25-11-2010, 08:56 PM
Imi pare rau de intarziere, dar am fost mai obosita decat credeam.
Lucrarile vor fi postate in ordinea in care le-am primit si vor fi anonime.
Perioada de votare
Votarea va dura o saptamana, de astazi, miercuri, 24 noiembrie, pana marti, 30 noiembrie.
Cum votati?
Am atasat un poll in care puteti vota o singura optiune acestui topic. Initial am vrut sa fac un poll cu alegere multipla, dar am hotarat ca varianta asta e mai buna. Votul in poll este obligatoriu si valoreaza 1 punct. Argumentarea votului din poll printr-un post e optionala, in acest caz votul valoreaza 3 puncte.
O data cu premiile pentru ficurile castigatoare se va acorda si premiul pentru cea mai buna critica.
Lucrarile:
Lucrarea 1.
Groază! Furie! Durere! Disperare! Mâhnire! Iubire! Şi apoi nimic. Un ciclu nesfârşit. Un ciclu al ororilor sufleteşti. Şi unde duc acestea? La moarte! Dar ce fel de moarte? Una albă, a nebuniei pure.
Se agita, prins în capcana propriei conştiinţe, legat cu chingi, imobilizat de către semenii lui. Se zbătea, urlând obscenităţi, dorind moartea celor care îl izolaseră în acest iad alb. Răcnea către duhuri şi spirite ce existau doar în mintea lui, cerând dreptate, implorând eliberarea. Dar nu i se răspundea din nici o parte.
Atunci îşi izbi corpul de uşa capitonată, crezând că forţa brută ce exista totuşi în el îl va scăpa de chinurile la care era supus, crezând că doar trecând de partea cealaltă a pragului va scăpa de demonii care râdeau în fundal, întinzându-şi degetele scheletice şi pline de sânge către el. Degete ca ale celor doi părinţi care îl maltrataseră atâţia ani. Degete firave, lungi, cu unghii curbate care aşteptau să îl înhaţe şi să îi rupă carnea. Degete mânjite de sânge atunci când el îi înjunghiase, scârbit şi înnebunit pe deplin de grozăviile la care fusese martor.
Ţipa, deznădăjduit, către cei aflaţi pe coridoare, cerând libertate, căci pereţii albi ai celulei păreau să îl sufoce. Cum nimeni nu părea să îl audă, deşi vedea neliniştea, ba chiar şi mila de pe chipurile lor, furia îl copleşi.
Se întoarse pe călcâie, alergând dintr-un colţ în altul, muncindu-se să scape de jacheta pe care o purta. Îi era cald, iar setea devenise o nevoie aproape psihică. Muşcându-şi buzele până la sânge continuă să se izbească ba de un perete, învelit în acea masă pluşată albă, ba de altul, scâncind mereu. Nu îl durea, dar parcă ar fi preferat usturimea unei lovituri în locul liniştii depline care îl împresura.
Obosi repede, dar nu se dădu bătut. Iadul acesta alb nu îl va ţine captiv prea mult timp. Nu făcuse nimic rău. Doar le luase viaţa celor doi asupritori ai săi. Nu dorise decât ca totul să înceteze. Nu mai dorise mângâierile soioase şi perverse, sau muncile grele la care era supus. Nu mai dorise jocurile sexuale impertinente din partea celor doi. Voise să scape, să fugă către o lume mai bună. O lume care să îi înţeleagă suferinţa, care să îl asculte. În schimb, nimerise aici.
Urletele sale agonice se transformară, treptat, în mici scâncete dureroase, iar el căzu în genunchi. Nu era prima dată când îl închideau aici, şi ştia că, oricât s-ar zbate, albul din jurul lui nu se va diminua. Intensitatea dureroasă pe care o aveau pereţii nu va dispărea, aşa că închise ochii. Şi se concentră.
Se concentră să alunge nălucile înfometate care se apropiau de el. Deja le simţea respiraţiile fetide mângâindu-i pielea. Dacă ar fi deschis ochii, probabil că le-ar fi văzut şi chipurile respingătoare care îi zâmbeau sardonice, dar nu le dădu satisfacţia asta. Continuă să se roage către un Dumnezeu care l-ar fi ascultat chiar dacă se afla în celula asta blestemată.
Se rugă ca ei să dispară. Se rugă ca iadul alb în care se afla să se transforme în altceva. Se rugă, iar şi iar, ca el să moară. Ştia că nu mai avea nici un viitor în această lume. Cine ar fi ascultat un nebun?
“Dar cine e mai nebun? Eu care încerc să scap de lumea asta spurcată, sau voi care ignoraţi tot şi vă uitaţi cu superioritate la mine!? Cine e mai nebun? “ şi râsul începu să îi gâlgâie în piept.
Nu mai avea decât o singură scăpare... Dar ea întârzia să apară.
O boare rece îi mângâie pielea, îngheţându-i broboanele de sudoare, alungând spiritele rele care salivau după sufletul lui. Dar el nu îndrăzni să deschidă ochii. Cine era? Nu mai conta! Avea să scape? Un nebun nu scapă niciodată! Dar era el nebun cu adevărat? Nu, dar oricum nu mai avea nici un sens. Ori aici, ori afară, totul avea să fie la fel.
Un murmur slab sparse liniştea apăsătoare. O atingere rece rupse vălul subţine al apatiei în care se învelise de bună voie. Curiozitatea învinse. Deschise ochii. O figură blândă, zâmbitoare se apropie de el. Era perfectă, oricine ar fi fost. Însă, Groaza îl trezi din contemplarea noului venit, iar el se târî neputincios spre spatele cămăruţei.
Alb! Prea mult alb! O moarte albă! Tremurând, cu lacrimile curgând şiroaie pe obrajii îngălbeniţi de frică, nu reuşi să articuleze nici măcar un cuvânt. Nu dorea o astfel de moarte. Orice numai ea nu!
Dar nici de data asta nu fu ascultat, iar mâna, osoasă, aproape scheletică, cu unghii lungi, se întinse spre el, apucându-l de gât.
-Cu toţii suntem datori cu o moarte, Sebastian! A ta va fi mai blândă şi mai albă decât toate celelalte. Acordă un elogiu nebuniei tale, căci numai ea ţia făurit un astfel de destin.
Şi totul se termină cu aceste ultime cuvinte.
Gâtul îi fu frânt, întors într-un unghi nefiresc, iar sufletul său se desprinse din carcera albă în care fusese întemniţat şi pluti către Iadul care îi fusese hărăzit. Cei care îl descoperiră a doua zi, nici nu se mirară de moartea sa. Nimic nu îi mai înspăimânta.
Nebunii albi pot face orice.
Lucrarea 2.
Lucrarea 3.
Fluxul normalităţii şi al raţiunii a fost clar dat peste cap ! Totul merge în direcţia opusă. Sunt sfidată şi nu pot găsi nici măcar o explicaţie cât de cât plauzibilă care să îmi clarifice situaţia. Zgomotul îmi răneşte timpanul, iar atmosfera tensionată îmi ia şi ultima fărâmă de aer ce îmi atenua căderea. Da, cădere este cel mai bun cuvânt pe care îl pot rosti. Mă aflu în cădere liberă.
Glasurile ce străbat camera de aşteptare îmi răpesc luciditatea, eu nu mai sunt coerentă. Nervoasă, agonizată, trădată, bulversată, stupefiată.
Îmi vine să zbier, să sugrum realitatea mult prea cruntă şi să revin la ce a fost odată.
Sunt privită, urmărită de nişte ochi cu o stălucire ciudată, ştiu sigur ! Aceste persoane, aceşti patru pereţi albi, totul mă sufocă.
Toţi vorbesc, râd, sunt fericiţi, dar eu sunt stocată pe o muchie dintre trecut şi prezent. Trei nenorocite de cuvinte stagnează în fiinţa mea, doar trei cuvinte...
Ce uşor a fost să le spună. Ochii îi erau goi, iar pe faţa îmbătrânită, aspră nu era nimic întipărit. Totul era atât de rece şi lipsit de expresivitate.
Dar cum s-a ajuns la acest stadiu? E întrebarea la care nu pot răspunde cu toate că tânjesc după cauza acestui mic infern.
E atât de frig afară. Afară? Când am ieşit? Ce comportament infantil şi prostesc. Şi încă îndrăznesc mă numesc o fiinţă matură, raţională, îmi vine să râd.
Vreau să mă eliberez, iar fuga părea opţiunea cea mai potrivită. Este inadmisibil ! Mă comport absurd, nu dau dovadă de inteligenţă, stăpânire de sine, curaj, frivolitate. Persoana de odinioară s-a spart şi au rămas doar cioburile. Ce trist, ce ironic.
Doi bătrâni stau pe bancă, probabil nu s-au văzut de ceva timp şi îşi istorisesc anumite întâmplări sau poate că singurătatea îi omoară şi încearcă să o ignore într-un anumit fel. Da, cu siguranţă acesta este motivul.
Dar eu simt privirile celorlalţi aţintite asupra mea. Voi fi învinuită, certată şi de nişte străini? Îmi vor reproşa că nu am dreptul să greşesc, că trebui să îmi păstrez atitudinea de învingătoare, să demonstrez că sunt premiantă. Este absurd ! Comportamentul meu lasă de dorit. Cât de mult am decăzut.
Nu mă pot abţine şi dau drumul unui râs isteric. Stau pe loc şi râd, da, râd de penibilitatea ieşită din comun ce mă înconjoară. Toţi se uită la mine, probabil cred că sunt nebună, dar nu îmi pasă.
Nu mai vreau să ştiu nimic.
Continui să fug, este cea mai bună alternativă. Ignor persoanele enervate ce ripostează prin fel şi fel de cuvinte. Să mă comport frumos şi să fiu atentă la ceea ce fac au devenit ultimele puncte de interes în acest moment.
Un sunet subţire atinge cote maxime, devenind de-a dreptul deranjant. Cineva mă trage de mână şi eu mă prăbuşesc la pământ. Nu mai înţeleg nimic, ceaţa e prea densă. Privesc pierdută în jur şi observ încetinirea cursului monoton. E din cauza mea, sunt conştientă, dar nu mai pot face nimic.
Fiecare gest al lor emite nepăsare, ignoranţă, nu le pasă, dar zâmbesc.
Cu toate vorbele alese şi gusturile rafinate întărite de o gândire sclipitoare, debordând eleganţă, eu clachez.
Am ţintit perfecţiunea şi nu am atins nici măcar mediocritatea, dar nu voi cerşi îndurare. Nu am nevoie de milă. Voi savura dispariţia lucidităţii şi scânteiele nebuniei temporare.
Lucrarea 4.
Culori sau nonculori ? In ce se exprima viata mea? Cred ca in nonculori. Fara gri. Doar alb si negru. De ce? Nu intrebati ca nici eu nu stiu de ce.
Alb. Ce e alb? Pentru mine albul exprima simplitatea, banalitatea, normalul, nimic iesit din comun. Dar negrul? Negrul ce este? Negrul probabil ca e opusul lui alb: extravaganta, deosebitul, diferitul si orice e iesit din comun.
Dar sa o luam altfel. Albul mai inseamna si fericirea, implinirea, puitatea, si altele care la varsta mea ar trebui sa ma reprezinte dar care nu o fac, precum negrul mai inseamna si tristetea, deznadejdea, disperarea si chiar moartea.
Daca ar fi sa aleg una din aceste doua nonculori sa-mi reprezinte viata as spune negru pentru ca e ceva obijnuit pentru mine pe cand albul imi coloreaza foarte rar viata.
Acum parca se leaga dar e cam aiurea. Albul e normalul si arata ce e bun in viata iar negrul e diferitul si arata ce e rau in viata. Asta e partea normala si in regula dar acum vine partea ciudata: daca negrul e partea normala a vietii si nu albul? Atunci cum e? Daca tristetea si deznadejdea sunt ceva normal in viata de zi cu zi?
Presupun ca atunci albul e negru si negrul e alb!
Lucrarea 5.
Întrebări
Zornăit de lanţuri străpung liniştea mormântală. Dar oare unde sunt eu? Şi tot singur îmi dau raspunsul, nicăieri. Într - un abis al nimicului. Totul e alb; nici măcar o pată de culoare orcât de mică ca să îmi dea de înteles că totul înca mai trăieşte .
Merg şi iar merg, dar nu ajung nici de cum la poarta de care mi se povestea înainte de a paşi în această lume nevăzută. O poartă care te poate scapa din această ' închisoare ' fară de care noi, suflete goale nu am putea rezista. Acel zgomot de matale ciocnindu - se mă tot urmăresc, la fiecare pas, la fiecare oprire. Simţeam cum înnebuneam. Doar eu şi prezenţa mea. Existăm dar totuşi nu existăm. Nici umbră nu am - ce teroare, ce mister . Acel alb mă aducea la disperare. Priveam cum lanţurile timpului parcă se contopesc cu mâna mea prin atingerea de gheaţa ce o lasă aceasta. Un chicotit din senin se auzi şi astfel străpunse acea linişte, parca îmi soptea ' Hai să ne jucăm! ' . Era un glas dulce ce te ducea cu gandul la un copil crescut in pantecele celei mai nobile familii , era ca un sunet armonios ce îmi gâdila timpanele. Dar oare chiar era reală acea voce ? Sau încep să o iau razna cu fiecare minut trecut?
Simţeam cum sângele mi se scruce din încheieturi şi cum dispare în neanţ, nu era nici o durere, doar o macinatura pe suflet , o mică rană întiparită în adâncul sufletului meu . Mă uit împrejur; nu e nimic, nici măcar un tablou al vrunui anotimp. Dacă a fii nemuritor înseamnă a uita cum este să iubesti, să zâmbeşti şi să te gandeşti cât de frumoasă şi imprevizibilă e viaţa atunci... chiar nu mai vreau să fiu doar un contur ce suferă pentru a nu murii . Dar oare chiar trăiesc? Atâtea întrebări . Aş fi vrut ca măcar în ultima clipă când am închis ochii să pot spune " adio " vieţii .
Lucrarea 6.
Alb imaculat
Alb. Numai asta vedeam... Un alb ce trebuia pătat cu negru, dar cerneala nu voia să curgă, să păteze. Nu dorea să facă asta... voia să lase acea culoare să mă înnebunească.
Nimic. Doar un alb imaculat.
M-am ridicat de pe scaun și pășesc în încăpere, în căutarea ideilor ce pot convinge cerneala să curgă și să păteze. Dar nu găseam. Soarta nu ținea cu mine, voia să mă cufund în marea de lucruri ce nu mă inspiră, să mă prăfuiesc, să dispar din ochii criticilor neîndurători. Poate că asta aș vrea și eu, poate că aceta e destinul meu. Dar nu am să dipar acum de pe scenă, înainte ca spectacolul să fi început. Nu voiam să nu mai fiu orbit de acele reflectoare deranjante.
Un alb ce-mi întunecă mintea.
Am ieșit din casă în căutarea muzei mele. Mergeam agale pe străzile aglomerate, dar, totodată, goale. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Totul era comun, dar ieșit din comun. Nu știu cât am mers și n-am văzut nimic, de parcă luminița de la capătul tunelului era doar o simplă vorbă, imposibilă. Poate că era adevărată această vorbă, dar se pare că eu nici măcar nu parcursesem jumătate din tunel.
Un alb precum negrul.
Și am continuat să merg orbește pe străzi, cufundat în albul negru. Nimic interesant. Părea că reflectoarele nu mă mai doreau, stiloul mă detesta, hârtia nu voia să fie pătată de mine. Eram respins de instrumentele cărora îmi dedicasem viața. Deodată, am văzut lumina. De la depărtare era perfectă, potrivită ca să-mi fie muză. Dar s-a prăbușit și a devenit imperfectă, detestabilă. O frunză veștejită, atâta tot.
Respins de foaia pe care scriam de-o viață.
Pierzându-mi orice speranță în a-mi găsi ideea, am pornit înapoi spre casă, fără să mai privesc drumul. Eram pierdut în vremurile când albul imaculat se umplea imediat de negru, când ideile curgeau precum apa unei cascade. Se părea că vremea mi s-a dus... Că foaia nu mă mai dorește, s-a plictisit de mine. Și ce aș putea face? Simplu, nimic. Poate doar să accept că asta mi-e soarta și să o îmbrățișez cu o fericire falsă.
Și așa, visul mi s-a spulberat.
Am intrat în casă la fel de impasibil ca de obicei. Am privit preț de o secundă încăperea ordonată, dar dezordonată și m-am așezat la birou, ațindindu-mi privirea spre maldărul de file fără nimic scris pe ele. M-am uitat la ele minute, zile sau chiar ani. Nu mai țineam evidența timpului. Eram doar eu și filele mele ce m-au respins cu atâta cruzime. Când am ridicat capul, nu am făzut nimic colorat, numai o singură nonculoare.
Numai un alb imaculat ce mi-a deschis porțile spre tărâmul nebuniei.
Lucrarea 7.
Hi. Hi. Am murit. Nu-i aşa că-i frumos? Peste tot în jurul meu se derulează precum un videoclip, fâşii nestinse de alb. Ştiam că voi ajunge aici, în Rai, la îngerii la care am visat toată viaţa ca un copil neputincios. Era şi normal, doar nu am fost eu mereu Elizabeth cea scumpă şi amabilă?
Încep să râd şi să dansez în jurul unui cerc imaginar ce îmi place la nebunie. Ce frumos este să simţi vibraţiile muzicii când eşti fericit! Sunt împlinită cu sufletul şi trupul.
M-am oprit brusc, privind nedumerită la alb. Era o culoare frumoasă. Preoţii spun că reprezintă puritatea îngerilor şi a lui Dumnezeu. Hm... acum sunt deci o persoană pură.
Râd din nou, zâmbind ca un copil tembel la acel alb infinit. Mă întreb însă, dacă totul aici este atât de alb, atunci eu ce culoare am? Am întins mâinile, vrând să-mi observ nuanţele ce mi le aduceam aminte ca fiind creole.
Închid ochii pentru câteva secunde. De ce alb? Asta ar presupune că nu sunt cu nimic specială, ceea ce bineînţeles că este imposibil. Pe Pământ eram fiică de conte. Probabil e un fel de glumă care ar trebui să îmi ridice moralul. Am zâmbit, redeschizând ochii şi privindu-mi mâinile.
Zâmbetul mi-a pierit de pe faţă, afişându-se o expresie de om disperat, temător şi nemulţumit. Încep să râd, închizând ochii. Gluma asta a mers cam departe, ar fi cazul să înceteze. Râd zgomotos, cu o voce spartă. Îmi deschid ochii, cu temere.
Faţa mi se crispase. De ce dracu nu văd nimic?! Încep să râd isteric. Stai! Care râs? De pe care faţă? Îmi prind cu brutalitate părul roşcat. Stai! Care mâini? Care păr? Care!... roşcat?
Încep să mă rotesc nebuneşte în jurul cercului meu imaginar. Stai! Cu ce picioare? Privesc în jos.
Ţipătul zguduitor, scos parcă de un animal însetat de sânge care şi-a încolţit prada, s-a auzit ca un ecou nebun în acel... infinit? Da? Asta era. Acolo mă aflam. Într-un infinit albicios, fără dovada existenţei mele, aruncată într-un abis pur ce mă cuprindea cu întunericul lui.
Am îngenunchiat (improbabil), privind pierdută ( la fel de improbabil) la acest alb. Dacă aş fi ştiut că asta înseamnă moarte, atunci nu-i doresc nimănui să o experimenteze într-un înveliş atât de ipocrit.
Lucrarea 8.
Lucrarea 9.
Un alb gol.
Atât de alb. Atât de clar. Atât de pur.
Şi totuşi… Atât de gol! Un alb pur care e gol e atât de frumos, atât de pustiu, si atât de fragil! Dacă stai in faţa lui nu trebuie ca umbra ta sa ajungă pe acel alb. Nu ar mai fi gol. Umbra ta i-ar acoperi goliciunea lăsându-l să fie un alb la fel de intens, dar fără acel gol special. Iar dacă nu ar fi gol atunci nu ar fi pur. Ar fi pătat, impur, urât, dar totuşi alb. Un alb ce nu merită atenţia ta.
Ce e un alb gol? E acel alb imaculat in care să te pierzi. Să nu ştii încotro să o iei. Exact ca un labirint dar poate totusi mai complicat. Într-un labirint iti poţi marca drumul pe care ai trecut. Într-un alb gol, unde nu ai nimic, nu ai ce recunoaşte. E doar o mare imensă de zăpadă ce te orbeşte si fascinează in acelaşi timp. Frumuseţea lui te-ar provoca să îl priveşti. Dar puritatea lui iţi jenează ochii, făcându-te să îi strângi din ce în ce mai tare, iar apoi, in cele din urma, sa ii inchizi.
Acum realizez ca albul gol seamana cu un sentiment: dragostea. E la fel de frumoasa si de orbitoare. La fel de pura si fragila. La fel de usor te pierzi in ea. Cum se spune: “ Dragostea e oarba. “ Poate ca are dreptate. Dar un sentiment pe cat e de puternic pe atat e de fragil. Poate ca dragostea e nemarginita si oarba. Dar raneste mai mult ca si orice. O singura vorba gresita si puritatea ei s-a dus! Ranile ei se vindecă în timp dar niciodată complet. Întotdeauna ramane o urmă care te bantuie.
Şi totuşi, un alb gol e defapt vidul, nu? La fel de pustiu, la fel de inselător si la fel de gol.
Şi ştiu ca vidul este totodată cunoaşterea absolută. Ce ar trebui să însemne asta? Că atunci cănd eşti într-un alb gol totul pare mai logic? Sau că totul capătă un sens?
Cine ar putea şti? Oricum nimeni nu a ajuns acolo vreodată…
__________________________________________
Mult succes! Daca apar probleme sau daca am gresit ceva, trimiteti-mi un PM.
Lucrarile vor fi postate in ordinea in care le-am primit si vor fi anonime.
Perioada de votare
Votarea va dura o saptamana, de astazi, miercuri, 24 noiembrie, pana marti, 30 noiembrie.
Cum votati?
Am atasat un poll in care puteti vota o singura optiune acestui topic. Initial am vrut sa fac un poll cu alegere multipla, dar am hotarat ca varianta asta e mai buna. Votul in poll este obligatoriu si valoreaza 1 punct. Argumentarea votului din poll printr-un post e optionala, in acest caz votul valoreaza 3 puncte.
O data cu premiile pentru ficurile castigatoare se va acorda si premiul pentru cea mai buna critica.
Lucrarile:
Lucrarea 1.
Nebunia Albă
Groază! Furie! Durere! Disperare! Mâhnire! Iubire! Şi apoi nimic. Un ciclu nesfârşit. Un ciclu al ororilor sufleteşti. Şi unde duc acestea? La moarte! Dar ce fel de moarte? Una albă, a nebuniei pure.
Se agita, prins în capcana propriei conştiinţe, legat cu chingi, imobilizat de către semenii lui. Se zbătea, urlând obscenităţi, dorind moartea celor care îl izolaseră în acest iad alb. Răcnea către duhuri şi spirite ce existau doar în mintea lui, cerând dreptate, implorând eliberarea. Dar nu i se răspundea din nici o parte.
Atunci îşi izbi corpul de uşa capitonată, crezând că forţa brută ce exista totuşi în el îl va scăpa de chinurile la care era supus, crezând că doar trecând de partea cealaltă a pragului va scăpa de demonii care râdeau în fundal, întinzându-şi degetele scheletice şi pline de sânge către el. Degete ca ale celor doi părinţi care îl maltrataseră atâţia ani. Degete firave, lungi, cu unghii curbate care aşteptau să îl înhaţe şi să îi rupă carnea. Degete mânjite de sânge atunci când el îi înjunghiase, scârbit şi înnebunit pe deplin de grozăviile la care fusese martor.
Ţipa, deznădăjduit, către cei aflaţi pe coridoare, cerând libertate, căci pereţii albi ai celulei păreau să îl sufoce. Cum nimeni nu părea să îl audă, deşi vedea neliniştea, ba chiar şi mila de pe chipurile lor, furia îl copleşi.
Se întoarse pe călcâie, alergând dintr-un colţ în altul, muncindu-se să scape de jacheta pe care o purta. Îi era cald, iar setea devenise o nevoie aproape psihică. Muşcându-şi buzele până la sânge continuă să se izbească ba de un perete, învelit în acea masă pluşată albă, ba de altul, scâncind mereu. Nu îl durea, dar parcă ar fi preferat usturimea unei lovituri în locul liniştii depline care îl împresura.
Obosi repede, dar nu se dădu bătut. Iadul acesta alb nu îl va ţine captiv prea mult timp. Nu făcuse nimic rău. Doar le luase viaţa celor doi asupritori ai săi. Nu dorise decât ca totul să înceteze. Nu mai dorise mângâierile soioase şi perverse, sau muncile grele la care era supus. Nu mai dorise jocurile sexuale impertinente din partea celor doi. Voise să scape, să fugă către o lume mai bună. O lume care să îi înţeleagă suferinţa, care să îl asculte. În schimb, nimerise aici.
Urletele sale agonice se transformară, treptat, în mici scâncete dureroase, iar el căzu în genunchi. Nu era prima dată când îl închideau aici, şi ştia că, oricât s-ar zbate, albul din jurul lui nu se va diminua. Intensitatea dureroasă pe care o aveau pereţii nu va dispărea, aşa că închise ochii. Şi se concentră.
Se concentră să alunge nălucile înfometate care se apropiau de el. Deja le simţea respiraţiile fetide mângâindu-i pielea. Dacă ar fi deschis ochii, probabil că le-ar fi văzut şi chipurile respingătoare care îi zâmbeau sardonice, dar nu le dădu satisfacţia asta. Continuă să se roage către un Dumnezeu care l-ar fi ascultat chiar dacă se afla în celula asta blestemată.
Se rugă ca ei să dispară. Se rugă ca iadul alb în care se afla să se transforme în altceva. Se rugă, iar şi iar, ca el să moară. Ştia că nu mai avea nici un viitor în această lume. Cine ar fi ascultat un nebun?
“Dar cine e mai nebun? Eu care încerc să scap de lumea asta spurcată, sau voi care ignoraţi tot şi vă uitaţi cu superioritate la mine!? Cine e mai nebun? “ şi râsul începu să îi gâlgâie în piept.
Nu mai avea decât o singură scăpare... Dar ea întârzia să apară.
O boare rece îi mângâie pielea, îngheţându-i broboanele de sudoare, alungând spiritele rele care salivau după sufletul lui. Dar el nu îndrăzni să deschidă ochii. Cine era? Nu mai conta! Avea să scape? Un nebun nu scapă niciodată! Dar era el nebun cu adevărat? Nu, dar oricum nu mai avea nici un sens. Ori aici, ori afară, totul avea să fie la fel.
Un murmur slab sparse liniştea apăsătoare. O atingere rece rupse vălul subţine al apatiei în care se învelise de bună voie. Curiozitatea învinse. Deschise ochii. O figură blândă, zâmbitoare se apropie de el. Era perfectă, oricine ar fi fost. Însă, Groaza îl trezi din contemplarea noului venit, iar el se târî neputincios spre spatele cămăruţei.
Alb! Prea mult alb! O moarte albă! Tremurând, cu lacrimile curgând şiroaie pe obrajii îngălbeniţi de frică, nu reuşi să articuleze nici măcar un cuvânt. Nu dorea o astfel de moarte. Orice numai ea nu!
Dar nici de data asta nu fu ascultat, iar mâna, osoasă, aproape scheletică, cu unghii lungi, se întinse spre el, apucându-l de gât.
-Cu toţii suntem datori cu o moarte, Sebastian! A ta va fi mai blândă şi mai albă decât toate celelalte. Acordă un elogiu nebuniei tale, căci numai ea ţia făurit un astfel de destin.
Şi totul se termină cu aceste ultime cuvinte.
Gâtul îi fu frânt, întors într-un unghi nefiresc, iar sufletul său se desprinse din carcera albă în care fusese întemniţat şi pluti către Iadul care îi fusese hărăzit. Cei care îl descoperiră a doua zi, nici nu se mirară de moartea sa. Nimic nu îi mai înspăimânta.
Nebunii albi pot face orice.
Lucrarea 2.
Ai fost un naiv.
Iubitule... eÅŸti un monstru, ÅŸtiai?
Ai apărut în viaţa mea atunci când îmi era lumea mai dulce. Vezi tu, eu mi-am promis, mi-am jurat că nu mă voi îndrăgosti de unul ca tine. De ce îmi spulberi toate juramintele? Vezi tu, ele pentru mine sunt sacre. Când mă gândesc ce fiori îmi treceau prin corp când îţi întâlneam privirea, cum mi se încălzea sufletul când tu mă priveai atât de rece... Cum reuşeai? Mă distrugi cu indiferenţa ta. De ce mă consideri inferioară ţie? Am avut şi eu un suflet alb, pur, atât de inocent.
Şti ceva? Nu îmi mai pasă!
Nici ţie nu ţi-a păsat de inima mea, de sentimentele mele. Mi de ce mi-ar păsa de tine acum? Mi-ai spus că mă placi, de ce te-aş crede oare? Sunt numai nişte vorbe uşoare purtate de vânt, iar eu.. eu ca o proastă am avut încredere în ele. Eşti un nimeni de acum pentru mine. Reţine asta. Vei deveni în curând o umbră pentru inima mea distrusă. De ce mi-ai pătat inima atât de albă? A trecut aproape un an de când tu mi-ai sucit minţile. Ştiai despre sentimentele mele... Dar ce? Ţie ţi-a păsat câtuşi de puţin? Nu, tu continuai să îmi arunci mereu acelaşi zâmbet seducător. Un chip atât de alb, atât de divin. Erai îngerul meu, ştiai? Un demon cu înfăţişarea unui înger atât de pur. Totuşi semănăm atât de bine cu doi copii care nu ştiu să se joace cu o jucărie.
M-ai crede oare acum dacă ţi-aş spune că tu eşti drogul meu? Nu, probabil vei râde de mine, la fel cum o faci când auzi de mine. Ai fost un naiv, nu ai ştiut să preţuieşti dragostea adevărată şi nici nu vei şti vreodată dacă aceasta îţi va apărea. Nu îmi mai pasă! Te urăsc!
Eram atât de fericită, atât de copilă... Până te-am cunoscut pe tine. Speram să mă iubeşti şi tu la fel cum am făcut-o eu. Da, chiar am făcut-o cu adevărat, iar tu ai dat cu piciorul la tot. Aşa să faci în continuare. Foarte bine, chiar te felicit. Ai reuşit sa mă joci pe degete. Continuă să fi orb încontinuarea. Oricum eşti un distrus.
Am fost slabă, s-a văzut. Dar să şti că nu mă las eu călcată în picioare de tine. Te voi ucide... Îţi voi da să guşti din otrava mea. În aşa fel încât albul meu să fie pătat cu roşul tău dulceag.
Ai fost un naiv că ai gustat din otrava mea!
Iubitule... eÅŸti un monstru, ÅŸtiai?
Ai apărut în viaţa mea atunci când îmi era lumea mai dulce. Vezi tu, eu mi-am promis, mi-am jurat că nu mă voi îndrăgosti de unul ca tine. De ce îmi spulberi toate juramintele? Vezi tu, ele pentru mine sunt sacre. Când mă gândesc ce fiori îmi treceau prin corp când îţi întâlneam privirea, cum mi se încălzea sufletul când tu mă priveai atât de rece... Cum reuşeai? Mă distrugi cu indiferenţa ta. De ce mă consideri inferioară ţie? Am avut şi eu un suflet alb, pur, atât de inocent.
Şti ceva? Nu îmi mai pasă!
Nici ţie nu ţi-a păsat de inima mea, de sentimentele mele. Mi de ce mi-ar păsa de tine acum? Mi-ai spus că mă placi, de ce te-aş crede oare? Sunt numai nişte vorbe uşoare purtate de vânt, iar eu.. eu ca o proastă am avut încredere în ele. Eşti un nimeni de acum pentru mine. Reţine asta. Vei deveni în curând o umbră pentru inima mea distrusă. De ce mi-ai pătat inima atât de albă? A trecut aproape un an de când tu mi-ai sucit minţile. Ştiai despre sentimentele mele... Dar ce? Ţie ţi-a păsat câtuşi de puţin? Nu, tu continuai să îmi arunci mereu acelaşi zâmbet seducător. Un chip atât de alb, atât de divin. Erai îngerul meu, ştiai? Un demon cu înfăţişarea unui înger atât de pur. Totuşi semănăm atât de bine cu doi copii care nu ştiu să se joace cu o jucărie.
M-ai crede oare acum dacă ţi-aş spune că tu eşti drogul meu? Nu, probabil vei râde de mine, la fel cum o faci când auzi de mine. Ai fost un naiv, nu ai ştiut să preţuieşti dragostea adevărată şi nici nu vei şti vreodată dacă aceasta îţi va apărea. Nu îmi mai pasă! Te urăsc!
Eram atât de fericită, atât de copilă... Până te-am cunoscut pe tine. Speram să mă iubeşti şi tu la fel cum am făcut-o eu. Da, chiar am făcut-o cu adevărat, iar tu ai dat cu piciorul la tot. Aşa să faci în continuare. Foarte bine, chiar te felicit. Ai reuşit sa mă joci pe degete. Continuă să fi orb încontinuarea. Oricum eşti un distrus.
Am fost slabă, s-a văzut. Dar să şti că nu mă las eu călcată în picioare de tine. Te voi ucide... Îţi voi da să guşti din otrava mea. În aşa fel încât albul meu să fie pătat cu roşul tău dulceag.
Ai fost un naiv că ai gustat din otrava mea!
Lucrarea 3.
Andante
Åži s-a depus praful.
Fluxul normalităţii şi al raţiunii a fost clar dat peste cap ! Totul merge în direcţia opusă. Sunt sfidată şi nu pot găsi nici măcar o explicaţie cât de cât plauzibilă care să îmi clarifice situaţia. Zgomotul îmi răneşte timpanul, iar atmosfera tensionată îmi ia şi ultima fărâmă de aer ce îmi atenua căderea. Da, cădere este cel mai bun cuvânt pe care îl pot rosti. Mă aflu în cădere liberă.
Am clacat.
Glasurile ce străbat camera de aşteptare îmi răpesc luciditatea, eu nu mai sunt coerentă. Nervoasă, agonizată, trădată, bulversată, stupefiată.
Îmi vine să zbier, să sugrum realitatea mult prea cruntă şi să revin la ce a fost odată.
Sunt privită, urmărită de nişte ochi cu o stălucire ciudată, ştiu sigur ! Aceste persoane, aceşti patru pereţi albi, totul mă sufocă.
Toţi vorbesc, râd, sunt fericiţi, dar eu sunt stocată pe o muchie dintre trecut şi prezent. Trei nenorocite de cuvinte stagnează în fiinţa mea, doar trei cuvinte...
Ai picat examenul.
Ce uşor a fost să le spună. Ochii îi erau goi, iar pe faţa îmbătrânită, aspră nu era nimic întipărit. Totul era atât de rece şi lipsit de expresivitate.
Dar cum s-a ajuns la acest stadiu? E întrebarea la care nu pot răspunde cu toate că tânjesc după cauza acestui mic infern.
E atât de frig afară. Afară? Când am ieşit? Ce comportament infantil şi prostesc. Şi încă îndrăznesc mă numesc o fiinţă matură, raţională, îmi vine să râd.
Vreau să mă eliberez, iar fuga părea opţiunea cea mai potrivită. Este inadmisibil ! Mă comport absurd, nu dau dovadă de inteligenţă, stăpânire de sine, curaj, frivolitate. Persoana de odinioară s-a spart şi au rămas doar cioburile. Ce trist, ce ironic.
Åži timpu-Å£i curge,
ceasul se-ntoarce,
totul se sfărâmă
în propria-ţi neputinţă.
ceasul se-ntoarce,
totul se sfărâmă
în propria-ţi neputinţă.
Doi bătrâni stau pe bancă, probabil nu s-au văzut de ceva timp şi îşi istorisesc anumite întâmplări sau poate că singurătatea îi omoară şi încearcă să o ignore într-un anumit fel. Da, cu siguranţă acesta este motivul.
Dar eu simt privirile celorlalţi aţintite asupra mea. Voi fi învinuită, certată şi de nişte străini? Îmi vor reproşa că nu am dreptul să greşesc, că trebui să îmi păstrez atitudinea de învingătoare, să demonstrez că sunt premiantă. Este absurd ! Comportamentul meu lasă de dorit. Cât de mult am decăzut.
Nu mă pot abţine şi dau drumul unui râs isteric. Stau pe loc şi râd, da, râd de penibilitatea ieşită din comun ce mă înconjoară. Toţi se uită la mine, probabil cred că sunt nebună, dar nu îmi pasă.
Nu mai vreau să ştiu nimic.
Cuvinte indicibile, lacrimi ascunse, clipe pierdute pe veci în acordurile ticăitului dulce, o melodie îngropată şi amintirea zilei de ieri. Totul se îmbină perfect, doar că sincronizarea îţi provoacă greaţă.
Continui să fug, este cea mai bună alternativă. Ignor persoanele enervate ce ripostează prin fel şi fel de cuvinte. Să mă comport frumos şi să fiu atentă la ceea ce fac au devenit ultimele puncte de interes în acest moment.
Un sunet subţire atinge cote maxime, devenind de-a dreptul deranjant. Cineva mă trage de mână şi eu mă prăbuşesc la pământ. Nu mai înţeleg nimic, ceaţa e prea densă. Privesc pierdută în jur şi observ încetinirea cursului monoton. E din cauza mea, sunt conştientă, dar nu mai pot face nimic.
Totul se mişcă în reluare.
Fiecare gest al lor emite nepăsare, ignoranţă, nu le pasă, dar zâmbesc.
Cu toate vorbele alese şi gusturile rafinate întărite de o gândire sclipitoare, debordând eleganţă, eu clachez.
Am ţintit perfecţiunea şi nu am atins nici măcar mediocritatea, dar nu voi cerşi îndurare. Nu am nevoie de milă. Voi savura dispariţia lucidităţii şi scânteiele nebuniei temporare.
Iar din mătasea odată albă nu a rămas decât o umbră învechită şi ascunsă în încuietoare arsă a unui suflet pierdut.
Lucrarea 4.
Alb e negru si negru e alb
Culori sau nonculori ? In ce se exprima viata mea? Cred ca in nonculori. Fara gri. Doar alb si negru. De ce? Nu intrebati ca nici eu nu stiu de ce.
Alb. Ce e alb? Pentru mine albul exprima simplitatea, banalitatea, normalul, nimic iesit din comun. Dar negrul? Negrul ce este? Negrul probabil ca e opusul lui alb: extravaganta, deosebitul, diferitul si orice e iesit din comun.
Dar sa o luam altfel. Albul mai inseamna si fericirea, implinirea, puitatea, si altele care la varsta mea ar trebui sa ma reprezinte dar care nu o fac, precum negrul mai inseamna si tristetea, deznadejdea, disperarea si chiar moartea.
Daca ar fi sa aleg una din aceste doua nonculori sa-mi reprezinte viata as spune negru pentru ca e ceva obijnuit pentru mine pe cand albul imi coloreaza foarte rar viata.
Acum parca se leaga dar e cam aiurea. Albul e normalul si arata ce e bun in viata iar negrul e diferitul si arata ce e rau in viata. Asta e partea normala si in regula dar acum vine partea ciudata: daca negrul e partea normala a vietii si nu albul? Atunci cum e? Daca tristetea si deznadejdea sunt ceva normal in viata de zi cu zi?
Presupun ca atunci albul e negru si negrul e alb!
Lucrarea 5.
Întrebări
Zornăit de lanţuri străpung liniştea mormântală. Dar oare unde sunt eu? Şi tot singur îmi dau raspunsul, nicăieri. Într - un abis al nimicului. Totul e alb; nici măcar o pată de culoare orcât de mică ca să îmi dea de înteles că totul înca mai trăieşte .
Merg şi iar merg, dar nu ajung nici de cum la poarta de care mi se povestea înainte de a paşi în această lume nevăzută. O poartă care te poate scapa din această ' închisoare ' fară de care noi, suflete goale nu am putea rezista. Acel zgomot de matale ciocnindu - se mă tot urmăresc, la fiecare pas, la fiecare oprire. Simţeam cum înnebuneam. Doar eu şi prezenţa mea. Existăm dar totuşi nu existăm. Nici umbră nu am - ce teroare, ce mister . Acel alb mă aducea la disperare. Priveam cum lanţurile timpului parcă se contopesc cu mâna mea prin atingerea de gheaţa ce o lasă aceasta. Un chicotit din senin se auzi şi astfel străpunse acea linişte, parca îmi soptea ' Hai să ne jucăm! ' . Era un glas dulce ce te ducea cu gandul la un copil crescut in pantecele celei mai nobile familii , era ca un sunet armonios ce îmi gâdila timpanele. Dar oare chiar era reală acea voce ? Sau încep să o iau razna cu fiecare minut trecut?
Simţeam cum sângele mi se scruce din încheieturi şi cum dispare în neanţ, nu era nici o durere, doar o macinatura pe suflet , o mică rană întiparită în adâncul sufletului meu . Mă uit împrejur; nu e nimic, nici măcar un tablou al vrunui anotimp. Dacă a fii nemuritor înseamnă a uita cum este să iubesti, să zâmbeşti şi să te gandeşti cât de frumoasă şi imprevizibilă e viaţa atunci... chiar nu mai vreau să fiu doar un contur ce suferă pentru a nu murii . Dar oare chiar trăiesc? Atâtea întrebări . Aş fi vrut ca măcar în ultima clipă când am închis ochii să pot spune " adio " vieţii .
Lucrarea 6.
Alb imaculat
Alb. Numai asta vedeam... Un alb ce trebuia pătat cu negru, dar cerneala nu voia să curgă, să păteze. Nu dorea să facă asta... voia să lase acea culoare să mă înnebunească.
Nimic. Doar un alb imaculat.
M-am ridicat de pe scaun și pășesc în încăpere, în căutarea ideilor ce pot convinge cerneala să curgă și să păteze. Dar nu găseam. Soarta nu ținea cu mine, voia să mă cufund în marea de lucruri ce nu mă inspiră, să mă prăfuiesc, să dispar din ochii criticilor neîndurători. Poate că asta aș vrea și eu, poate că aceta e destinul meu. Dar nu am să dipar acum de pe scenă, înainte ca spectacolul să fi început. Nu voiam să nu mai fiu orbit de acele reflectoare deranjante.
Un alb ce-mi întunecă mintea.
Am ieșit din casă în căutarea muzei mele. Mergeam agale pe străzile aglomerate, dar, totodată, goale. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Totul era comun, dar ieșit din comun. Nu știu cât am mers și n-am văzut nimic, de parcă luminița de la capătul tunelului era doar o simplă vorbă, imposibilă. Poate că era adevărată această vorbă, dar se pare că eu nici măcar nu parcursesem jumătate din tunel.
Un alb precum negrul.
Și am continuat să merg orbește pe străzi, cufundat în albul negru. Nimic interesant. Părea că reflectoarele nu mă mai doreau, stiloul mă detesta, hârtia nu voia să fie pătată de mine. Eram respins de instrumentele cărora îmi dedicasem viața. Deodată, am văzut lumina. De la depărtare era perfectă, potrivită ca să-mi fie muză. Dar s-a prăbușit și a devenit imperfectă, detestabilă. O frunză veștejită, atâta tot.
Respins de foaia pe care scriam de-o viață.
Pierzându-mi orice speranță în a-mi găsi ideea, am pornit înapoi spre casă, fără să mai privesc drumul. Eram pierdut în vremurile când albul imaculat se umplea imediat de negru, când ideile curgeau precum apa unei cascade. Se părea că vremea mi s-a dus... Că foaia nu mă mai dorește, s-a plictisit de mine. Și ce aș putea face? Simplu, nimic. Poate doar să accept că asta mi-e soarta și să o îmbrățișez cu o fericire falsă.
Și așa, visul mi s-a spulberat.
Am intrat în casă la fel de impasibil ca de obicei. Am privit preț de o secundă încăperea ordonată, dar dezordonată și m-am așezat la birou, ațindindu-mi privirea spre maldărul de file fără nimic scris pe ele. M-am uitat la ele minute, zile sau chiar ani. Nu mai țineam evidența timpului. Eram doar eu și filele mele ce m-au respins cu atâta cruzime. Când am ridicat capul, nu am făzut nimic colorat, numai o singură nonculoare.
Numai un alb imaculat ce mi-a deschis porțile spre tărâmul nebuniei.
Lucrarea 7.
Alb de întuneric
Hi. Hi. Am murit. Nu-i aşa că-i frumos? Peste tot în jurul meu se derulează precum un videoclip, fâşii nestinse de alb. Ştiam că voi ajunge aici, în Rai, la îngerii la care am visat toată viaţa ca un copil neputincios. Era şi normal, doar nu am fost eu mereu Elizabeth cea scumpă şi amabilă?
Încep să râd şi să dansez în jurul unui cerc imaginar ce îmi place la nebunie. Ce frumos este să simţi vibraţiile muzicii când eşti fericit! Sunt împlinită cu sufletul şi trupul.
M-am oprit brusc, privind nedumerită la alb. Era o culoare frumoasă. Preoţii spun că reprezintă puritatea îngerilor şi a lui Dumnezeu. Hm... acum sunt deci o persoană pură.
Râd din nou, zâmbind ca un copil tembel la acel alb infinit. Mă întreb însă, dacă totul aici este atât de alb, atunci eu ce culoare am? Am întins mâinile, vrând să-mi observ nuanţele ce mi le aduceam aminte ca fiind creole.
Alb.
Închid ochii pentru câteva secunde. De ce alb? Asta ar presupune că nu sunt cu nimic specială, ceea ce bineînţeles că este imposibil. Pe Pământ eram fiică de conte. Probabil e un fel de glumă care ar trebui să îmi ridice moralul. Am zâmbit, redeschizând ochii şi privindu-mi mâinile.
Alb.
Zâmbetul mi-a pierit de pe faţă, afişându-se o expresie de om disperat, temător şi nemulţumit. Încep să râd, închizând ochii. Gluma asta a mers cam departe, ar fi cazul să înceteze. Râd zgomotos, cu o voce spartă. Îmi deschid ochii, cu temere.
Alb.
Faţa mi se crispase. De ce dracu nu văd nimic?! Încep să râd isteric. Stai! Care râs? De pe care faţă? Îmi prind cu brutalitate părul roşcat. Stai! Care mâini? Care păr? Care!... roşcat?
Încep să mă rotesc nebuneşte în jurul cercului meu imaginar. Stai! Cu ce picioare? Privesc în jos.
Alb.
Ţipătul zguduitor, scos parcă de un animal însetat de sânge care şi-a încolţit prada, s-a auzit ca un ecou nebun în acel... infinit? Da? Asta era. Acolo mă aflam. Într-un infinit albicios, fără dovada existenţei mele, aruncată într-un abis pur ce mă cuprindea cu întunericul lui.
Am îngenunchiat (improbabil), privind pierdută ( la fel de improbabil) la acest alb. Dacă aş fi ştiut că asta înseamnă moarte, atunci nu-i doresc nimănui să o experimenteze într-un înveliş atât de ipocrit.
Lucrarea 8.
Alb…
Alb,
Zăpadă,
Lumină,
O coală de hărtie fără pic de inspiraţie,
Caloriferul din baie,
Crin,
Fereastra de la ’mess,
Ouă,
Dubiţa ce fură copii,
Fata în alb,
Lapte,
Pene de gâscă,
Camera de spital,
Iarnă,
Un nor pierdut pe cer,
Ghiocel,
Chiloţii lui Abel,
Rochie de mireasă,
Gumă,
Porumbelul pacii,
Hitler,
Spaghete fără sos,
Perdea,
Bluza Silviei,
Urs polar,
Părul bunicii,
Stea,
Masina lui James Bond,
Lună,
Fata în alb,
Un fulg ce zboară,
Åži niÅŸte aluat.
Luminiţa de la capătul tuneluilui
Åži...
Åži...
...
Åži...
Negru...
Alb,
Zăpadă,
Lumină,
O coală de hărtie fără pic de inspiraţie,
Caloriferul din baie,
Crin,
Fereastra de la ’mess,
Ouă,
Dubiţa ce fură copii,
Fata în alb,
Lapte,
Pene de gâscă,
Camera de spital,
Iarnă,
Un nor pierdut pe cer,
Ghiocel,
Chiloţii lui Abel,
Rochie de mireasă,
Gumă,
Porumbelul pacii,
Hitler,
Spaghete fără sos,
Perdea,
Bluza Silviei,
Urs polar,
Părul bunicii,
Stea,
Masina lui James Bond,
Lună,
Fata în alb,
Un fulg ce zboară,
Åži niÅŸte aluat.
Luminiţa de la capătul tuneluilui
Åži...
Åži...
...
Åži...
Negru...
Lucrarea 9.
Un alb gol.
Atât de alb. Atât de clar. Atât de pur.
Şi totuşi… Atât de gol! Un alb pur care e gol e atât de frumos, atât de pustiu, si atât de fragil! Dacă stai in faţa lui nu trebuie ca umbra ta sa ajungă pe acel alb. Nu ar mai fi gol. Umbra ta i-ar acoperi goliciunea lăsându-l să fie un alb la fel de intens, dar fără acel gol special. Iar dacă nu ar fi gol atunci nu ar fi pur. Ar fi pătat, impur, urât, dar totuşi alb. Un alb ce nu merită atenţia ta.
Ce e un alb gol? E acel alb imaculat in care să te pierzi. Să nu ştii încotro să o iei. Exact ca un labirint dar poate totusi mai complicat. Într-un labirint iti poţi marca drumul pe care ai trecut. Într-un alb gol, unde nu ai nimic, nu ai ce recunoaşte. E doar o mare imensă de zăpadă ce te orbeşte si fascinează in acelaşi timp. Frumuseţea lui te-ar provoca să îl priveşti. Dar puritatea lui iţi jenează ochii, făcându-te să îi strângi din ce în ce mai tare, iar apoi, in cele din urma, sa ii inchizi.
Acum realizez ca albul gol seamana cu un sentiment: dragostea. E la fel de frumoasa si de orbitoare. La fel de pura si fragila. La fel de usor te pierzi in ea. Cum se spune: “ Dragostea e oarba. “ Poate ca are dreptate. Dar un sentiment pe cat e de puternic pe atat e de fragil. Poate ca dragostea e nemarginita si oarba. Dar raneste mai mult ca si orice. O singura vorba gresita si puritatea ei s-a dus! Ranile ei se vindecă în timp dar niciodată complet. Întotdeauna ramane o urmă care te bantuie.
Şi totuşi, un alb gol e defapt vidul, nu? La fel de pustiu, la fel de inselător si la fel de gol.
Şi ştiu ca vidul este totodată cunoaşterea absolută. Ce ar trebui să însemne asta? Că atunci cănd eşti într-un alb gol totul pare mai logic? Sau că totul capătă un sens?
Cine ar putea şti? Oricum nimeni nu a ajuns acolo vreodată…
__________________________________________
Mult succes! Daca apar probleme sau daca am gresit ceva, trimiteti-mi un PM.
Tenderest touch leaves the darkest of marks,
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine