Bleeding love

[Candy_Girl_Love.]

Bună! Am început un fic cu Axi. Ţin să menţionez că fiecare capitol este făcut împreună, uneori fiecare paragraf este scris de una din noi. Nu este terminat, abea l-am început, dar promitem că ne vom ţine de el. Încercăm să-l facem cât mai interesant şi..nu ştiu, sper să vă placă. :]

Nu deţinem nici un personaj din anime`ul/manga`ul Naruto şi nu profităm de pe urma acestora.
Tip critică permisă: Orice fel de critică.

BLEEDING LOVE

1.FILELE SPERANÅ¢EI

Era linişte. Totul era învăluit într-o ceaţă densă. Strigătul ascuţit al unui şoim răsuna în întreaga pădure. Zbura rapid şi galant. Traiectoria sa era sigură şi totuşi, ştiută doar de el. Prinsese viteză. Se înclină, ajungând mai aproape de sol. În faţa grandiosului zburător, apare un castel impunător. Înghiţit de întuneric, îmbâcsit de răutate şi cuprins în mania prejudecăţilor, acesta stătea la dispoziţia unui singur om, cu un singur scop: puterea. Ura exercitată de locuitorii ce trăiau în mizerie şi sărăcie îşi făcea simţită prezenţa în fiecare clipă, se făcea văzută în fiecare privire plină de mânie aruncată pe furiş asupra imensei clădiri. Oamenii erau obligaţi să supravieţuiască în condiţii groaznice, alături de tot felul de animale cu diferite boli, transmise locuitorilor ce, încet, unul câte unul mureau din această cauză, nereuşind, încă, să se descopere un leac. Mânia acestora creştea în fiecare zi, cu fiecare persoană ce îşi pierdea viaţa din cauza egoismului unei singure persoane. Una singură! Cu atât de multă putere în mâini...când era văzut, lacrimi de nervi erau vărsate. Nervi ce nu îndrăzneau să se facă observaţi de el, căci mila şi iertarea erau cuvinte necunoscute lui. Distracţia consta în sacrificarea unor oameni nevinovaţi, ucişi fără milă în chinuri groaznice. Sadismul său era dus la extrem, iar fiecare zâmbet şiret dădea fiori. Şi când te gândeşti că vorbim de un bătrân cărunt, scund şi cu un fizic deplorabil! Însă puterea, puterea din ochii lui, din gesturile lui, din cuvintele lui rostite atât de tare şi clar nu lăsa speranţa să cuprindă indivizii ce au renunţat de mult la vise. Un singur lucru sau, mai bine spus, persoană putea să-i răspundă la privirile reci şi cuvintele dure în acelaşi mod. Fapt ce îl făcea să aprecieze această persoană, să iubească şi să preţuiască, dar să şi urască şi să se ferească în acelaşi timp de ea de teamă că, în viitorul apropiat, îi va lua locul pe tron. Trebuia să fie cu ochii pe fiica lui.

-Tată, trebuia să vii la cină de două ore! Răsună vocea unei tinere, alături de zgomotul pantofilor cu toc.

Bărbatul se ridică de la biroul său, mânios. O privi pe tânăra preţ de câteva secunde, dupa care îi făcu semn să părăsească încaperea. O urmă, închizând uşa mare de lemn în urma lor.
Fata păşea maiestuos pe covorul roşu, cu privirea înainte. Seriozitatea care se putea citi din ochii ei verzi, îi dădea un aer superior. Părul roz şi lung, era lăsat pe spate, pieptănat şi foarte îngrijit. Rochia neagră, îi scotea în evidenta formele bine conturate. Era deşteaptă, hotarîtă dar cu toate acestea, avea un suflet mare. Îi plăcea să inspire stimă oamenilor din jurul ei. Era respectată şi respecta şi ea la rândul ei pe toată lumea.

-Sakura, te rog, ocupă loc, îi spuse printre dinţi tatăl ei.

Tânăra îl privi surprinsă câteva minute, după care îi ascultase rugămintea şi se aşeză. În faţa celor doi, o servitoare potrivit de înaltă, zâmbitoare, îmbrăcată cu o rochie albastră, simplă şi veche, le aşternu pe masă zeci de feluri de mâncare. După ce aşezase şi vinul împăratului, aprinse cele doua lumînări din capetele mesei şi dori să se retragă, dar o voce fermă o opri.

-De ce n-a fost pusă masa mai devreme? Trebuia să luăm cina acum două ore!

-Păi..văzând că înălţimea ta nu apare, am strâns tot pentru a nu se strica, îi explică femeia, vizibil speriată.

Bărbatul îi făcu un semn din mână, după care aceasta dispăru din imensa cameră, lăsându-i pe cei doi, tată şi fiică, să-şi servească liniştiţi mâncarea.
Fata apucă lent paharul de cristal de pe masa frumos aranjată şi sorbi din vinul roşu de calitate. În acelaşi timp, îşi privi tatăl pe sub genele lungi şi, după ce îşi îndepărtă buzele pline de pe marginea fină pe care lăsă o urmă de ruj roşu, zâmbi cu subînţeles.

-Presupun că acum te gândeşti la o nouă cale de a le provoca rău locuitorilor, nu? întrebă, trecându-şi mâna prin păr. Tată, nu te saturi niciodată?! continuă, nelăsându-l pe cel ce i-a dat viaţă să răspundă la prima întrebare.

Acesta se încruntă, privind farfuria neatinsă. Pofta de mâncare i-a pierit la fel de repede cum a şi apărut. Privi, apoi, spre fată. Încă îl privea, parcă aşteptând să-şi ceară scuze şi să promită că ceea ce a făcut nu se va mai repeta.
Bărbatul surâse sarcastic şi luă furculiţa de pe masă, începând să mănânce din bucăţile alese.

-Tată, te rog să îmi răspunzi la întrebări, rosti Sakura, începând să bată nervoasă cu degetele în masă.

-Şi tu cam ce ai vrea să-ţi zic? întrebă tatăl fetei, lăsând furculiţa la o parte şi punându-şi ambele mâini sub bărbie.

Rozalia strânse faţa de masă în pumn, muşcându-şi obrazul, dând dovadă de nervozitate. Lăsă privirea în jos, parcă încercând să-şi caute cele mai potrivite cuvinte de a-i spune tatălui dispreţul pe care-l simţea pentru el.

-Ştii...spuse, ridicându-şi privirea şi privindu-l pe bătrân printre şuviţele de breton ce-i cădeau uşor pe ochi, dându-i un aer rebel, astăzi îţi doresc moartea mai mult ca ieri.

-Åži eu te iubesc, scumpo!

Acestea fiind spuse, tânăra se ridică de la masă, lăsându-şi tatăl singur. Poate asta şi merita..să fie singur pe vecie, dar incă nu i-a fost dat să sufere, nu încă.
Sakura urcă scările în grabă, dorind să ajungă cât mai repede în camera sa. Holurile pustii îi dădeau un sentiment groază. Uşa încăperii era între-deschisă, ceea ce o determină pe fată să grăbească pasul. Se furişă prin crăpătură, închizând zgomotos în urma ei. Se duse la fereastră, aşezându-se pe marginea acesteia. Privirea ei cercetă cerul senin şi zburătoarele văzduhului în jocul lor ameţitor. O adiere blândă îi mângâiase chipul firav, făcându-i părul să se mişte lent la comanda lui. Îşi punea zeci de întrebări, dar nu găsea răspuns. Credea că e zadarnic să speri când ştii că totul e pierdut, dar ceea ce ea nu realizase era faptul că nu pierduse nimic..viaţa îi dăduse mereu încă o şansă.Îşi lăsă privirea-n jos, zărind oameni care munceau. Pentru ce? Chiar merita? Trecând de mulţimea oamenilor, văzu o fata. Calarea. O urmări până când aceasta coborî de pe falnicul animal.
Privirea-i serioasă analiza fiecare detaliu ce îi atrăgea atenţia în mod special. Frumoasa fată arăta atât de liberă, de fericită...de parcă trăia doar pentru călărit. Era uimită de zâmbetul sincer pe care îl afişa, de gesturile-i jucăuşe. Îşi mângâia calul, vorbindu-i de parcă înţelegea ce îi zicea.

Se ridică de pe pervaz, îndreptându-se spre oglinda mare, cu modele abstracte pe margine. Se privi atentă, parcă aşteptând ca toate defectele-i mult prea mici să crească, să o acopere cu urâţenie, să o distrugă fizic. Îşi prinse părul într-o coadă, continuând să se privească dezaprobator. Oftă dezamăgită de imaginea ce i se afişă în faţă şi închise ochii, masându-şi gâtul. Era obosită. Obosită de tot fumul ăsta ce o înconjura de mică, de tot mirosul ăsta de răutate, de toate ţipele disperate ce se auzeau zi de zi, ce nu îi dădeau pace niciodată. Simţea cum se urâţeşte pe dinăuntru, cum îmbătrâneşte în fiecare clipă, cum toată durerea pe care oamenii o simt revine asupra ei. Se simţea vinovată, deşi ea nu greşise cu nimic. Nu a ei era vina că se născuse în această familie, cu un astfel de tată. Nu a ei era vina că viaţă îi dăduse un tiran. Nu a ei era vina că nu avea curajul să se sinucidă, gând ce-i trecea de multe ori prin minte. Îşi aducea aminte cum, de fiecare dată când se afla într-un moment de maximă intensitate, când era gata să renunţe la acea aşa zisă viaţă, îşi aducea aminte de bucuriile mici pe care le oferă ea şi, deşi tremura din toate încheieturile de nervii cauzaţi de tatăl său, continua să suporte.

Îşi dădu rochia jos, lăsând-o să poposească pe podeaua rece. Rămăsese doar în lenjerie, plimbându-se plictisită prin cameră. Era un obicei pentru ea să se piardă în gânduri, deseori reuşind să se rupă complet de lume şi să trăiască o viaţă utopică. Recunoştea şi ea că visează cam mult, dar îi plăcea gândul că măcar în aceste clipe de linişte putea să se simtă bine. Închise ochii şi căscă, ducându-şi mâna stângă la gură. Se trânti obosită pe pat, în aşternuturile reci şi începu să deseneze linii imaginare pe pernă. Curbe, linii frânte, toate încâlcite şi de neînţeles. Exact ca şi gândurile ei.
Adormi, trecând pe cealaltă parte a soarelui, unde lumea e totul şi totul e ea, unde se simte în siguranţă şi e ea însuşi, unde totul e posibil.