[Terminat] Totally Dominated [*YAOI*]

[Yaoi Queen]

Scuzati-mi intarzierea, va rog ^^"
*hugs*

Capitolul XXIII

Am descoperit ca zilele pot trece extrem de greu atunci cand te gandesti mereu la cat de prost ai fost ca ai facut un lucru si cat de idiot esti, ca nu poti sau nu esti in stare sa o rezolvi. Trecusera o saptamana de cand ma aflam la Takashi, iar eu inca nu voiam sa ma intorc acasa. Incepuse sa imi fie teama de singuratate. Cand s-a instalat si sentimentul asta infect in mintea mea?
Imi parasisem locul de munca din acel local in care lucram inconjurat de persoane politice si afaceristi. Voiam ceva mai normal si bine platit. Cum Kitami disparuse, eu nu mai aveam sansa de a castiga aceeasi suma mare de bani pe care el mi-o oferea, insa aveam sa ma descurc. Trebuia.
Stateam asezat pe patul din camera pe care Takashi mi-a oferit-o pentru a dormi, cu spatele sprijinit de spatarul de lemn, si cu privirea aruncata undeva pe geamul deschis. Ochii mei nu urmareau ceva anume, ci pareau pierduti in intunericul de afara. Nu vedeam luna. Era acoperita de nori.
Mai duceam din cand in cand tigara la gura, tragand in piept fumul apoi il eliberam formand cerculete sau pur si simplu il lasam sa formeze nori albi, apoi sa dispara neobservati.
Asta faceam de trei zile, si nimic nu parea sa imi schimbe dispozitia. Doar Shiro cand mai venea din uneori la mine, mieunand pentru a fii mangaiat. Dar cred ca pana si el se plictisise de starea mea deplorabila.
Nu stiam exact de ce ma aflam in acea stare... Poate pentru ca nu mai puteam sa imi intretin apartamentul...? sau poate pentru ca nu eram in stare sa imi aranjez sentimentele ca un om normal pentru a putea fii in pace cu mine insumi. Oricum, probabil amandoua erau cauzele acelei decaderi.
-Yuri! Am o veste super! striga Takashi, intrand pe usa camerei mele ca un taifun, insa nereusind sa ma clinteasca din loc.
Am marait un fel de "Ce?" fara a-mi misca ochii sau pozitia capului, iar el se asezase pe pat langa mine, cu un zambet mare pe chip.
-Ti-am gasit un loc de munca la restaurantul "Oiseau". Nici nu e departe si platesc foarte bine. Ai zis ca asta cauti, nu?
Imediat imi intorsesem capul spre el.
-Dar tu de ce esti asa entuziasmat? intrebasem curios. Parea ciudat sa fie astfel doar pentru ca imi gasise mie un loc de munca.
-Pentru ca vom lucra amandoi acolo! Stii doar ca eu lucram doar pentru Kitami... Acum am nevoie si eu de bani. Cu cei de la restaurant va fi perfect. Nu sunt expert, dar ma voi descurca.
-Si de unde stii ca ma vor primi? Nu am fost la niciun interviu...
-Patronul imi e amic. I-am spus de tine ca ai lucrat de la saptesprezece ani pe post de chelner, ca ai experienta de doi ani, si a acceptat. Vezi ce pot face pentru tine? Spuse el energic, zambind inca entuziasmat.
Am oftat, apoi ii multumisem. Exact de acel lucru aveam nevoie. Un nou loc de munca pentru a putea duce o viata mai normala. Ma simteam atat de ciudat. Parca nu mai eram tot eu, Yuri cel care spiona, fura, fugea, si totusi era un fel de joaca. Totul incepuse a imi parea atat de serios...
Dupa ce amicul meu mi-a transmis ca aveam sa incep lucrul in ziua urmatoare, am oftat neajutorat. Parca as mai fi vrut sa ma relaxez putin, dar asta ar fi insemnat sa stau si sa fumez cate doua pachete de tigari pe zi...
Neavand alta alternativa, m-am aruncat sub plapuma, inchizandu-mi ochii obositi. Nu dormisem bine deloc in acele zile, insa trebuia sa fiu revigorat a doua zi pentru a-mi incepe lucrul.
Takashi ramasese langa mine, fara a scoate vreo vorba, iar Shiro aparuse imediat, sarind pe plapuma si ghemuindu-se pe ea.
Mana calda a satenului imi mangaia bland crestetul capului iar in acel moment ma gandeam la ce s-ar fi intamplat daca i-as fi acceptat avansurile... Oare l-as fi preferat pe el in locul lui Dante? Poate ar fi fost mai bine.
-Takashi, rostisem eu incet, deschizandu-mi ochii pentru a-l privi, asteptand un semn cum ca ma asculta, care venise imediat odata cu un zambet usor.
-Hm?
-Tu ce simti pentru mine? intrebasem eu direct, fara alte ezitari.
-Stii foarte bine ca te iubesc, raspunse el sincer, oprindu-si mana din miscare, pe mijlocul capului meu.
-Si atunci de ce nu ai facut nimic ca sa ma iei de la Dante?
A ras scurt, apoi si-a aplecat capul, lasandu-i barbia in piept, aratand oarecum trist.
-Ce sa fac? Orice ti-as fi zis, ai fi reactionat ca la o gluma si radeai, sau cand erai suparat ziceai ca iti fac scarba. Dar m-am obisnuit apoi cu ideea ca eu nu te voi avea, mai ales dupa ce a aparut Dante.
Mi-am inchis din nou ochii si am ras la fel de trist ca el.
-Mi se pare atat de ciudat ca te-am intrebat asta, dar simteam nevoia sa stiu, pentru ca ma gandeam ca poate daca as fi fost altfel...
-Stai putin, Yuri. Acum esti cam deprimat dupa toate cele intamplate. Nu de gandi la tampenii. Dar eu, ca sa fiu sincer, nu cred ca ti-as putea face fata. Esti doar cu un an mai mic decat mine, dar sa fiu al dracului daca as avea destula energie pentru tine. Te certi, esti incapatanat, nu stii ce vrei, nu iti spui sentimentele, te enervezi repede, m-ai pocni in cap zilnic... As innebuni langa tine.
A ras, apoi si eu am facut acelasi lucru, insa de indata ce m-am oprit, mi-am intors capul pe-o parte.
-Asa e, nu? Habar nu am cum a reusit Dante. Poate pentru ca e mai incapatanat decat mine.
-Posibil. Acum dormi... Maine ne vom trezi de dimineata.
M-a sarutat pe frunte, apoi a iesit din incapere, lasandu-ma pe mine din nou singur cu gandurile mele.

Dimineata ma trezise mieunatul lui Shiro, care devenea din ce in ce mai iritant pentru urechile mele. Inca as fi vrut sa dorm. Mi-am intors ochii pe jumatate deschisi spre usa, unde am vazut micul ghem de blana asteptand sa i se deschida pentru a merge sa manance. Am oftat si m-am ridicat lenes din pat, deschizand usa, pe care mai intai iesise Shiro, apoi eu.
M-am indreptat spre bucatarie, unde mirosul proaspat al cafelei mi-a intampinat simturile.
-Te-ai trezit! ce bine, spuse Takashi, care tocmai pusese o farfurie de mancare pe masa.
-Ce faci? Il intrebasem eu curios, in timp ce imi frecam ochiul drept cu podul palmei, apoi am cascat somnoros.
-Mi-am zis ca ar fi bine sa mancam ceva inainte sa plecam, si am facut si cafea, raspuse satenul. Du-te si spala-te, apoi poti sa vii sa mananci.
Am aprobat din cap, apoi ma indreptasem spre baie, unde am scapat de haine si intrasem in cabina de dus.
Apa calda imi spalase corpul si parca ma readuse la viata, alungand moleseala ce se adunase de sapte zile in mine.
De cum iesisem, imbracasem hainele pe care Takashi mi le-a adus din apartamentul meu: boxeri albi, o pereche de pantaloni negri si o camasa alba. Parul ud nu mi-l uscasem, ci doar l-am frecat bine cu prosopul, deoarece singur se usca destul de repede, asadar m-am indreptat inapoi spre bucatarie.
-De ce nu iti usuci parul? Afara e din e in ce mai frig. Nu mai e vara, si imediat trece si toamna, spuse Takashi, de indata ce ma vazuse.
-Lasa, mami. Nu ma voi imbolnavi, nu te ingrijora, replicasem eu de indata ce ii observasem grija.
Mancasem impreuna si ne-am baut cafeaua, apoi am luat un taxi pana la restaurant, pentru ca Takashi a insistat sa ajungem la destinatie iesind dintr-o masina, si nu coborand de pe o motocicleta. De parca ar fi fost vreo diferenta.
Ajunsi acolo, mi s-a facut cunostinta cu patronul, care parea al dracului de multumit ca are chelneri noi. Cum restaurantul era destul de pretentios, am fost nevoiti sa purtam o anumita imbracaminte pe care am primit-o de acolo: o camasa rosie impreuna cu pantaloni negri de stofa, si sa respectam unele reguli. Eu impreuna cu amicul meu am fost incantati de faptul ca aveam sa lucram impreuna si chiar ne apucasem de treaba dupa ce ne-am imbracat intr-o camera mica, ce semana foarte bine cu cea din localul in care lucram inainte.
Am reusit sa fumez o tigara inainte de a-mi incepe programul impreuna cu Takashi, iar cand restaurantul se deschise, eu eram deja pregatit, cu zambetul pe buze, asa cum era cerut de regula.
Nu ii cunoscusem inca pe ceilalti colegi, insa nici nu aveam chef de introduceri. Poate in alta zi.
Clienti nu au ezitat sa apara ca pe banda, iar noi trebuia sa fim politicosi, sa le zambim si sa le luam comenzile chiar daca am fi vrut sa injuram uneori printre dinti. Stiam ca unii oameni erau enervanti, dar cateodata intreceau masura! Veneau destui oameni din inalta societate, sau care se credeau de acolo si de fapt nu faceau parte din ea. Haine de blana artificiala, probabil la reducere, fular din blana de nurca, artificiala si ea. Ieftinituri de fapt, la fel ca detinatorii.
"Dante poarta mereu costume originale..." gandisem atunci cand ii privisem pe toti cei de la mese, dupa ce luasem comenzile a zeci de persoane, pe care le si servisem. Atunci puteam sa raman linistit langa perete, privindu-l pe Takashi si ceilalti cum umblau de colo-colo. Desigur, nu eram singurul care isi facuse treaba. Mai erau alti doi colegi langa mine, care povesteau intre ei. Dar nu aveam de gand sa ma bag in seama cu nimeni.
Cand imi indreptasem privirea spre usa restaurantului, pe acolo intrase un barbat in costum negru in varsta de aproximativ cincizeci de ani, cu barba lunga si capul chel, care era acoperit de o palarie, iar dansul era urmat de insusi Dante. Incremenisem.
Purta un costum Calvin Klein complet alb, din bumbac, cu jacheta desfacuta, si o camasa alba a carui nasturi incepeau doar de la mijlocul pieptului, scotandu-i in evidenta pectoralii puternici si netezi. Dupa cum spuneam: el era original.
Dumnezeule, arata atat de bine... imi era imposibil sa nu ma holbez deodada cu cei pe langa care el trecea. Instinctiv mi-am ridicat mana spre zgarda. Nu reusisem sa o dau jos nici pana atunci.
Cei doi s-au asezat la masa, iar privirea plictisita a lui Dante inconjurase dintr-o data sala. M-a vazut, insa trecuse peste mine, dupa care isi intorsese din nou capul in directia mea, surprins sa ma vada. Ramasese astfel o bucata buna de timp parca pentru a ma descifra, sau sa fie sigur ca eram eu cel la care se uita.
Inspirasem cu greu, apoi mi-am ferit agitat privirea. Eu trebuia sa fiu cel care servea la masa unde se asezase el, si simteam cum pulsul mi se accelera considerabil. Ce noroc ingrozitor puteam avea...