Iubire la locul de muncă [yaoi +18]

[angeliqueVampire]

@Elena - Mersi de comentariu şi bineînţeles mersi că ai citit! În legătură cu descrisul sentimentelor, mi se pare normal să descriu sentimentele personajului în pielea căruia mă aflu. Fiind o singură persoană, nu pot ghici stările altora de sentiment, aşa că nu le pot descrie. Sau cel puţin asta înţeleg eu din redactare la persoana întâi. Dacă teoria mea e greşită, simte-te liberă să mă corectezi!

Scuzaţi eventualele greşeli de tastare. Nu am apucat să verific în detaliu capitolul...

Capitolul 2

Aşa cum mă aşteptasem (sau nu), ochii lui reci parcă vedeau prin mine şi prin hainele mele ude. Nu îmi plăcea senzaţia, prin urmare mi-am pus mâinile astfel încât să-mi acopăr trupul expus la privirea glaciară a oaspetelui. El s-a ridicat uşor, cauzându-mi şi un tremur de nestăpânit al picioarelor. Era atât de ciudat că băiatul ăsta nu părea să clipească, ci doar să-şi ridice puţin genele. Oricum, acei irişi de o culoare de-a dreptul spectaculoasă (dacă nu m-aş fi văzut încolţit cu siguranţă i-aş fi făcut un compliment), un albastru-deschis ce se confunda pe margini cu albul ochiului, nu au avut un moment de odihnă, ci au căutat mereu ceva în ochii mei mai puţin interesanţi.
- Scuză-mă, a spus el retrăgându-şi privirea şi încercând să pară foarte dezgustat de propriul comportament (deşi era limpede că dorea să mă privească în continaure). Nu sunt obişnuit ca Jung Sui să aibă musafiri.
-Nu sunt un musafir, am replicat, ci un angajat.
Cred că am început eu să mă uit la el cu o curiozitate malefică în ochi, dar mi-am retras capul imediat ce ochii lui şi-au recuperat din răutate. Încă tremuram al naibii de tare, dar am dat vina pe hainele ude, deşi orice prost şi-ar fi dat seama că eram destul de intimidat de acest băiat. Nu era el o frumuseţe nemaivăzută, ci era pur şi simplu ca restul oamenilor pe care i-am întâlnit de când am ajuns în Coreea, atâta doar că el era ceva mai tânăr şi decât Jung Sui. N-aş putea să-i fac o descriere care să se potrivească cât de cât cu felul cum arăta, fiindcă eu deabia vedeam nişte diferenţe între el şi şeful meu, singurele două persoane tinere pe care le-am văzut.
- Şi ce lucrezi tu, frumosule? M-a întrebat, mutându-şi privirea spre partea de jos a corpului meu şi trecându-şi limba peste buze.
Am înghiţit în sec când i-am văzut gestul pervers şi am încercat să-mi ascund cât mai bine zona aia ce ieşea în evidenţă din pricina hainelor ude. Ca să nu îl las pe ciudatul ăla să suspecteze un comportament mai ieşit din comun al meu, am răspuns la întrebarea lui, deşi am făcut-o după vreo câteva minute bune de gândit:
- Secretar! Am spus eu, cu vocea ceva mai ridicată. Apoi mi-am lăsat capul în jos.
Băiatul a început să râdă în hohote şi parcă mai mult ca înainte a început să mă dezbrace din priviri. Şi-a dus mâna la gură, rozându-şi nestingherit unghiile. Cred că vroia să-şi ascundă nervozitatea.
- Săracul de tine! a spus el, compătimindu-mă. Niciunul din secretarii lui Jung Sui nu a scăpat de aici întreg şi virgin, aşa că fi atent!
Am dat uşor din cap. Chiar atunci (mă rog, la câteva minute distanţă) a apărut şi şeful, ţinând un teanc de dosare în mână. L-a privit insistent pe băiatul cu ochi albaştrii, transmiţându-i telepatic să plece, dar tânărul nu reacţiona în niciun fel, doar buzele i se arcuiau într-un rânjet dezgustător. Văzând acestea, Jung Sui şi-a tras o plamă destul de încet peste frunte şi a gonit spre scaun, atingând umărul băiatului.
- Tu n-ai nimic de făcut, domnule psiholog? A întrebat şeful, uitându-se atent în ochii aceia albaştrii
- Doar nu crezi că-l las pe noul tău „secretar”, a replicat el făcând nişte gesturi pe care eu nu le-am înţeles, în mâna ta, nu-i aşa, Jung Sui?
Şeful l-a lăsat, afişând o faţă de om învins, şi i-a arătat uşa băiatului, spunând ceva în coreeană. Tânărul, care se pare că era şi psiholog (deşi nu văd ce om normal s-ar duce la unul ce are ochii de drac), a renunţat la privirea aia ciudată şi s-a îndreptat spre ieşire, dar nu înainte să-mi strecoare ceva ce părea o carte de vizită în unul din buzunarele ude şi să-mi şoptească:
- Nu te sfii să mă cauţi dacă nebunul ăsta e prea mult pentru tine.
Aparent, erau doar nişte cuvinte inocente, dar care mi-au făcut şirea spinării să tremure. Îmi era greu să cred că acest Jung Sui sau oricare dintre angajaţii lui erau doar nişte perverşi, iar asta deoarece toţi arătau respectabil şi păreau persoane de încredere. Am decis astfel să mă port normal şi să-mi încep lucrul cât mai repede, scanând nişte fişe importante ce se aflau în dosarele aduse de şef.
Recunosc, treaba mea era foarte uşoară ţinând cont că singura acţiune pe care trebuia să o fac era să sortez documentele odată scanate. De acolo, toate actele firmei şi contractele cu diverse persoane fizice sau autorizate deveneau foarte accesibile datorită unui program pe care îl aveam instalat de calculator. Să lucrez ca secretar cu salar mare pentru o companie coreeană de telefoane mobile nu mi se părea ceva foarte complicat, deşi în materialul pe baza căruia am fost selectat a conţinut subiecte destul de ciudate. Probabil că de acolo mi-a şi venit ideea că aceşti asiatici erau nişte extratereştrii.
- Te-ai şi apucat de lucru, Leo? A întrebat Jung Sui, chicotind în spatele meu.
Mi-am văzut de treabă, spunându-i că da în timp ce căram dosarele dintr-o parte în alta a camerei. L-am simţit venind spre mine, dar nu am dat importanţă paşilor săi grăbiţi, ci am continuat să mă concentrez pe ceea ce aveam eu de făcut. Totuşi, zgomotul pe care îl producea era insuportabil pentru urechile mele, eu fiind obişnuit să lucrez într-o linişte adâncă, aşa că m-am oprit în faţa lui, cerându-i să mă lase să singur, căci nu eram obişnuit să îmi fac treaba cu spectatori.
- Leo, relaxează-te! M-a îndemnat el, apoi s-a întors spre biroul lui.
În treacăt, mâna lui mi-a atins uşor coapsa dreaptă. Nu ştiu dacă a făcut-o cu intenţie sau nu, dar după ce îmi spusese psihologul acela am început să tremur simţindu-i atingerea. Jung Sui nu s-a întors din drumul lui, deci probabil el nu a observat reacţia mea ciudată. Uşa s-a închis în urma lui iar eu am răsuflat uşurat, continuând să scanez dosare.
Ştiam că nu e bine să las gândurile să-mi cutreiere nestingherit prin minte. Nu am înţeles de ce, dar parcă mi se făcea ruşine când îmi auzeam vocea interioară ţipând după ceva, deşi eu eram singurul care o percepea. Era ca şi cum aş striga părerile mele în faţa unei mulţimi, iar asta mă jena la culme. Iar pe lângă asta, nu eram eu genul de persoană care să tragă concluzii aşa de uşor, iar mama îmi spunea întotdeauna să nu judec o carte după copertă sau după criticile aduse ei. Astfel, gândul că Jung Sui era un pervers incurabil era, bineînţeles, o greşeală, o presupunere idioată care putea să fie sau nu reală. Şi încă era ceva grav, nu ca şi glumele cu asiatici ce le făcusem mai devreme. Cu perversitatea clar nu e de glumit! Mă simţeam oarecum vinovat că fac o asemenea afirmaţie, chiar dacă era acolo, în adâncul minţii mele.
Mi-am pus palmele peste faţă şi m-am aşezat la birou, respirând greoi. Eram dezamăgit de mine şi de reacţiile mele. Cu o sincronizare perfectă, Jung Sui a intrat în cameră exact când lacrimile au început să-mi curgă pe obrajii roşii, urmând conturul delicat al feţei mele ovale. Nu mi-am ridicat capul, ci doar am suspinat încet, aşteptându-l să se apropie. După câteva momente, degetele lui lungi de la mâna dreaptă îmi mângâiau cu blândeţe părul auriu, în timp ce cu cealaltă palmă încerca să îmi ridice bărbia. Nu m-am lăsat prea repede, păstrându-mi ideile preconcepute, dar pe urmă mi-am luat mâinile din faţa feţei, conştient că eram supărat exact din pricina acelor gânduri.
- Voi europenii sunteţi ciudaţi! A afirmat el amuzat, dar fără să râdă.
- Voi asiaticii sunteţi nişte extratereştrii! Am spus eu, scoţând cu cleştele un chicotit din gura lui.
-Uite, Leo, ştiu că îţi e mai greu să te acomodezi aici, departe de casă, printre oameni străini care mai şi vorbesc o limbă ciudată şi nici să scrie normal nu ştiu (am zâmbit la partea asta), aşa că îţi fac o propunere. Ce ar fi să vi să locuieşti cu mine şi cu părinţii mei pentru o perioadă? Aşa vei fi şi tu între noi, ne vei învăţa obiceiurile, limba şi nu va mai trebui să dai bani din salar pentru un hotel! a spus Jung Sui.
Nu ştiu de ce, dar cred că am zâmbit discret când am auzit această minunată idee. Aveam să-i cunosc familia şefului meu, îi voi ştii obiceiurile şi voi putea afla dacă presupunerile mele au fost măcar puţin adevărate. Cu toate astea, m-a lovit îndată gândul că aş putea fi o povară pentru ai lui şi pentru el şi din această cauză m-am sfiit să spun da.
Jung Sui mi-a cuprins umerii cu braţul lui lung, rezemându-şi capul de al meu. Îi simţeam indecizia din suflet, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit sentimentele. Am stat câteva minute aşa, timp în care şeful m-a întrebat de o grămadă de ori dacă găsesc ceva ciudat în poziţia noastră, dar parcă uitasem toate gândurile mele de până atunci. Încă şi mai bizar, mi se părea confortabil.
- Şi angajaţii tăi ce vor spune? Am întrebat eu brusc, dezlipindu-mă de trupul lui Jung Sui. Că sunt amantul şefului?
A auzit din nou acel râset copilărest dar tot odată angelic, urmat de nişte vorbe spuse pe un ton diferit, oarecum amuzat:
- Voi europenii vă uitaţi la mult prea multe filme americane! A zis el, ridicându-se şi întinzându-mi mâna. Haide! Mai rezistă câteva ore şi promit că diseară îi spun mamei mele să facă o mâncare de să te lingi pe degete!
Am chicotit şi eu, acceptându-i invitaţia. Nu mă simţeam deloc în pericol fiindcă alături de el orice sintiment de îndoială în legătură cu firea lui deosebită dispărea. Cu toate astea, ştiam că atunci când voi rămâne singur temerile vor apărea din nou...