Atractie Fatala [+16 / +18] [hentai]

[Lye]

Să sperăm ca e ultima mega-pauză pe care o iau X__X

Salvarea

Stătea pe treptele din lemn ale casei, ţinându-şi o palmă sub bărbie. Încerca să îşi de-a seama cât timp a trecut de când se afla în acel loc. O saptămână? O lună? Un an? Nu avea nici-o idee despre perioada care a trecut. Şi-a privit unghiile, rupte din carne, cu oja cojită şi mai neîngrijite ca niciodată. Pielea ei, ce mirosea doar a trandafiri, vanilie şi mosc… era acum aspră şi deloc parfumată. Părul roz îşi pierduse strălucirea de altă dată, fiind acoperit de un strat subţire de praf, dându-i o nuanţă cenuşie. Părea mai bătrână cu cel puţin zece ani. Dar cum putea să se gândească la asemenea lucruri când îl avea pe El? Cel al cărui nume simţea că îi aleargă chiar şi prin vene. Simţea că are toată lumea la picioare, doar pentru că el îi zâmbea în fiecare dimineaţă, pentru că o săruta înainte să adoarmă şi pentru că se simţea… iubită.
Ascuns printre copaci, Daxton se chinuia să taie un mic arbore. Nu era vorba de faptul că nu mai avea putere… doar că gândurile ce îl torturau păreau că îl lasă fără „vlagă”. Simţea că începe să se trădeze, simţea că nu mai poate să îşi ducă la bun sfârşit planul pe care îl avea în minte, la Geneva: acela de a lăsa familia Abarai fără nimic. Însă cum mai putea face el asta când îşi dădea seama că simţea ceva pentru Orihime. Îi venea să se de-a cu capul de fiecare pom în parte la gândul că s-a implicat sentimental într-o relaţie cu aceasta. De ce nu a putut să fie la fel de rece ca întodeauna? Blestemată ziua în care acel avion s-a prăbuşit, în care a început totul.
O privea stând pe scări şi jucându-se cu câteva frunze. Se simţea incapabil să îi faca vre-un rău, de orice fel. Se simţea incapabil să o dezamăgească încă o dată. Pentru numele lui Dumnezeu, pentru prima oară, îşi dorea ca acel elicopter care avea să îi salveze să nu mai vină niciodată. Aşa, el nu va trebui să de-a ochii cu Sheyenne sau să se întoarcă în Rusia, la Integra. E adevărat, îi lipseau casa, El Dorado-ul argintiu şi femeile ce îi cădeau la picioare. Dar… de ce ar fi avut nevoie de ele când o avea pe cea mai bună?
O vedea cum se îndrepta spre el şi simţea cum picăturile de suoare îi îngheţau pe ceafă. Şi nu, nu era intimidat sau speriat. Pur şi simplu era strabătut de un sentiment pe care nu şi-l putea explica.
-Te simţi rău? Se aude vocea ei, ce părea mai caldă ca niciodată.
-Ah? Nu… nu am nimic. Doar mă gândeam. Tu ai vrea să… fim salvaţi?
În acel moment, Daxton nicicând nu a părut mai penibil. În sinea lui, cu siguranţă că şi-ar fi dorit să îşi tragă un glonţ în cap pentru căt de cretin putea să fie. Hime l-a privit lung, după care a izbucnit într-un uşor chicot de râs.
-Pentru numele lui Dumnezeu, ce întrebare e asta? Bineînţeles că asta îmi doresc. Îmi e dor de tata, de Karina… de Sheyenne.
Parca i-ar fi căzut cerul în cap când a auzit numele amicului său. Tot spera ca între cei doi să nu fie decât o relaţie de amiciţie, pentru că altfel…. Dar din nou, îi venea să se de-a cu capu de copaci. Se comporta ca un bărbat gelos şi obsedat de iubita lui, capabil să o izoleze într-un loc rupt de lume, doar pentru a fi doar cu ea. Asta părea poveste de film horror, în nici-un caz nu îl caracteriza.
-Nu ştiu… pur şi simplu am întrebat.
-De ce… tu nu ai vrea asta? Întreabă rozalia extrem de curioasă.
-Ba da, sigur că aş vrea. Cine nu şi-ar dorii să revină la oraşul zgomotos şi la afaceri. Oricine, numai eu nu. Şopteşte acesta, în timp ce îşi dădea şuviţele de păr de pe frunte.
Orihime nu l-a înţeles, dar a decis să nu mai insiste. Se simţea vinovată că l-a minţit cu privire la salvare. Trebuia să fie mult prea fraieră pentru a se îndepărta de el. Dar în acelaşi timp, se gândea la îngrijorarea pe care trebuie să o simtă cei de acasă. A zâmbit, întorcându-i spatele blondului. Însă acesta s-a repezit la ea, îmbraţişând-o. Erau lipiţi unul de celălalt, iar respiraţiile lor se îmbinau ca într-un joc.
-Cu riscu să regret asta… vreau să îţi spun că…
Dar nu a mai apucat să îşi ducă propoziţia la bun sfârşit. Pentru că un zgomot de elicopter a început să se audă în acea zonă. Grăbită, Hime s-a smucit din braţele lui, ieşind în luminiş. Privea cerul, făcând semne aparatului care se afla tocmai deasupra lor.
-Daxton, uite! Au venit să ne salveze.
A dat cu toporul în trunchiul copacului cu atâta furie, încât l-a retezat dintr-o singură mişcare. S-a apropiat de Hime, ce ţopăia fericită, mai rău ca un copil.
Elicopterul a aterizat într-un loc liber, în timp ce un echipaj format din patru oameni au început să fugă spre cei doi. Unul dintre ei a acoperit-o cu o pătură pe Orihime, salutând-o din cap. Aceştia i-au condus spre aparatul de zbor, fiind întâmpinaţi de către pilot.
-Domnişoară, habar nu aveţi cât de fericit va fi tatăl dumneavoastră când vă va vedea. Domnule Daxton, e o onoare să vă întâlnesc.
Cei doi lideri au urcat trapa, în timp ce aeronava tocmai decola. Orihime privea melancolică micuţa casă în care a locuit şi în care s-a simţit atât de fericită. Pe horn, încă ieşea fum. Iar curăţenia geamurilor se vedea de la înălţime. Îşi dădea seama că era pentru ultima oară când acel loc va fi atât de sclipitor şi primitor. Dar… cine ştie cine va mai trece pe acolo?
A întors capul, privindu-l pe blond. Acesta stătea rezemat de o structură metalică, ţinându-şi capul pe spate şi ochii închişi. Plină de entuziasm, Hime s-a repezit la el, zâmbind.
-În sfârşit, suntem salvaţi. Ne putem întoarce acasă, unde suntem în siguranţă. Gata cu mâncarea proastă şi paturile deloc confortabile.
Dar spre surprinderea ei şi a celor prezenţi, Daxton nici măcar nu a privit-o. S-a rezumat doar să scoata un „aha” pe un ton mai mult decât rece şi indiferent.
-De ce nu-mi răspunzi?
-Uite cum stă treaba… probabil că atunci când vom ajunge, vom fi luaţi la întrebări de o mulţime de oameni. Chiar vreau să mă odihnesc. Şi când spun asta, înseamnă că nu vreau sa fiu deranjat decât dacă urmează să ne prăbuşim iar. Până atunci… linişte.
Se pare că apariţia elicopterului a reuşit să îl trezească pe acel Daxton, ce părea adormit în străfundurile fiinţei lui. Dar acum părea că a revenit la viaţă, la fel de rece şi indiferent ca înainte. Temătoare dar uimită în acelaşi timp, Orihime s-a reîntors la locul ei. Nu se gândea decât la cei de acasă, la reacţia lor… dar mai ales la ce se va întâmpla între ea şi Dax.