Fic of the Week 3 - Lucrari

[candy_cane]

Lucrarile au fost postate in ordinea in care au fost primite.
Va rog sa votati lucrarea care v-a placut cel mai mult in Poll. Puteti vota mai multe lucrari, iar lucrarea cu cele mai multe voturi va fi declarata castigatoare.
Daca decideti sa si postati si sa va argumentati alegerea(alegerile), votul vostru se va contoriza de trei ori. Daca doar votati in poll, va valora un singur punct.
Concurentii pot vota si ei, dar votul lor va valora doar un punct, indiferent daca posteaza sau nu si isi argumenteaza decizia.
La final, se va alege un castigator si din randul celor care au votat, care va primi un premiu pentru "cea mai buna critica" (persoana care va alege este castigatoarea editiei precedente)
Toată chestia se va termina duminică noaptea... la 00:00. V-aş sugera prieteneşte să nu folosiţi clone sau prietenii. Nu e cinstit chiar şi la acest nivel.
Good luck!











Lucrarea 1


Decepţiile şi Obsesiile Morţii


Privesc la cerul înstelat şi număr conştiincios secundele care trec. A câta oară fac lucrul acesta? Până şi timpul a uitat de existenţa mea, de dorinţa mea febrilă de a se întoarce înapoi. Dar nu o va face niciodată, oricât l-aş ruga.

Am cerut imposibilul, acum ştiu bine, iar ca pedeapsă am fost închis într-o celulă departe de lume. Şi acum stau să mă gândesc: dar cine îmi face mie treaba? Cine ghidează acum sufletele celor inocenţi către cele două mari tărâmuri de dincolo de lumea asta trecătoare? Dar primesc mereu răspunsul din stele, căci numai ele mai comunică cu mine, eu, paria fiinţelor supranaturale. Am poftit la sentimentele pe care de bună voie le-am dat la o parte când am început să îmi fac meseria. Am cerşit îndurare atât cerului cât şi iadului când s-a dovedit că nu pot avea nimic.

Ştiţi, Moartea nu e chiar aşa de rea cum vor unii să creadă. Eu nu sunt aşa malefic cum apar în cărţi sau poveşti. E drept că oricât m-aş strădui poza mea va fi mereu aceeaşi: cea din imaginaţia muritorilor, iar atingerea mea nu va provoca nicicând acele fioruri de plăcere. Dar nu sunt rău şi nici hain. Nu iau nimic din ceea ce nu mi se cuvine şi sunt mereu drept cu toţi.

Asta până să cad în mrejele unei iubiri pe cât de inocentă pe atât de amăgitoare şi otrăvitoare. Mi-a fost greu să descopăr, după atâţia ani, că defapt inima mea nu era atât de secată pe cât aş fi crezut. Se părea că Moartea tot mai are un loc în adâncul ei care poate suferi, care poate fi amăgit.

Toţi m-au întrebat: dar ce păcat ai comis de ţi s-au închis toate uşile? Ce ai făcut atât de rău de nu ţi se m-ai dă voie să vezi creaţia Domnului? Cu ce ai greşit în faţa tuturor? Iar eu le răspund şi acum din fundul cutiei în care m-au exilat: am avut îndrăzneala să iubesc.

Da, am iubit şi eu o muritoare. Obsesia mea a crescut întratât încât am ajuns chiar să îi fiu călău înainte de vreme. Încă îmi mai aduc aminte de acea zi: era frumoasă ca orice înger, mai dulce decât tot ce am simţit vreodată, mai plină de viaţă şi dragoste decât orice am văzut. M-a vrăjit întratât de mult încât am vrut să rămân cu ea, să o protejez de toate, căci ştiam că ceasurile petrecute cu mine se pot dovedi cele din urmă. Ei nu m-au lăsat. M-au smuls de lângă iubita mea, singura de altfel în atâtea milenii, şi m-au pus să urmăresc cum ea se stinge şi dispare în neant, căci nu era bine-venită nicăieri. Am plâns atunci şi am vrut să mă întorc împotriva tuturor. M-am bătut pentru un suflet care deja nu mai putea fi salvat. Ochii ei verzi nu vor mai privi niciodată cerul, nu vor m-ai mângăia niciodată marea; gura ei nu va mai intona nicio notă care să mă adoarmă, iar glasul ei a pierit înghiţit de singurătatea neagră în care îmi petrec şi eu zilele.

Aş vrea să o chem înapoi, dar ştiu că nu pot. Mi-e dor de zâmbetul ei, de privirea ei galeşă, de pielea ei albă şi mătăsoasă. Mi-e dor de obsesia mea pe care numai din egoism am aruncat-o în faţa neantului. Mi-e dor de cea care, în ultima clipă mi-a şoptit: „te iubesc!”

Îmi acopăr ochii, neputincios, însingurat, înfrigurat şi trist. Mă doare! Simt cum ceva mă sfâşie necontenit. Mă ustură sufletul când mă gândesc la ea, dar orice aş face nu o mai pot recupera din genunele întunecate în care am azvârlit-o.

Un sunet suav îmi atrage atenţia chiar în momentul în care lacrimi de sânge îmi picură pe faţă. Stele îi ţin isonul, iar notele răzleţe se transformă într-o melodie. Da! Şi eu te iubeam odată, draga mea Elise, dar Moartea e cea care ne-a despărţit.

De nu ar fi fost totul doar o decepţie dulce, aş fi renunţat şi eu la nemurirea mea. Acum sunt condamnat la însingurare, şi nimic nu pare să vrea să te salveze. Numai de aş putea să scap de aici. Dar nici asta nu se va întâmpla.

Eu nu mai sunt bun decât să te iubesc de la distanţe imporsibile. Voi renunţa totuşi la tot, deşi e mult prea puţin, mult prea târziu.

După toate câte le-am pătimit, ironia e amară şi de prost-gust: se pare că Moartea e mai umană decât pare, mai ahtiată după sentimente omeneşti decât toate creaturile la un loc. Moartea, cea care distruge tot, vrea pentru prima dată să continue cu ceea ce a creat: o iubire imposibil de îndeplinit.



[posturi unite]













Lucrarea 2


Viata eterna!NU!...Moarte.

Care e teoria?Te nasti, traiesti din plin viata...MORI. Acel gust minunat, acel lucru prin care poti scapa de tot si de toti. Moartea pentru noi este importanta.
In viata noastra nu este nimic interesant. Placerea vine atunci cand vezi in fata ta FINALUL. Un cuvant iti trece atunci prin mine: MOARTE!
Unii incearca sa fuga de ea, dar nu reusesc. Mult prea incet. Mult prea naiv. Mult prea placut.
Demonul mintii face ca moartea sa nu fie un pacat, ci ea sa fie un delicios mar al Discordiei. Pe cerul plumburiu poti vedea, cand esti trantit la pamant, in vene abia mai pulsand lichidul ce te tine in viata, corbi negrii. Ce semnifica pentru unii? Pasiunea. Pasiunea cu care poti sfarsi tragic.
Insa dupa ce mori, sufletul iti ramane ratacind prin zone ale infernului. Cu intunericul, cu lantul rupt, lantul ce te tinea de viata omeneasca; incep chinurile. Lumina neagra te cuprinde de jur imprejur, chinuindu-te.
Nu e o optiune interesanta, insa e de ales...

Erau acolo cu totii si priveau catre sicriul negru ca taciunele impodobit cu flori albe. Oameni in jurul corpului neinsufletit varsau lacrimi cristaline. Nu intelegeam nimic din ceea ce ei faceau. Privind in jur mi-am dat seama ce am de facut. Sa plec. Dar ceva ma tinea in loc.
Totul in jurul meu era negru. Oamenii erau imbracati in negru. Voma a intervenit. Am scapat ceea ce era mai scarbos pe jos. Uitandu-ma la persoana din sicriu mii de imagini mi s-au format in minte. Oameni mortii, plini de viermi...colcaind peste tot. M-a gandeam doar la la ea. La acea mantie neagra cu coasa...da exista, nu e numai in filme.

>>Vise desarte
Mortii... nestemate.
Incredibil, dar adevarat.

Muzica in surdina,
Oameni mortii in masina.
Scarbos...

Chin si durere...
MOARTEA te scapa de ele.<<




[posturi unite]













Lucrarea 3

Durere

“Când toate întrebările se vor termina, abia atunci va fi sfârşitul lumii”

Stau întinsă pe patul care mi-a fost martor la nopţiile albe şi pline de lacrimi pe care le-am vărsat din cauza lui. Martor la prima şi ultima mea noapte alaturi de el. În spatele pleapelor închise chipul său mă bântuie şi astăzi, acea privire sadică, aceaşi ca a unui monstru ce nu a fost hrănit de zile, luni sau ani întregi. Flăcările din ohii lui puteau topi până şi cei mai mari gheţari în doar câteva clipite – eu, nu am rezistat nici atât. Am fost prea slabă, prea vulnerabilă şi mult prea naivă, iar acum regret. De ce regretele nu poat da timpul înapoi şi să trăiesc din nou acei ani pierduţi, în care doar stăteam închisă între patru pereţi şi cu ochii morţi crecetam tavanul, odată alb, spre căutatrea unor răspunsuri? Sunt un cadavru viu, ce îşi hrăneşte corpul pentru încă o zi goală,dar cu un sufletul ucis, ucis de el.

După atâta amar de zile ai crede că m-am vindecat, dar persoana sa e mai reală ca niciodată, atingerile lui mai sfâşietoare, săruturile lui mai violente… toate sunt încă mult prea vii. Şi din nou sunt trasă de amintiri în abisul infinit creat de proprile-mi gânduri. La început e bine. Totul e calm şi liniştit, o amorţeală pune stăpânire pe corpul meu îndemnândumă spre somnul veşnic, dar cum lucrurile bune durează puţin, pacea şi armonia sunt înlocuite de suferinţă şi tristeţe, fantome ale trecutului ce nu mă lasă să mor. De ce nu mă lăsa-ţi să mor? Dar e prea târziu pentru rugăciuni. Durerea mă izbeşte precum o mie de pumnale ruginite care se înfig in în pieptul meu, adânc, mai adânc, ajungând până la os şi trecând de el, perforându-mi corpul. Oglinda fostului meu suflet se sparge în infinităţi de cioburi care îmi înţeapă, taie, sfâşâie carnea şi pielea ce mi-a mai rămas. Sângele mi se scurge din corp, iar în locul lui este turnat acid care mă arde, mă distruge din interior. Respiraţia mi se accelerează şi devine neregulată, în căutarea unei guri de aer care să mai aline durerea, dar tot ce primeşte este un lichid tulbere asemenea apei care îmi crestează gâtul şi plămânii perforaţi. Strâng puternic din ochi pregătindumă pentru lovitura finală ce urma să vină la fel ca de fiecare dată. Deşi ştiu ce urmează, nu mă pot împotrivi groazei ce a pus stapânire pe mine. Brusc, un vânt puternic şi rece se izbeşte de mine, iar eu inevitabil îmi deschid ochii. Imaginea ce mi se înfăţişează mi se pare atât de surptinzătoare, deşi o senzaţie de deja- vu îmi învăluie simţurile.

Nu îmi amintesc cum am ajuns în faţa ferestrei larg deschise, dar stând şi privind distanţa până la pământ, mi se pare atât de ispititoare. Mă agăţ cu mâinile de rama geamului, un picior îl pun pe calorifer, iar celălalt pe pervaz. Stau câteva momente şi privesc nostalgică sfârşitul prăpastiei pe care am văzut-o de atâtea ori. Simt cum picăturile de apă îmi lovesc corpul, împingândul înapoi în cameră, şi cum vântul îmi zbiară în faţă să nu fac nimic necugetat. Mai stau câteva clipe şi privesc cu ochii goi spre paradisul meu care mă aşteaptă, un loc în care albul pur şi liniştea domnesc, şi nimic altceva nu mai contează. Moartea are un gust dulce-amărui.

Mă retrag fără prea multă tragere de inimă înapoi în cameră, şi de cum îmi simt din nou picioarele pe podea, cad fără vlagă pe covor. Sunt prea obosită să mor, iluziile sunt mult prea epuizante. Ploaia imi udă pielea, făcându-mi corpul să tremure involuntar. La fel ca el. Iluziile îşi pregătesc un nou atac, dar de data asta mintea mea decide că e timpul pentru o pauză. Şi adorm ca de fiecare dată cu aceaşi întrebare în minte:

Pentru ce atâta durere?

Şi cine ştie, poate, cândva, când voi găsi răspunsul pentru toate

întrebările mele, corpul meu va adormi pe vecie,

iar sufletul îmi va renaşte.

[posturi unite]













Lucrarea 4



Cine-mi este moartea?

Ştii, eu îţi aparţin acum.
Cine eşti tu, moarte? Am aşteptat atât să te cunosc. Te visez de când m-am născut şi crede-mă, am nutrit o curizitate inumană atâta timp. Am avut o legătură înainte să păşesc în această lume care o părăsesc acum, într-un final? Ştiu! Poate mi-ai fost iubitul trimis de astre. O iubirea stranie între o copilă visătoare şi un cavaler în armură neagră. Ce frumos! Sunt sigură că imaginea ta m-ar încânta.
Eu chiar te iubesc! Nu mă laşi să te văd? Aici e aşa întuneric. Nu ţi se face milă de mine văzându-mă în nimicul acesta infint? Te rog iubitule, vreau să fiu cu tine! Abia când am ajuns pe teritoriul tău am început să mă simt vie. Inima parcă îmi bate mai tare, deşi nu o pot auzi. Respiraţia mea e mai fierbinte. Deşi plămânii mei tânjesc după aer eu simt că respir, prezenţa ta.
Eu am spus atâtea, tu de ce nu ai spus nimic? Trebuia să mă opreşti, dacă am vorbit prea mult! Păstrezi tăcerea şi te ascunzi în întunericul ăsta blestemat! Vreau să te văd, nu pricepi? Mi-am luat zilele de dragul tău şi nu primesc nimic în schimb? Acum m-am şi enervat. Chiar, oare mai pot simţi ceva după ce mor? Ah, asta nu contează, doar tu contezi acum. Eu nu sunt importantă.
Se luminează!
E ca un răsărit de soare ciudat. Ciudat de frumos. Îl vom privi împreună! Dar nu te găsesc. Tot nu vrei să te apropii de mine? Mă întorc, mă sucesc, dar nu are nici un rost. Nu e spaţiu aici, nu mă mişc mai la stânga sau mai la dreapta. Dragule, casa ta e tare ciudată.
Lumina se apropie. E aşa strălucitoare, ochii mă ustură de la ea. Simt nişte picături cum mi se scurg pe obraji. Nu sunt lacrimi, nu am motiv să plâng. Îmi ating faţa cu degetele şi apoi le gust. Sânge! Durerea mă loveşte necruţător. Ochii mi se sfărâmă în acea lumină, dar totuuşi încep să văd. E un monstru mare şi urât acolo. Unde eşti? Nu ar trebui să mă protejezi?
Se apropie de mine. Îşi înfige degetele murdare în carnea mea, îmi arde pielea. Urletele nu mi se aud, dar deja încep să obosesc de la cât de mult ţip şi plâng de durere.
Ce e asta? Eşti...Eşti tu. Eu te vedeam ca pe o minune, o splendoare, dar tu eşti ca un coşmar. Mă răneşti! Îmi las corpul în mâinile tale; nu mai am putere să mă zbat.
Am crezut atât de mult în tine, am crezut că lumea nu m-a acceptat toată viaţa doar fiindcă eu apaţineam morţii. Dar nu am gândit bine. Cine-mi eşti tu moarte? Nu-mi eşti iubit, nici prieten şi nici rudă. Nu te cunosc şi nici tu pe mine. Nici măcar nu eşti moartea mea, eu mi-am dat foc, nu tu! Aşa e, n-ai nici un merit! Eşti o simplă creatură umilă, care îmi duce treaba până la capăt, care mă conduce spre infern.
Cine-mi eşti tu, moarte? Eşti propria mea persoană. Eu m-am ucis pe mine, nimeni altcineva nu a avut vreun amestec. Acest ceva care mă cară acum în gură spre o lumină roşie, înfiorătoare e doar animalul meu de companie care l-am primit bonus pentru că am ajuns aici. Corpul îmi atârnă greu, mă doare. E chiar interesant, descoperi atâtea după ce îţi dai duhul. Chiar, se pare că eu am iubit mereu moartea. Eu m-am iubit pe mine. Ce tare!
Frumos final. Sunt mândră de mine!



[posturi unite]













Lucrarea 5


Granițe stinse


Un vânt rece sufla necontenit peste trupul sângerând ce își trăia ultimele zvâcniri din viață printre firele de iarbă îmbitate de sânge. Colții ghepardului se afundau fioroși în grumazul fraged al plăpândei antilope ce se lupta cu înverșunare să scape din strânsoarea morții ce o înconjura încetul cu încetul. Sângele cald curgea șuvoaie pretutindeni spre încântarea fiorosului prădător, dar se părea ca tânăra făptură nu reușea să își conștientizeze viitorul sumbru ce se preconiza în fața ei cu pași grăbiți.
Încă o mușcătură, un nou fior rece păru să-i străbată corpul sfâțiat fără milă, căci un sunet stins încercă să răzbească din gâtlejul chinuit al bietului animal, dar răgetul fioros îl făcu să se piardă în neștire.
Razele soarelui păreau să nu îi mai atingă sufletul, căci oglinda acestuia era acum un val sângeriu blocând orice urmă de speranță, stârpind fiecare săgeată de lumină.
Se mai zbătu un timp, dar parcă stătea nemișcată, căci mișcările erau acum simple sforțări ale minții, simple urme ale dorinței de viața. Imaginea sângerie se închega din ce în ce mai mult, iar totul căpăta urme de negură abisală. Simțea, nu dorea să creadă, încă lupta... dar simțea că sfârșitul este aproape. Acea gheară rece, acel monstru apocaliptic se apropia cu pași rapizi de ea, o învăluia într-o miasmă otrăvitoare, o strângea în brațele lui lugubre culcând-o pe marginea prăpastiei ce îi acoperea pieptul. În momentul în care încercă să mai privească odată lumina, simți că viscolul de afară se stinsese, o toropeală crudă luându-i locul, arzându-i blana, în timp ce interiorul ei era acum acoperit în maldere de gheață. Gheara o jupuia domol, brațele o zdrobeau, iar prăpastia își deschidea porțile ruginite gata să o primească. Un ultim scâncet, surd, atât de stins încât i se opri în sânge, ultima sforțare și fundul inexistent al prăpastiei deveni totul. Poarta se închise... acum nu mai era nimic. Doar un șuvoi de sânge cald, doar bucăți din acel ceva ce acum își pierduse existența, doar bătaia vântului ce mătura cu grijă toate urmele vizibile, purtând în jocul ei povestea acelei ființe și șoptind-o cu teamă tuturor... cu teamă, căci legea nu ocolește pe nimeni.




[posturi unite]













Lucrarea 6

Recviem

Eşti liber să numeşti asta cum vrei tu, cum ţi-e mai uşor, oricum n-o să ajungă la tine; nu m-a lăsat inima să rup timbrele din dulap, ei mi-au spus că sunt preţioase, că sunt amintiri, aşa că nu pot să ţi-o trimit. Amintiri… Peste câţiva ani o să se transforme şi bucata asta de hârtie în aşa ceva? Promit că o să fiu acolo să văd – prostii! Să nu mă crezi, nu promit nimic; doar mă cunoşti – mă cunoşti, nu-i aşa?

Ştii, am uitat cu desăvârşire să-ţi caut numele la pagina zece a cărţii, iar cartonul cu numărul de telefon l-am scăpat în scoarţa copacului de la etajul trei – neîndemânatică la fel ca întotdeauna, ai spune. Ţi minte că ţi-am povestit odată mai multe despre mine? Eram pe bancheta din spate, privind prin şoferul invizibil parbrizul, iar ochii îmi cădeau uneori pe vitezometrul din plastic. Drumul era acelaşi pe care nu l-am mai văzut niciodată, cu crăpături pe sticla vopsită în gri. Deasupra, tornada a aşezat tabloul de toamnă din camera bunicii, reciclând rama din lemn; te-am rugat atunci să-l iei la tine, ca suvenir, dar mi-ai spus că peretele din frunze este prea mare şi că o să arate ciudat. Nu te-am mai rugat nimic de atunci… Să nu crezi că am fost supărată - nu, am fost de-a dreptul revoltată. Cum ai putut refuza ceva ce ţi-am oferit? Ceva de la mine ?! Intenţionasem ca el să fie ultimul lucru pe care-l las acolo, printre „ei”. Ah, nu mă lua în seamă, răceala mausoleului mi-a afectat gândirea! Sunt convinsă că ai avut dreptate, că ar fi arătat groaznic aşa, atârnat de o scobitoare; doar ştii perfect că nu am simţ estetic.

Acum câteva zile m-am întrebat cum arăţi, dar de fiecare dată am primit acelaşi răspuns: diferit. De ce eşti diferit de mine? De ce nu putem fi la fel, măcar noi doi? Ştiu că nu am dreptul să mă joc cu clepsidra din capătul scărilor, iar tu când o ai nu laşi niciodată nisipul să se scurgă, nu poţi să-l laşi.

Acum un sfert de minut mi-am dorit să fiu ca tine, am dorit să fiu TU, dar vreau să te anunţ că m-am răzgândit; ce rost ar mai fi avut să joc Ruleta Rusească dacă aş fi acceptat aşa ceva? Oh, uite, e rândul meu… Să nu te sperii dacă mă semnez cu o picătură de sânge, pentru că azi e vineri 13 şi ieri am spart oglinda de pe hol.




[posturi unite]













Lucrarea 7

Influxul mortii

Look at the red red changes in the sky
Look at the separation in the border line

Ma uit, incerc, dar nu pot. Rad isteric. Nici nu cred ca am putut vedea vreodata. Sunt doar o nemernica, insa gandul asta nu ma face sa ma simt prost- de ce as nega adevarul? Nu sufar de ipocrizie ca altii. Rad din nou. Cine ar fi crezut ca in ziua mortii mele voi sta intinsa pe asfaltul rece si umed, acoperita de sange si razand? Probabil ti-ar ingheta sangele in vene daca mai vedea acum, dulcea mea Maria.

I’m a world’s forgotten
The one who searchs and destroys

Zambesc ironica. Cat mi-a placut sa-i vad pe ceilalti murind, inmuiati in propriul sange, tipand, temandu-se de moarte, cat mi-a placut! Glasul lor stins din acea ultima secunda, cata frumusete! Mi-am lins buzele, muscandu-le usor.
Nu ai nevoie de motiv ca sa omori, insa stau si ma intreb de ce ma aflu eu aici, gata sa-mi dau duhul. Cine m-a omorat? Nu-mi aduc aminte. Poate a fost chiar diavolul, s-o fi saturat sa ii trimit atatia oameni. Ar fi trebuit totusi sa se bucure, ii faceam un serviciu. Rasul meu se auzi din nou.

Why are you here? Are you listening?
Can you hear what I am saying?

De ce? intrebare stupida. Dorinta de a aparea in fata celorlalti sub forma de “moarte” imi creaza o stare mult prea placuta. Da asa este, eu sunt moartea lor! Sa te ascult? Nici daca ai avea dreptate n-as face-o. Toti sunteti niste oratanii ipocrite care vreti sa ma dominati. Nu va ascult!

All the pretty people died
Innocence is out of style

Rad din nou. Constientul nu mi-a fost niciodata prieten, acum cand este incoltit de coasele mortii imi da dreptate. Si tu ai devenit un ipocrit. Insa da, iti dau dreptatea, inocenta este pentru toti ceilalti, eu nu am treaba cu asa ceva. Nu am sa regret niciodata ce am facut, oamenii merita sa moara, e dreptul lor. Sa spunem doar ca au beneficiat de el mai devreme.

You’re just a weak fallen man

Nu mai rade de mine, nu sunt slaba! Nu stiu daca mai traiesc, am murit sau pur si simplu nu s-a intamplat nimic. Dulcea de Maria, imi spunea sa fiu un om bun ca sa merg in Rai, alaturi de ea. Ce prostie! Oamenii sunt stupizi din simplul motiv ca se catalogheaze intre ei, ca fiind buni sau rai. Pentru mine binele inseamna moarte, iar raul restul . Din pacate ceilalti gandesc contrariul. Cine are dreptate? Nimeni bineinteles. Saraca Maria, era o persoana narcisista, insa imi placea caracterul ei. Pacat ca am omorat-o, ma intreb daca acum se uite la mine. Am incercat sa rad, insa nu s-a auzit nimic.
Eram la capatul puterilor. Am zambit si am incetat sa ma mai gandesc. Ultimul vers avea sa urmeze:

It's all you've got inside your head, better get up and leave instead

Am murit deja.




[posturi unite]
















Lucrarea 8


Interferenţe


O femeie a fost dată dispărută. Peste două săptămâni corpul i-a fost găsit. Fără păr, fără haine, fără organe, fără viaţă.

Un om şi-a ucis noaptea veciunul enervant. Cu toporul în cap.

După ce a violat-o timp de zeci de ani, un tată şi-a omorât fiica.

Pedofilii-şi pun pe panou victimele. Oameni ce-şi beau liniştiţi ultimul ceai sunt urcaţi pe piedestalul minţii bolnave ce-i priveşte.

Antisociali. Pistoale. Gloanţe. Vedere în curtea unei şcoli. Tunete. Ţipete. Linişte.

Arme albe. Puse de decor în vitrină. Purtate în buzunare. Discret şi fără amprente rămase în urmă.

Lamă. Te ciocneşti de ea pe toate drumurile. Indispensabile. Durere. Spital. Morgă.

MaÅŸini. Aiurea.

Sunt atât de multe moduri în care poţi fii omorât. Poate într-o zi îţi va ajunge-un ciob în gât. Şi mai bine, cineva îţi va turna cianură în cafea. Seringă înţepată în vena potrivită. Măseaua cere dializă, dializa cere sânge, cine să-ţi dea? Ghiveci în cap. Cuţit în plămân. Vedere de la înălţime, cu efecte spre pământ.
Os blocat în laringe.

Cancer. De la telefoane, rujuri, farduri, mâncare, aer. Hemoragie internă. De la stres, gândire, colesterol, blocaje, lovituri, ruperi, scurgeri. Operaţii ratate, nimeni nu-i de vină. Boli rare. Diagnostice cretine. Clinici infecte.

Cutremure. Ai o clădire în cap. Tsunami. Câteva tone de apă pe tine. Căldură mare.

Ca în filmele cu proşti.





[posturi unite]















Lucrarea 9


Suflet nevinovat

In multe scrieri literare intalnim aceasta tema ca simbol al trecerii intr-o alta lume, diferita fata de cea in care traim noi, o lume unde, dupa cum spun unii preoti, primim o a doua nastere. Moartea este descrisa prin cel mai urat lucru din viata noastra si dupa cum spuneam, este si o a doua nastere ce se face in lumea de dincolo unde toate fiintele sunt egale conduse de divinul spirit al lui Dumnezeu.

Intr-o zi se naste un pui de caine care abia poate sa deschida ochii si dintr-odata fu orbit de lumina puternica a zilei insorite de vara. Ii inchise la loc si mai incerca o data. Cu greu reusii sa-i deschida si de aceasta data si privi in jurul lui. Vedea multi ca el insa erau mult mai mari decat el. Vede pe unul si mai mare ce se indreapta spre el cu o privire blanda, apoi simte ca ceva il impinge de la spate. Era cateaua, mama lui, ce-l indemna a se ridica pentru a invata sa mearga ca toti ceilalti frati si surori ai lui.
Se ridica incet, cu durere in fiecare picior al sau, avand in stanga si in dreapta lui boturile umede ale celor din familia lui care il ajuta sa mearga. Face cativa pasi, apoi da sa cada, insa botul protector al mamei sale il opreste a mai face asta si-l ajuta sa mearga mai departe. Si tot asa pana il scoasera din cusca cea mare. Pana la urma invata sa mearga insa ma trebuie sa repete putin, fiindca stiti si voi ca “Repetitia este mama invataturii!”.

El este cel mai mic si cel mai nazdravan. Avea blana pufoasa, de culoare alba, doar la urechi si in varful cozii are culoarea maro. El se joaca cu toti: si cu fratii sai, si cu parintii sai, si cu stapanii sai. Din aceasta cauza niciodata nu este primul la mancare, iar de multe ori nici nu mai apuca sa manance cate ceva fiindca cei mai mari ca el mananca tot ceea ce stapanii le lasa in farfuriile lor plus mancarea celui mic.

Si tot asa trec zile dupa zile si cei mari cresc si mai mari, iar cel mic ramane tot mic. Pana la urma, din nemancare si din frigul toamnei ce se apropia cu pasi repezi, se imbolnaveste si nu mai poate manca chiar nimic. Fratii si surorile lui nici nu isi dau seama de asta. Nazdravania lor ia locul a celei mezinului si nimeni nu-si da seama ca, chiar daca cel mic inca mai poate zburda prin curtea inverzita, acesta poate fi in interior foarte bolnav. Mai trec zile in care fratii lui continua a-l lasa mereu in urma fiindca este mai mic pana cand acesta se imbolnaveste foarte rau incat nici nu se mai poate misca. Acesta este drumul spre moarte a unui suflet nevinovat.

Zilele trec foarte greu acum pentru mica fiinta cu toate ca acum fratii si surorile sale sunt alaturi de aceasta in fiecare dintre aceste zile. Privirea lui este posomorata, ochii ii sunt mult mai mici decat inainte, este foarte slab si isi doreste, ciudat, sa plece cat mai repede dintre aceste chinuri ce-l supara mereu.

Incet incepe a i se incetosa privirea, i se pare ca are friguri si doreste a bea multa apa fiindca ii este sete de moarte. Intr-o zi de septembrie, cand toti ceilalti erau prea bucurosi sa-i mai acorde atentie, isi spune ca e timpul sa se odihneasca si inchide ochii. Somnul acesta temporar se transforma intr-unul vesnic. Catelul a murit. Celorlalti le pare acum foarte rau si se caiesc ca nu au fost alaturi de el in ultimele lui clipe de viata.





[posturi unite]
















Lucrarea 10

Conversatie primordiala

Asta sunt eu, tipa de la etajul doi intr-un oras in care toti stau la etajul doi, inconjurata de un spatiu de atatia metri patrati in care nu e spatiu nici pentru nemurire. Niciun tavan nu e destul de inalt incat sa-mi cuprinda cerul si atarna prin ferestre prost construite, ca surplusul de piele pe un exoschelet prost ingrijit. In fiecare zi ingrop in podeaua rece cate o parte din mine pe care nu mi-o doresc, incercand sa naparlesc pielea veche si neincapatoare. In peretii mei locuieste cineva care iese noaptea si isi face veacul prin cimitire, cimitire pline de baruri in care mortii ii plang pe cei vii dupa prea multe pahare de whiskey ieftin. Atunci eu pot sa imi invit toata colectia de operatii estetice si sa o etalez frumos prin toata casa ca pe fotografii, intr-o galerie imensa. Am un bisturiu cu care disec fiecare fior separandu-l de sina-mi spinarii, uite cate siruri din ei se intind pe balustrada balconului meu. Stralucesc albastrui, rosiatic in soare sub talpile ce-mi se lipesc simbiotic de gresia rece a diminetii. As putea numi asta Iadul personal, sau coltul in care o bucatica din mine moare in fiecare zi, dar pe care nu l-as ceda nimanui, fiindca vezi tu, in timp ce trecutul eu se dezintregreaza la fiecare secunda, el se regenereaza in prezent ca si cum nu ar fi existat vreodata inainte de asta. Pot spune ca am murit de un infinit de ori fara sa fi cunoscut acea stare efemera…

“Ceai?”, am intrebat intr-o voce cat se poate de cordiala fara vreo intentie anume. Doream doar sa sparg gheata, dar prezenta lui in camera era motivul pentru o racoare fizica greu de spart numai la nivel metaforic. Nu-mi placea cand isi facea aparitia fara sa ma anunte, dar avea grija totusi sa nu nimereasca intr-un moment prost.

“Cred ca stii pana acum ca nu obisnuiesc sa beau, dar accept unul dintre biscuitii cu scortisoara, preferatii mei de secole”, mi-a raspuns pe un ton relaxat, oarecum evident. Nici nu stiu de ce intrebasem, doar nu ma asteptam ca daca eu sunt aproape umana sa fi preluat si el atributul acesta indealungul timpului. Noi eram de altfel in afara timpului uman.

“Da, mi-ai dat reteta imediat ce Galia a descoperit-o in pergamentele din biblioteca batranului vrajitor. Spune-mi, tata, ce vant morbid te aduce pe la mine?”, poate ca aratasem lipsa de tact, insa lipsa mea de rabdare era mult mai mare.

“Lilith, nu te poti ascunde la nesfarsit in vagauna asta. Inteleg ca nu vrei sa-ti accepti destinul, dar macar nu-ti irosi talentul asteptand o apocalipsa care stii ca nu va veni. Indruma-I pe cei pierduti catre a doua viata…”

“Stii ca nu pot face asta, printre oamenii din Popol Vuh il voi gasi pe el…, mai devreme sau mai tarziu va trebui sa ii dezvalui ce sunt. As trebui sa continui sa traiesc, daca asta e ceea ce facem noi, cu dezamagirea pe care i-as fi provocat-o”, i-am zis fixand cu privirea lingurita de langa ceasca pentru a nu permite lacrimile sa ma umileasca.

“Incercarea moarte n-are…”

I-am aruncat o privire furioasa adunata in mai putin de cateva secunde, nu era momentul pentru glumele lui sadice. De fapt, nu era momentul pentru nimic, vizita aceasta a mai avut loc de atatea ori in memoria mea incat ma intrebam cand avea sa cedeze.

“Esti asa o adevarata doamna cand vine vorba de lucruri sensibile”, i-am replicat pe un ton de un cinism absolut. Tusi usor pentru a simula un oarecare inec cu unul din biscuiti, dar stiam ca nu are nevoie sa respire la fel cum a manca era doar un capriciu.
“Doar fiindca moartea este definit ca ceva feminin, si nu ma mir la cat de reci, crude si fara de scrupule puteti fi…, asta nu inseamna ca si avatarul lui trebuie sa fie o femeie. “

Stiam ca aproape renuntase la a fi unul dintre cei cinci calareti pentru a petrece eternitatea cu femeia pe care o iubea, daca ea ar fi inteles mai devreme natura lui adevarata. In schimb ea ne-a abandonat si el a realizat ca nu avea rost sa incerce sa o convinga. Am inspirit adanc si aducandu-mi mainile la piept am cedat tuturor amintirilor. Vroiam sa stiu cum se termina povestea mea, in ciuda infinitatii sale.

“Voi merge, dar fi pregatit sa suporti consecintele daca se va termina rau, nu te voi ierta vreodata”, i-am spus pe o voce aproape demonica. Intr-adevar noi, femeile, puteam speria viata si dintr-o piatra.

Asa am cumoscut vidul…