Do you remember? [yaoi +18]

[October]

:-< la naiba, la naiba, la naiba, la naiba cu toate! m-am săturat! nu mai pot! sunt sătulă de şcoală până peste cap! gata! nu mai vreau! :-<
aşa... revenind cu picioarele pe pământ. mulţumesc mult pentru comm-uri, înseamnă enorm pentru mine, şi mă bucur că înţelegeţi caracterele personajelor, pentru că de aici încolo o să încerc să le complic, povestea asta o să ia nişte întorsături ciudate şi sper eu să vă bag puţin în ceaţă :)). Şi regret să vă dezamăgesc, dar scena dintre cei doi nu a fost scrisă de mine, aşa cum am menţionat, am început ficul în colaborare cu cineva. [Andra, dacă mai treci pe-ici, sper că nu vrei să mă omori... :( ]. Dar acum un an, când am început povestea asta, nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu mai ştiu, dar am rescris scena aceea în capitolul următor. [Andra, te rog eu, nu mă omorî...]. Aş fi vrut să fie mai bine scrisă decât este, să implice mai mult sentimentele lui André, dar nu mi-a reuşit şi nu mai am răbdare să o modific.
Ca să-ţi răspund la întrebare, Despina, da, Kio e asiatic, şi pun şi o poză cu el aici [tot de la Andra o am, mulţumiri şi plecăciuni ^:)^ ]. Din păcate nu mai găsesc poza pe care o alesesem pentru André, dar am să o pun şi pe ea de îndată ce termin săpăturile arheologice prin fişiere.

So... next here. Sper că nu e prea scurt si scuze că m-am oprit aşa, dar nu am mai avut timp să scriu.

Capitolul 3

Nu ştiu de ce, dar nu m-am mai dus la el. Eram chiar în pragul uşii, stăteam înlemnit, parcă motivul pentru care mă duceam la el pierise. Într-adevar, chiar pierise. Nu ştiu cum, dar toată ura, repulsia pe care o simţeam faţă de cei din jur, combinate cu durerea care mă sfâşie de atâta timp pe dinafară mai rău parcă decât pe dinăuntru, toate s-au topit încetul cu încetul în timp ce conduceam. Poate că mi-a trecut şi din cauza motanului, dar... Totul e prea ciudat. Nu sunt eu omul care să creadă nici în coincidenţe, nici în vreo putere divină, dar... pe tine să te cred? Chiar şi dacă nu eşti aici, chiar şi după tot ce mi-ai făcut?
Aşa că după toate astea stau pe pat cu un motan în braţe şi-mi plâng de milă. Sunt patetic. Am ajuns să mă urăsc atât de mult, încât mă răzbun pe cei din jurul meu. Îmi vine să mă dau cu capul şi cu pumnii de toţi pereţii, dar în loc să mă rănesc pe mine, îi rănesc pe alţii. Ah, de ce eu?
Mă ridic de pe pat şi mă simt greu ca un bolovan. Credeam că scăpasem de sentimentul ăsta. Nu, acum, mai degrabă e vinovăţia care mă apasă. Mă îndrept spre usa camerei cu paşi nesiguri şi apăs pe clanţă. Dau să ies şi dau nas în nas cu Kio.
Îi pronunţ numele oarecum surprins, dar nu pot să-mi stăpânesc un zambet cam parşiv, mă rog, în cel mai rău caz pervers. Intră în cameră şi se aşează pe pat, apoi îmi cere un prosop. Of, de ce Doamne ai venit la mine? Chiar n-aveai ce face, trebuia să mă torturezi şi tu acuma, de parcă n-o fac eu singur destul. Încep să am gânduri mai puţin „bisericeşti” şi ies din cameră, sub pretextul de a face o cafea pentru mine şi musafir. Peste puţin timp mă întorc şi-i ofer ceaşca fierbinte, apoi mă aşez pe un fotoliu şi sorb din bautura amăruie. Nu pot să mă abţin, privirile îmi alunecă peste tot pe corpul lui, pare atât de apetisant încât vreau să-l încerc. Trupul lui poate pare bine făcut, din cauza pacheţelelor micuţe de muşchi de pe abdomenul lui, dar de fapt e chiar firav, slab. Eu n-am atâţia muşchi ca el, şi tot sunt mai puternic. Mă îndrept spre el, deoarece nu mai pot rezista atracţiei. Îi iau cana şi o pun pe masă, apoi îmi apropii chipul de al lui. Parfumul lui mă face să-l vreau tot mai mult, aşa că îl sărut şi, fără alte introduceri, îi prind limba în joc cu a mea. După câte am îndurat şi la cât m-am abţinut, acum nu mai pot. Sar peste orice fel de preludiu şi îi trag repede pantalonii şi restul hainelor. Îmi arunc propria garderobă naiba ştie pe unde şi îl întorc pe Kio cu spatele la mine. Îi simt pielea rece, în timp ce mâinile mele calde se plimba pe trupul lui şi îi strecor două degete între fese, făcându-l să scoată câteva gemete, apoi mai adaug unul. De ceva vreme îl vreau pe Kio şi, din moment ce se pare că lui îi place...
Mă aplec deasupra lui şi ajung cu buzele în dreptul gâtului său. Ca un vampir, îl muşc de umăr şi, fără nicio avertizare, mă împing cu toată forţa în el, penetrându-l. Kio scoate un sunet înfundat şi asurzitor în acelaşi timp prin intensitate, dar îl ignor. Îmi pare rău iubire, ţi-ai ales prost momentul. Am vrut eu să vin la tine şi m-am oprit, dar acum, dacă ai intrat în gura lupului, n-am ce să-ţi fac. Partida asta... o să fie numai pentru mine. Încep să mă mişc tot mai repede, făcând mişcări de du-te-vino, care mă duc pe culmile extazului. Sub mine, Kio ţipă şi strigă, dar degeaba, am ajuns într-un punct în care nu pot decât să continui. Degeaba te zbaţi, n-o să scapi de-aici, crede-mă, prietene. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, acum suportă consecinţele. Îl pătrund iar, de data asta mai usor, dar păstrez aceeaşi viteză de mai înainte. Îi aud respiraţia întretaiată, sună ca şi cum cineva l-ar strangula. Nu că acel cineva aş fi eu...
Într-un final, obosesc şi eu şi mă arunc pe pat, lângă scumpul meu prieten, care mi-a oferit o partidă pe cinste. Dar cum îl văd gol şi ghemuit lângă mine, simt din nou dorinţa de-al avea şi mă ridic iar. Îl strâng în braţe, iar el mă imploră să mă opresc. O cerere atât de imposibilă în momentul ăsta!
Poate... poate ca am fost prea brutal, prea posesiv, mi-a păsat numai de mine şi de plăcerea mea. Acum cred că am să te las un pic mai liber, am să mă ocup puţin şi de tine. Dar tot al meu eşti şi vei fi, şi nu ştiu cât bine o să-ţi facă asta.
Îl las pe pat, lungit pe spate şi mă aplec asupra lui, cu gândul să-l gust. Îmi plimb buzele în toate direcţiile pe gâtul şi abdomenul său, apoi cobor în zona lui intimă şi-l muşc uşor de piele, lăsându-i o urmă roşiatică, dar după toată “activitatea” de mai devreme, pare că orice i-aş face, n-o să-i mai placă... Ei, dacă eu încerc să-l fac să se simtă bine şi el nu vrea, atunci am să am grijă doar de mine. Îi desfac picioarele şi mă aşez între ele, cât pe ce să-l pătrund din nou, dar... ceva nu pare în regulă. Fără să-mi dau seama, îl strâng atât de tare de încheieturile mâinilor, încat aproape că i-am oprit circulaţia sângelui, iar în mintea mea e un mare gol, unul foarte mare şi alb. Cred că l-am strâns într-adevăr foarte tare, pentru că m-am trezit cu o palmă usturatoare peste obrazul drept, care cu siguranţă m-a făcut roşu ca racul, îmi simt pielea cum fierbe. Şi abia acum... realizez şi eu ce fac.
Rămân nemişcat, poziţionat între picioarele lui Kio, cu mâinile pe langa corp şi cu ochii privind în gol. Doamne, ce fac? Îmi acopăr pe cât pot chipul cu mâna dreaptă şi simt cum ochii mi se înceţoşează de lacrimi. Mie, şi nu lui. Mă ridic repede de pe suprafaţa acoperită de aşternuturi şifonate, îmi trag pe mine boxerii în cea mai mare grabă şi cu aceeaşi viteză îl acopăr pe Kio cu un cearşaf şi ies din camera fără să-l privesc. Mă duc puşcă în camera de alaturi, mă arunc pe pat, dar nu înainte de a încuia uşa în urma mea. Mi-e silă de mine, de ce am facut şi de ce am devenit.


Mă înveleşte cu un material alb şi rece, apoi aud uşa închizându-se în urma lui. Nu am curaj, sau putere, sau măcar voinţă să mă ridic de pe patul ăsta nenorocit. Stau ghemuit pe o parte, cu faţa spre geam, dar privirea îmi e aţintită adânc în perna; tot ce văd însă, sunt imaginile a ceea ce s-a întâmplat în ultimele ore. Încerc să mă întind puţin şi simt o durere îngrozitoare în partea de jos a corpului, parcă aş fi avut ceva băgat în fund. Fir-ar, chiar am avut! Simt cum pe chipul meu îşi face apariţia un zâmbet idiot, cu siguranţă de-a dreptul stupid. Sunt violat şi mie îmi vine să zâmbesc pe chestia asta. Ce prostie! Dar cred că... am primit ce-am vrut şi ce meritam. De-atâta timp tânjesc să-i simt trupul şi, când în sfârşit vrea şi el, îmi face de-astea.
Cred că... nu pot să-l condamn. Pe de o parte, îi inţeleg durerea. Dar dacă mai continuă mult să rănească, o să se distrugă. Are nevoie doar sa înveţe să iubească din nou.
Mă ridic în fund şi, sprijinindu-mă de toate lucrurile care-mi ies în cale, încerc să stau pe propriile picioare. Prima iniţiativă mi-a eşuat. Membrele îmi tremură, poate şi de frig, şi cad pe saltea, provocându-mi o durere de îmi vine să înjur pe toţi sfinţii ziua în care m-am îndrăgostit de André şi momentul în care am decis să mă duc la el. Mă apăs cu braţele de marginea patului şi, încetul cu încetul, încep să mă ridic. Mă ţin cu mâinile de pereţi, pentru că am senzaţia că în orice moment o să cad. Fac caţiva paşi, înconjurând patul din lemn masiv şi mă îndrept către uşă. O deschid, ies pe hol şi mă îndrept spre camera alaturată, unde ştiu sigur că se afla André, ca de fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, fuge din camera lui. Apăs pe clanţă fără să bat la uşă şi o deschid cu uşurinţă. Înăuntru a ramas doar patul gol, cu aşternutul şifonat şi cu parfumul lui André impregnat puternic în el. Îl trag în nări ca pe un drog, apoi îl las deoparte şi cu paşi destul de siguri încep să mă plimb prin tot apartamentul, căutându-l pe el. E ciudat... Nu e nicăieri. Mă uit pe geam şi văd maşina parcată la locul ei. Abia acum observ ca e lumină afara şi senin, iar aerul şi asfaltul sunt înca ude şi reci. Din fericire, cred că ştiu unde l-aş putea găsi.
Mă îmbrac repede şi iau o jacheta din dulapul lui André, pe care mi-o pun pe umeri. Ajung în hol şi mă încalţ cu adidaşii mei albi, pe care cu siguranţă că o să-i umplu de noroi. Părăsesc apartamentul fără să încui uşa, oricum nu intră nimeni, şi încep să alerg pe stradă, îndreptându-mă spre un loc anume. Asfaltul ud, înconjurat de copaci şi plin de frunze căzute, deşi nu e toamnă, mă face să alunec şi îmi pierd echilibrul de câteva ori. Îmi continui drumul, intrând pe o poarta mare dar subţire, de fier, dincolo de care se întind aleile asfaltate ale parcului. Alerg spre fântână, locul lui preferat, şi îl văd stând pe o bancă, cu capul sprijinit în mâini şi mâinile pe genunchi, cu privirea aţintită în jos, în gol. Pentru o secundă rămân pe loc şi îl privesc. Nu am curajul de a mă apropia mai mult, dar nu din cauză că mi-ar fi frică, ci pentru că îl înţeleg şi-i pot simţi durerea. Mă apropii cu paşi silenţioşi de el, dar dau greş, căci e imposibil să nu-mi simtă prezenţa. Ştia că sunt lângă el, dar nu s-a întors spre mine, doar a ridicat capul, iar punctul fix în care privea s-a mutat mai departe, spre salcia udă din faţa lui. Niciunul nu scotea nici un cuvânt.


Kio
edit: yay, am găsit şi poza lui André! Sper să vă placă.
André