cald in incapere si un miros imbietor mi-a patruns in fosele nazale facandu-mi simturile sa vrea sa identifice locul de provenienta. L-am tras de maneca incet pe baiatul de pe pat care avea grija de sanateatea mea, iar el fara sa zaboveasca pret de o clipa s-a aplecat spre mine sa poata intelege ce vroiam sa-i spun.
- Supa? M-a intrebat de aindata ce am pomenit despre mancare. Mi-a aratat cu degetul aratator masuta din lemn de stejar de langa pat si un bol de portelan crem grabvat cu un simbol kanji auriu. Deci, nu plecasem din Japonia, mi-am spus. Dupa accentul infirmierei as fi crezut ca era vorbitor nativ de limba engleza, dar cateva silabe ii dadeau de gol apartenenta la un grup nativ de engleza. Probabil el era singurul care vorbea japoneza si de asta avea grija de mine. Mai multe simboluri din camera m-au facut sa ma linistesc si sa cred cu tarie ca eram in tara. Pana si ziarul de pe masa era cotidianul "Viata in Kanto". Imi dadea o senzatie de siguranta ca inca eram pe meleaguri rasaritene.
Se ridicase de pe pat si luase bolul departandu-se cu el in brate intr-o camera alaturata. Faceam ochi mari crezand ca pustiul nu intelesese ca imi era foame.
- S-a dus sa-l incalzeasca. Raspunsese un tip de vreo douzeci si sase de ani intr-o japoneza perfecta.
Baiatul s-a intors cu bolul aburind pe o tava din metal. Mi-a pus tava pe picioare si s-a departat, dar eu am dat negativ din cap iucercand sa-mi misc degetele mainii drepte. El a inteles imediat ca nu puteam sa-mi misc bratul si nu aveam cum sa mananc. Mi-a zambit cald, si-a pus tava in poala. Cu o miscare delicata a luat lingura si a suflat usor asupra lichidului pe care il continea. Pe semne incerca sa- l raceasca suficient cat sa-l pot inghiti. Ideparta lingura usor de buzele lui si ma indemna sa deschid gura. Ma incanta idea ca voi primi mancare calda. Mi se parea ca nu ma mai hranisem de zile intregi. Corpul probabil incepuse sa-si ceara tributul, probabil, de asta si reactia mea cand am simtit mirosul. Mana lui sigura manuia lingura pana ce lichidul imi disparuse in cavitatea bucala. Puteam sa simt aroma tuturor ingredientelor din cauza foamei si am reusit in sfarsit pentru prima oara in viata sa apreziez ceea ce mancam. Nu reusisem niciodata sa fiu pe deplin multumit, dar acum era perfect. Savoarea imi inunda gura, iar pustiul vedea cu satisfactia intiparita pe fata ca ma bucuram de mancare.
- O sa-ti mai fac daca iti place. Spunea baiatul incantat.
Deci el era bucatarul. Daca as fi putut vorbi clar mi-as fi putut exprima laudele pentru el. Nu credeam ca baietii si mai ales cei trecuti de anii adolescentei gatesc atat de bine.
Singura care imi gatea pana acum fusese bucatareasa mea, doamna Kim. Era o femeie trecuta de cincizeci de ani, cu parul negru ca al unei papusi si putin cam corpolenta. Matusa mi-a recomandat-o cand au murit parintii si aveam nevoie de cineva sa-mi gateasca. Eu eram groaznic in bucatarie. Cu ce gateam eu nu cred ca as fi supravietuit o luna. Numai cafeaua si ceaiul mi le pregateam singur. Ea mi-a spus de la inceput ca nu aveam sa fiu multumit de cum le prepara ea. Si avea dreptate, o singura data imi facuse cafeaua cand era sa intarzii la birou si fusese un esec. Cafeaua sfarsise fara sa am vreun regret in chiuveta, iar dupa in scurgere. Nici nu mi-a pasat. Atitudinea rece a lui Kim de dupa nu m-a facut sa ma razgandesc. Datoria ei e sa-mi gateasca, nu sa-mi poarte ranchiuna. Imi venea sa zibier la ea si sa o fac sa se simta mult mai mizerabil dect se simtea deja. Doar am oftat si m-am dus in camera trantindu-ma pe pat. In acest moment tanjesc dupa zilele alea in care putea sa arunc si sa trantesc tot ce-mi iesea in cale. Acum neputinta ma facea sa-mi amintesc momentele in care ma suparam. Era precum un flashback si ca un feedback in acelasi timp. M-am purtat rau si acum am ajuns imobilizat la mila pustiului care ma ingrijeste, trista soarta. As fi preferat sa mor. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns asa, asta ma deranjeaza de fapt, nu amorteala in sine a intreg corpului meu. Pustiul isi dadea silinta sa-si duca treaba la final, iar supa disparu cu repeziciune din bol in stomacul meu. El imi arata sugestiv bolul gol.
- Mai vrei? Ma intreba cu acelasi suras radiant.
- Nu...Am murmurat intr-un final. Se pare ca oricat as fi crezut ca imi era de foame, uriasul recipient cu supa imi fusese de ajuns.
Acum eram din cale afara de binedispus. Mi se incalzise stomacul si oricum gandeam mai bine cu el plin decat gol. Parca mi se mai dezmortisera si mainile. Imi incordam si-mi relexam degetele sub cearceaf, doar doar voi reusi ceva. De stat in picioare inca nu se punea problema. Ma gandeam disperat ce va fi cand voi vrea la toaleta. Nu aveam de gand sa ma ajute cineva. Fir-ar sa fie! Nevoile astea fiziologice...De asta spuneam ca organismul uman este neputioncios, asta e una din acele situatii.
Persoanele din camera incepeau una cate una sa se faca disparute odata cu lasarea serii. In sfarsit plecau si nu mai aveau sa fie zeci de priviri atintite asupra mea. Singurul care nu parea ca vrea sa se clinteasca pana ce nu ma dau jos din pat era "infirmiera". Era somnoros, dar statea pe scaun langa pat ca acum jumatate de zi. Atipea din cand in cand, dar se trezea cand ma foiam ca sa vada daca am nevoie de ceva, ba chiar ma intreba din cand in cand.
Ma holbam la el cand atipea si-l studiam din cap pana in picioare. Avea gene lungi, buze pline si un par de culoarea nisipului pe timpul verii in Soare, atat era de stralucitor. Simteam nevoia sa-l ating ca sa-mi confirm ca era moale pe cat speram. Mi-am indepartat cearceaful de pe bratul drept si am luat o suvita intre degetul mare si cel aratator pipaind usor.
- Este moale. Am raspuns spre surpriderea mea si a lui, care s-a trezit brusc facand ochii mari de uimire ca am vorbit cat se poate de clar. Deci pana la urma aveam nevoie doar de odihna si hrana si puteam sa ma recuperez spectaculos de repede.
- Mai zi ceva. Spunea el cu multumirea citindu-i-se pe fata. M-a luat de mana cum facuse in restul zilei.
- Vreau la baie! I-am raspuns calm.
- Grozav. Poti sa vorbesti cum trebuie.
- Nu, serios, vreau la baie! Aproape strigam eu la pusti.
Baiatul s-a conformat si de data asta m-a sprijinit mai putin ca sa merg.
Acum cateva zile pot spune ca ma cara efectiv. Incepusem sa-mi folosesc dupa o lunga absenta membrele inferioare. Mereu e asa, nu realizezi cat de importante sunt unele lucruri. Realizezi abia cand le pierzi.
![[Imagine: Sugizogif.gif]](http://i234.photobucket.com/albums/ee82/_Little_GORE_/Sugizogif.gif)