Iubire la locul de muncă [yaoi +18]

[angeliqueVampire]

Ok, new fic, proaspăt conceput doar pt voi :D

Titlu: Iubire la locul de muncă
Gen: yaoi, romance, drama
Warnings: va conţine ceva BDSM (nu în primele capitole...) şi bineînţeles veşnicile momente de iubire fizică
Summary: Leo, un german sărac, ajunge să lucreze ca secretar la o firmă coreeană cu sediul în Seoul. Şeful său, o persoană la prima vedere foarte obişnuită, e defapt foarte kinky şi recurge la metode ciudate pentru a-l seduce pe noul secretar.

Menţionez că scriu ficul ăsta ca un fel de jurnal, aşa că s-ar putea să nu vă pară nu ştiu cât de poetic, dar chiar asta e ideea.

Aşadar, enjoy şi vreau să văd cât mai multe comntarii dure! :D

Capitolul 1

“Oh mein gott…cum am ajuns eu aici?”

3 iunie, 2010

Era o zi frumoasă de vară… Ce tot spun? Ploua ca naiba, udându-mi costumul cel nou pe care mi-l cumpărasem special pentru prima zi de muncă în Seoul. Mi-am văzut dintr-o dată mânecile negre lipite de piele şi am început să ţip. Bănuiesc că lumea de pe stradă se uita la mine ca la o domnişoară a cărei fustă nu stătea exact la centimetrul potrivit, dar astăzi mai mult ca niciodată înfăţişarea mea trebuia să fie impecabilă.
Alergam printre oameni, fără să-mi fac timp să mă uit la expresiile lor faciale, căutându-mi un loc acoperit unde ploaia nu ajungea, dar se pare că norocul mă ocolea. Bineînţeles, cum se întâmplă deobicei în filmele alea americane ieftine, am ajuns la noul meu serviciu ud leoarcă şi întârziat.
Odată ce am intrat în gigantica clădire acoperită cu sticlă (bănuiesc că nu era sticlă normală, dar prea puţine ştia un secretar ca mine despre chestii d-astea), un peisaj foarte ciudat s-a aşternut în faţa ochilor mei virgini. O grămadă de oameni cu ochii traşi ca două beţe cu o gaură în mijloc făceau plecăciuni cu palmele lipite şi zâmbeau într-un fel foarte amuzant. M-a bufnit, ce-i drept, râsul, dar m-am simţit foarte jenat când capetele rotunjoare s-au întors spre mine, încruntate.
Din mijlocul lor a apărut un tip mai mare decât mine cu câţiva ani care arăta la fel de amuzant, doar că avea păr pe cap. Şi încă ce frumuseţe de păr! Era acea nuanţă de negru pe care am încercat mereu s-o imit în încercările mele de a-mi vopsi podoaba capilară, dar pe care n-am nimerit-o niciodată. Poate că de aceea m-am ofticat şi mi-am lăsat părul blond, aşa cum mi l-a dat mama natură. M-am încruntat puţin, chinuindu-mă să-i găsesc ochii, fiindcă de la distanţa asta vedea foarte prost, dar am ajuns la concluzia că şi pupilele îi erau la fel de negre. Nu era foarte înalt, dar nici foarte scund. (Am menţionat că de la distanţa asta aprecierile mele în legătură cu statura erau destul de eronate?) Era numai bine, cred...
Acel băiat s-a îndreptat spre mine, iar eu am încercat să fac astfel încat sa nu mi se vadă costumul înmuiat, dar tipul a zâmbit imediat ce mi-a văzut mişcările, semn că observase ţinuta mea necorespunzătoare.
- Annyeong Haseyo! A spus el, privind apoi câteva secunde expresia mea mirată, iar apoi continuă. Asta înseamnă “Bună!” în coreeană. Numele meu este Kim Jung Sui, şi se întâmplă să fiu preşedintele acestei companii. În numele meu şi al angajaţilor, îţi urez “Hwanyeong”!
Toţi cei cu capete ciudate au început să strige acest ultim cuvânt rostit de băiat. Priveam deznădăjduit în jur, asta până când şeful s-a aplecat (deci era mai mare ca mine...aprecieri idioate...) şi mi-a şoptit:
-Asta înseamnă „Bine ai venit!”.
Am aplecat capul, în semn că mulţumeam noilor mei colegi pentru primirea asta călduroasă (cu toate că pentru mine încă erau nişte marţieni cu capete mari şi ochi ca beţele). Şeful m-a felicitat şi el cu un gest al mâinii, şi m-a poftit să-l urmez în lift. M-am conformat, încetinind puţin pasul, fiindcă băiatul care mergea drept lângă mine (şi care se întâmpla să-mi fie şef) păşea aşa de încet de parcă ar fi putut veni Apocalipsa, că el tot îşi făcuse provizii pentru drumul spre Judecata de Apoi.
Mare mi-a fost mirarea când am văzut că totul în acea clădire era făcut din sticlă, sau cel puţin dintr-un metal ce reflecta razele reflectoarelor dinăuntrul clădirii. Angajaţii nu păreau să fie deranjaţi de lumina puternică, deşi nici unul dintre ei nu purta ochelari de protecţie.
Bănuiesc că şeful m-a văzut aruncând priviri fugare către femeile care mai treceau pe lângă noi, femei care aveau o frumuseţe ascunsă, pe care în mod cert nu o arătau. Dacă vreţi părerea mea sinceră, cam toţi coreenii ăştia arată la fel. Nu m-am sfiit să fac această afirmaţie şi în faţa băiatului de lângă mine, care mi-a răspuns, chicotind:
- Te vei obişnui în cele din urmă, m-a asigurat el.
O noutate pentru mine, n-am văzut oameni care să se holbeze la mine ca şi cum aş fi fost un mic monstruleţ blond venit să le răpească fericirea, cu toate că arătam ce-i drept altfel decât ei. Majoritatea celor pe care îi întâlneam îşi aplecau pur şi simplu capetele, zâmbind călduros. Aşa am continuat noi să mergem cam un sfert de oră, alternând porţiuni plane cu altele abrupte, iar la finalul călătoriei şeful mi-a spus râzând:
- Suntem la etajul zece deja!
Mi-am aplecat puţin capul (cred că am un nou tic nervos) şi am râs deodată cu el, continuându-ne frumos drumul. Acest băiat minunat nu părea genul acela de stăpân feroce, ci mai degrabă semăna cu un puşti ce tocmai primise o afacere foarte importantă, un om foarte simpatic care respecta pe toată lumea, astfel primind şi respectul celorlalţi. De cum am intrat am avut presimţirea că toată compania părea o mare familie, dar acum acest lucru mi-a fost dovedit.
- Cum reuşiţi să reţineţi atâtea nume, domnule? L-am întrebat, referindu-mă la gândul ce tocmai îmi trecuse prin minte.
- Nu e nevoie de o memorie excelentă, a spus el zâmbind. Adevărul este că toţi au făcut ceva pentru mine sau chiar eu am fost cel care i-a ajutat într-o anumită problemă. Iar persoanele pe care le ajuţi sau care te ajută nu pot fi uitate, pentru că mereu îţi aminteşti de ai când îţi spui rugăciunile, de exemplu, ştiind că ai făcut ceva bine pentru cineva, sau cineva a făcut ceva bine pentru tine.
Într-adevăr, acest gentleman adevărat mă complexa din toate punctele de vedere, eu simţindu-mă un creştin inferior faţă de el. Dar nu numai acest gram de inferioritate pe plan religios mă făcea să încerc nişte sentimente cu totul noi, ci era vorba de o altă emoţie ce se aprindea brusc în corpul meu atunci când glasul lui cald îmi atingea inima. Mă simţeam cu adevărat inspirat de acest personaj.
- Şi apropo, spuse el în şoaptă, temându-se să nu-mi întrerupă firul gândurilor, nu e nevoie să-mi spui „domnule”. Pentru tine, ca şi pentru restul persoanelor care lucrează aici, sunt doar un simplu prieten.
Am dat iar din cap (începe să mă enerveze acest tic...), dar dintr-o dată în mintea mea s-a ivit o nouă întrebare, foarte logică pentru mine, dar care a stârnit râsul cristalin al şefului:
-Mai exact, cum ar trebui să îţi spun? Am întrebat, făcând trimitere la cele trei nume pe care le avea.
- Păi hai să vedem! a început el, chicotind. „Kim” este un nume extrem de utilizat în Coreea, aşa că nu te sfătuiesc să-l foloseşti prea des. În schimb, „Jung Sui” este numele meu propriu şi personalizat, cel puţin aşa cred, după care mă poţi striga liniştit. Şi tu? Ai vreun nume preferat, o poreclă?
- Uhm... am început eu, întocmai ca un copil ruşinat, iar apoi mi-a venit geniala idee să-mi prezint numele aşa cum o făcuse şi el. „Schlaefer” nu îmi place pentru că este numele pe care îl poartă toată familia mea, iar „Andreas” mă face să par aşa de fetiţă! Totuşi cred că ar fi foarte sadic să te oblig să mă strigi „Leonard”, aşa că mă poţi striga liniştit „Leo”.
Pe tot parcursul discursului meu, Jung Sui a stat atent, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet foarte semnificativ, care m-a făcut să cred că el îmi putea pronunţa numele fără prea mari eforturi. Dar s-a dat bătut în cele din urmă, strigându-mă după numele ales de mine.
Mai trecuse ceva vreme până am ajuns la etajul treizeci, acolo unde urma să lucrez pe perioada acestei veri, şi poate şi în toamnă dacă contractul îmi va fi prelungit. Deja am început să mă obişnuiesc cu lumina ce devenise şi mai puternică după ce Soarele îşi arătase colţii scânteietori, zâmbind agresiv spre clădirea unde mă aflam. Ploaia deci încetase, ca în toate filmele de prost gust, după ce îmi udase costumul cel nou. (Dumnezeule, oriunde ai fi, n-am să te uit eu pentru asta!) Coreenii, micii extratereştrii, păreau că nici nu observă ţinuta mea, dar eram mai mult ca sigur că odată ce biroul îmi va fi prezentat, Jung Sui va face măcar nişte reproşuri la adresa atenţiei mele legate de îmbrăcăminte.
Într-adevăr, camera mea de lucru era foarte elegantă. Avea o formă rotundă aproape, iar spre mirarea mea absolut tot era conceput din sticlă. Atât bibleoteca cu cărţi de referinţă aflată lângă uşa pe care am intrat, cât şi biroul erau translucide. Dulăpioarele cu hârtii lipseau cu desăvârşire, ceea ce într-un secretariat mai rar se întâmplă, dar Jung Sui mă asigurase deja că toată munca mea se va rezuma la manevrarea dosarelor din memoria calculatorului ce se asorta de minune cu mobilierul elegant, păstrând nuanţa elegantă de gri. Aceeaşi culoare o aveau şi cărţile din bibleotecă şi restul obiectelor de trebuinţă (asta încluzând şi un scanner destul de scump la prima vedere). În dreapta biroului se mai afla o uşă, spre care Jung Sui m-a condus de îndată ce mi-am lăsat lucrurile pe birou.
- Aici este biroul meu, a declarat el oficial, înainte să deschidă uşa.
Spre mirarea mea, tot ceea ce se afla în acea cameră era mult mai simplu aranjat decât propria mea odaie de lucru, şi cu toate acestea, biroul lui era cu siguranţă mai elegant şi mai primitor. Un steag era atârnat deasupra, undeva pe un perete, ce bănuiam că era steagul Coreei (ştiu, sunt în urmă rău cu lecţiile de geografie). Pe scaunul din faţa mesei de lucru se afla un băiat, mai mic decât mine şi decât şeful meu, cu o atitudine ce m-a făcut să-mi retrag cuvintele despre bunăvoinţa asiaticilor. Jung Sui s-a încruntat şi el când l-a văzut, dar o voce a anunţat ceva în telefonul lui, bineînţeles în coreeană, aşa că tot ce am putut auzi din gura lui au fost nişte vorbe tăioase (sau cel puţin aşa mi s-a părut tonul vocii) pentru vizitator şi o rugăminte pentru mine:
- Stai aici, vin imediat.
N-am putut replica nimic, iar în câteva secunde am rămas închis în camera aceea cu băiatul cu privire demonică...