Insane love by Aisu and MiraA

[MiraA]

Salut fetelor.Multumim pentru comentarii.
Ne bucuram ca va place .Si acum next-ul :D

II. Priveam peretele alb din fata mea, urmarind cu atentie jocul incitant al umbrelor, care era in plina desfasurare la acea ora matinala a diminetii. Crengile unui copac bateau usor in geamul intredeschis al camerei, iar umbrele,evident, le copiau miscarile...in stanga, apoi in dreapta si din nou in stanga, unduindu-se si contractandu-se din nou si din nou pana ce am ajuns la concluzia ca o fac doar ca sa ma enerveze pe mine.
Mi-am mutat privirea spre tavan, care, deasemenea, era alb,mult prea alb pentru ochii mei obositi,asa ca i-am inchis...dar degeaba. Nici macar asa nu aveam parte de intuneric si in niciun caz de liniste. Auzeam fiecare fiecare sunet,fiecare fosnet sau scartait de mobila. Am strans ochii si mi-am acoperit urechile cu palmele, rugandu-ma ca toata agitatia sa inceteze. Dar a fost mai rau asa. Izolandu-ma de lumea exterioara, fantasmele au prins viata, m-au invaluit, hartuindu-mi mintea si sufletul, pana ce au inceput sa sangereze. Apoi i-am vazut chipul bland si zambetul calduros cu care ma intampina in fiecare dimineata. Ochi de culoarea chihlimbarului topit ma priveau cu atata intensitatea, incat as fi vrut sa-mi plec privirea ca sa scap de emotiile ce se gaseau in ei. Mirosul dulceag al parfumului pe care il folosea si cel specific lui mi-a invadat narile cu o brutalitate dulce,facandu-ma sa tresar. Am intins mana spre el, dorind sa-i mai simt inca o data pielea, sa-l dezmierd la fel cum faceam si in zilele noastre bune, dar oricat de aproape ma aflam, nu ajungeam.Mi-am simtit ochii umezindu-se si am incercat sa ma apropii mai mult... dar el era departe, pierzandu-se din nou in intuneric.
"De ce m-ai omorat? Nu am vrut decat sa te iubesc si tu m-ai omorat...De ce?"
Aceeasi intrebare, pusa la infinit. Am vrut sa-l prind de mana, sa-l opresc, dar o flacara imensa mi-a blocat calea, iar el s-a evaporat, prefacandu-se in cenusa.Am deschis brusc ochii din care imi curgeau lacrimi si am incercat sa-mi calmez respiratia si trupul care tremura puternic. M-am ridicat in sezut si mi-am incolacit mainile in jurul picioarelor, incepand sa ma legan, la fel cum facusera si crengile nu cu mult timp in urma.
-Iarta-ma, iarta-ma! am urlat la peretii goi si reci care imi erau martori.Nu mai vreau! Ia-ma cu tine!De ce nu ma iei cu tine? De ce nu ma lasi in pace?
Dar, asa cum se intampla de obicei, nu am primit niciun raspuns. El nu era acolo; nu mai exista in lumea reala, ci doar in mintea mea, vesnic asteptandu-ma.
O bataie in usa m-a facut sa revin cu picioarele pe pamant. M-am ridicat anevoie de pe patul tare si incomod, fix in momentul care un infirmier a pasit in interiorul sanctuarului meu. Imi zambi cu acelasi zambet fals si rece pe care il vedeam in fiecare dimineata si-mi atrase atentia asupra tavii pe care o avea in brate. M-am uitat si eu doar ca sa-i fac pe plac si m-am indreptat spre chiuveta micuta din colt, unde mi-am privit reflexia in oglinda. Un barbat slab, palid, tras la fata, o biata umbra a ceea ce fusesem odata, ma privi la randul lui. Imi venea sa sparg oglinda, sperand cu o data cu ea va disparea si el pentru totdeauna.
-Azi ai programata prima vizita cu domnul doctor, am auzit vocea groasa a celui de langa mine. Ii auzeam pasii apasati pe podeaua ce scartaia in protest sub greutatea corpului sau, apoi i-am vazut chipul schimonosit in oglinda langa al meu. Sper ca te vei comporta frumos si nu vei face o scena, adauga apoi zambind catre mine.Stii ce patesc pacientii care nu-s cuminti.
Normal ca staim; toata lumea stia. Uneori in mie de noapte auzeam tipetele pacientilor care "nu fusesera cuminti", asa cum zicea el. Majoritatea ma considerau nebun si, poate, asa si eram, avand in vedere ca ma aflam intr-un loc ca acesta,dar nu eram chiar atat de rupt de aceasta lumea incat sa nu pricep amentintarea voalata din vocea lui. Nu vroiam sa aflu ce le facea celorlalti. Aveam si asa destul de multe probleme.
L-am privit si am dat din cap in semn ca am inteles, apoi m-am incaltat si l-am urmat pe colidoarele reci si austere ale spitalului, colindand cu privirea incaperile, una cate una, memorand detalii insignifiante.
M-am oprit o data cu el in fata unei usi impunatoare si inchise la culoare.
-Sa nu ma dezamagesti, zise facandu-mi cu ochiul si indepartandu-se fluierand.
Am incercat sa nu bag de seama senzatia de greata pe care mi-o produsese simpla lui vedere si am batut incet. O voce placuta imi spusese sa intru, ceea ce am si facut.Am pasit agale si m-am indreptat spre scaunul pe care mi-l arata, luand loc si asteptand. Barbatul ma masura cu o privire curioasa, dar in acelsi timp, plina de interes profesional. Cidat, dar nu parea rece, ci binevoitoare, ca si cum el ar fi vrut sincer sa ma ajute.
- Deci, care e numele tau si de ce te afli sau crezi tu ca te afli aici?
L-am privit pentru cateva momente lungi, gandindu-ma daca sa-i raspund sau nu. El nu ma brusca, ci astepta linistit ca eu sa-mi formulez raspunsul.
-Takeshi Yakimura, i-am raspuns cu o voce stinsa, privindu-l cu atentia. Pentru o clipa am avut impresia ca tresare.
S-a incruntat un pic ,apoi si-a trecut mana prin parul blond scurt ,dandu-si la o parte suvitele care ii cazusera pe ochi.Trase adanc aer in piept ca si cum ar incerca sa se calmeze si-si intredeschise buzele frumos conturate, dornd parca sa zica ceva, dar niciun sunet nu se facu auzit.
In incapere se lasa linistea pana ce el repeta intrebarea.
-Cum ziceam, de ce crezi ca te afli aici? Nu am putut sa nu observ timbrul distinct al vocii usor tremurande, lucru care ma facut sa-mi doresc sa zambesc. Pacat ca uitasem cum...
Uitandu-ma in ochii lui, care semanau atat de mult cu...chihlimbarul topit...lasandu-ma cuprins de farmecul lor, am raspuns fara sa ma gadesc.
-Mi-am ucis iubitul...