19-04-2011, 06:54 PM
Capitolul VII
Cu el? Cred că Kiba are nevoie de o nouă carte cu bancuri, că nu se prea descurcă. Dar dacă îl urăsc atât de mult pe Itahci de ce îmi doream să fiu încă o dată în brațele lui calde. Să mă ghemuiesc la pieptul lui și să-i ascult inima care bate cu putere, să îi simt respirația caldă care îmi mângâie chipul. „ Nu fi proastă Sakura, nu te lăsa jucată pe degete de el, amintește-ți ce a încercat să-ți facă atunci!†Urăsc să-mi ascult rațiunea, eu mă las condusă de instinct, dar se pare că acum nu o voi face. Chiar dacă nu îmi place trebuie să îmi gândesc fiecare mișcare și să nu fac nimic necugetat. Oftez în sinea mea, asta era mai greu decât credeam eu.
Știam că voi intra într-un joc foarte riscant, un joc în care o mişcare greșită mă poate costa viața. Dar dacă stau în banca mea, dacă nu voi face nimic atunci nu voi aflat răspunsul la toate întrebările care mi se învârt așa de repede în cap încât nu le pot desluși.
Auzeam picăturile reci de ploaie, se loveau ușor de suprafața netedă a avionului, vântul bătea cu putere în timp ce soare răsărea ușor printre norii plumburii. Avionul ateriza ușor pe cimentul udat de lacrimile cerului. Înainte ca eu să fac o mişcare brunetul s-a ridicat într-o secundă și a mers la frățiorul meu, mi-am ațintit privirea spre cei doi.
-Nu l-ai ucis pe Jiraya, Karin s-a ocupat de rana lui și i-a dat un somnifer puternic, nu se va trezi decât peste vreo două ore.
-Vreau ca eu să mă ocup de interogarea lui.
Nu mi se părea o idee bună ca Itachi să facă asta, a mai încercat să-l ucidă o dată. Dar tot ce contează este ca eu să reușesc să aflu mai multe de la acest bătrân. Şi oare cine era acel Kakashi? Am simțit un sentiment ciudat când l-am văzut mort, îmi părea extrem de rău, mă durea inima să-l văd așa.
Kiba și-a întors privire spre mine și mi-a spus să nu-i fac probleme brunetului. Mi-am dat ochii peste cap, dar se pare că el era prea absorbit de gânduri pentru a observa acest gest.
Am coborât din avion urmată de-aproape de brunet, ochii lui abisali erau atenți la fiecare mişcare pe care eu o făceam. Picăturile reci îmi loveau chipul, bretonul îmi era un și îmi intra în ochii. M-am oprit o secundă, el s-a oprit fără a scoate un cuvânt.
Mă simt că una din păpușile de porțelan ale bunici, poate nu la fel de valoroasă, dar la fel de fragilă. Adevărul e că nu corpul meu era asemenea unui porțelan, inima mea era așa de fragilă, ea risca să se facă cioburi la cea mai mică lovitură. Am închis pentru o secundă ochii, dar când i-am deschis nu mai eram în aeroport.
Era un loc plin de nori, nori de fum, nori negri. Era rece, la picioarele mele era o baltă, o baltă de sânge și lacrimi. În fața mea era o femeie care vărsa lacrimi, unul dintre ochii vărsa lacrimi de sânge. Eram eu, eram într-o stare jalnică, în spatele meu a apărut Itachi, ochii lui erau reci, era forte palid. Ma atins pe umăr, dar nu am reacționat, eram ruptă de realitate, eram undeva departe.
-Îmi pare rău, nu am gândit. Te rog, te implor.
Ochii lui erau plini de durere, dar nu la fel ca ai mei. Oare mai eram vie?
M-am trezit brusc. Eram pe bancheta din spate a unei mașini, mergeam mult prea repede, priveam pe fereastră, dar nu puteam vedea nimic. Ochii îmi erau înlăcrimați. Am pus o frâna bruscă, era semafor era roșu, dar nu era nimeni pe drum, nici oameni nici mașini. Itachi conducea, fața îi era rigidă, privirea pierdută și mâinile încleștate pe volanul automobilului. Am oftat și am coborât din mașină, brunetul era atât de prins în gândurile sale încât nu a observat.
M-am dus le geamul lui și am bătut o dată, a tresărit și mă privit șocat. A deschis ușa și a ieșit din mașină.
-Urcă în mașină.
- Exact asta am vrut să fac, dar eu conduc. A ridicat o sprânceană și eu am continuat. Nu am de gând să-mi risc viața, erai așa de absorbit în gânduri, de încordat încât îmi e teamă să nu intrăm într-un copac.
Brunetul m-a privit calm câteva secunde apoi m-a strâns la piept, îmi simțeam respirația, cât era de calm, nu îmi era teamă. Apoi am simțit cum un foc puternic se aprinde în mine, cum inima îmi bate cu putere, cum am fluturași în stomac. Era un sentiment complet nou, dar știam ce înseamnă, eram îndrăgostită de el.
Mâna lui a început să-mi mângâie chipul, apoi, buzele sale erau presate peste ale mele, în spatele nostru s-a auzit un claxon de mașină.
-Hei frate! Ce faci?
Nu îmi venea să cred, erau Sasuke și Ino .
Cu el? Cred că Kiba are nevoie de o nouă carte cu bancuri, că nu se prea descurcă. Dar dacă îl urăsc atât de mult pe Itahci de ce îmi doream să fiu încă o dată în brațele lui calde. Să mă ghemuiesc la pieptul lui și să-i ascult inima care bate cu putere, să îi simt respirația caldă care îmi mângâie chipul. „ Nu fi proastă Sakura, nu te lăsa jucată pe degete de el, amintește-ți ce a încercat să-ți facă atunci!†Urăsc să-mi ascult rațiunea, eu mă las condusă de instinct, dar se pare că acum nu o voi face. Chiar dacă nu îmi place trebuie să îmi gândesc fiecare mișcare și să nu fac nimic necugetat. Oftez în sinea mea, asta era mai greu decât credeam eu.
Știam că voi intra într-un joc foarte riscant, un joc în care o mişcare greșită mă poate costa viața. Dar dacă stau în banca mea, dacă nu voi face nimic atunci nu voi aflat răspunsul la toate întrebările care mi se învârt așa de repede în cap încât nu le pot desluși.
Auzeam picăturile reci de ploaie, se loveau ușor de suprafața netedă a avionului, vântul bătea cu putere în timp ce soare răsărea ușor printre norii plumburii. Avionul ateriza ușor pe cimentul udat de lacrimile cerului. Înainte ca eu să fac o mişcare brunetul s-a ridicat într-o secundă și a mers la frățiorul meu, mi-am ațintit privirea spre cei doi.
-Nu l-ai ucis pe Jiraya, Karin s-a ocupat de rana lui și i-a dat un somnifer puternic, nu se va trezi decât peste vreo două ore.
-Vreau ca eu să mă ocup de interogarea lui.
Nu mi se părea o idee bună ca Itachi să facă asta, a mai încercat să-l ucidă o dată. Dar tot ce contează este ca eu să reușesc să aflu mai multe de la acest bătrân. Şi oare cine era acel Kakashi? Am simțit un sentiment ciudat când l-am văzut mort, îmi părea extrem de rău, mă durea inima să-l văd așa.
Kiba și-a întors privire spre mine și mi-a spus să nu-i fac probleme brunetului. Mi-am dat ochii peste cap, dar se pare că el era prea absorbit de gânduri pentru a observa acest gest.
Am coborât din avion urmată de-aproape de brunet, ochii lui abisali erau atenți la fiecare mişcare pe care eu o făceam. Picăturile reci îmi loveau chipul, bretonul îmi era un și îmi intra în ochii. M-am oprit o secundă, el s-a oprit fără a scoate un cuvânt.
Mă simt că una din păpușile de porțelan ale bunici, poate nu la fel de valoroasă, dar la fel de fragilă. Adevărul e că nu corpul meu era asemenea unui porțelan, inima mea era așa de fragilă, ea risca să se facă cioburi la cea mai mică lovitură. Am închis pentru o secundă ochii, dar când i-am deschis nu mai eram în aeroport.
Era un loc plin de nori, nori de fum, nori negri. Era rece, la picioarele mele era o baltă, o baltă de sânge și lacrimi. În fața mea era o femeie care vărsa lacrimi, unul dintre ochii vărsa lacrimi de sânge. Eram eu, eram într-o stare jalnică, în spatele meu a apărut Itachi, ochii lui erau reci, era forte palid. Ma atins pe umăr, dar nu am reacționat, eram ruptă de realitate, eram undeva departe.
-Îmi pare rău, nu am gândit. Te rog, te implor.
Ochii lui erau plini de durere, dar nu la fel ca ai mei. Oare mai eram vie?
M-am trezit brusc. Eram pe bancheta din spate a unei mașini, mergeam mult prea repede, priveam pe fereastră, dar nu puteam vedea nimic. Ochii îmi erau înlăcrimați. Am pus o frâna bruscă, era semafor era roșu, dar nu era nimeni pe drum, nici oameni nici mașini. Itachi conducea, fața îi era rigidă, privirea pierdută și mâinile încleștate pe volanul automobilului. Am oftat și am coborât din mașină, brunetul era atât de prins în gândurile sale încât nu a observat.
M-am dus le geamul lui și am bătut o dată, a tresărit și mă privit șocat. A deschis ușa și a ieșit din mașină.
-Urcă în mașină.
- Exact asta am vrut să fac, dar eu conduc. A ridicat o sprânceană și eu am continuat. Nu am de gând să-mi risc viața, erai așa de absorbit în gânduri, de încordat încât îmi e teamă să nu intrăm într-un copac.
Brunetul m-a privit calm câteva secunde apoi m-a strâns la piept, îmi simțeam respirația, cât era de calm, nu îmi era teamă. Apoi am simțit cum un foc puternic se aprinde în mine, cum inima îmi bate cu putere, cum am fluturași în stomac. Era un sentiment complet nou, dar știam ce înseamnă, eram îndrăgostită de el.
Mâna lui a început să-mi mângâie chipul, apoi, buzele sale erau presate peste ale mele, în spatele nostru s-a auzit un claxon de mașină.
-Hei frate! Ce faci?
Nu îmi venea să cred, erau Sasuke și Ino .