05-05-2010, 06:23 PM
Prolog
Îşi scoase telefonul din buzunar şi îl privi: 19:47 şi parcă trenul nu mai ajungea odată în gară.
Idioţii stăteau pe scaunele lor şi se priveau pe furis. Ce oameni, dacă iubeşti pe cineva de ce să eviţi!? Mi-am întins picioarele pe culoarul dintre scaune şi priveam absent pe geam.
Am încremenit. Văzusem în fumul trenului o fată, buclată şi negricioasă la par, semăna leită. Am deschis mai bine ochii, m-am uitat atent: nu era ea ... aşa că m-am resemnat şi am stat în continuare întins cu picioarele în mijlocul compartimentului.
Câmpiile începeau încet, încet să se transforme în delureţe mii şi mii. În zare se vedea masivul Bucegi în toată splendoarea lui, pe vârf încă existând puţină zăpadă.
Continuam drumul iar acceleratul păru să prindă aripi; "Asta vreau, aşa mai, bagă mare!", îl încurajam în gând.
15 minute mai târziu primele aşezări omeneşti începură să se facă simţite. În zare se putea distinge orasul, iar puslul îmi crescu. Ştiam că o voi vedea.... foarte curând... încp puţin... parcă acele momente ăa omorau şi mai tare. Îi priveam pe Idioţi care se uitau la mine ciudat; eram cocoţat şi lipit cu mutra de geam. "E bine", am zis în sinea mea şi m-am aşezat la loc încercând să mă calmez.
Trenul scrâşni din frane şi se opri în gara destinaţiei noastre finale.
Toată lumea a sărit să îşi ia bagajele, inclusiv eu. Aveam pulsul foarte ridicat. Geamantanul, ghiozdanul, le aveam pe toate. Acum, valuri prin multime, împingeam oamenii într-o parte şi-ntralta, nu-mi mai pasa de nimic.
În faţa munţi, iar în spate praf. Deschid usa, sar primul din tot tren şi îmi las bagajul. Începeam să o caut din ochi şi disperarea mă cuprindea, nu era.... obiect cu obiect, persoană cu persoană, o văd iarăşi pe fata respectivă, mă apucă fiorii... nu o găsesc.... Mă întorc, mă uit în spate. Idioţii se dădură şi ei jos din tren.
- Cum de nu eşti cu ea încă?
- Dacă aş vedea-o ...
- Puneţi ochelarii frate, spuse râzând.
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri; m-am întors când termină "spatele" şi priveam cu atenţie.
Era acolo.
Toată splendoarea mea sufletească înflori, întinerisem zece ani şi mă bucuram ca un copil mic. M-am apropiat cu paşi normali, nu ştiam dacă lucrurile sunt întradevăr adevărate. Sângele pulsa în mine cu putere... Şi acolo era, în toată splendoarea ei: buclată, cu ochii ei căprui şi dragi, zâmbetul de neînlocuit care ar fi topit munţi de gheaţă veşnică, imbrăcată precum acele zâne din filme.... Priveam constant din cap până în picioare să văd dacă era ea şi chiar era.
M-am oprit la un metru şi ne-am întâlnit privirile. Ea se pierdu, eu mă pierdusem, eram amândoi pierduţi...
- Ehhh.... am... ajuns, atât reuşisem să zic. Ea nu clinti decât după câteva secunde...
- Bine ai venit, zise.
Continuam să fiu pierdut... mă apropiam teleghidat şi atunci surprinderea mea se transformă în fericire supremă: am desfăcut mâinile, am luato în braţe, m-a îmbrăţişat şi ea ...
- Chiar ai venit! a zis
- Cum aş putea să ratez asta? Esti atât de caldă, i-am mărturisit.
- E vară dragule, zise încercând să ascundă roşeaţa din obraji.
- Nu, nu acel tip de căldură, i-am răspuns.
Apoi nu mai zise nimic. Am sărutato usor pe obraz. Obţinusem ceva extraordinar de preţios şi acum mă purtam de parcă nu aş fi dorit să îl frâng în vre-un fel... să-l stric sau doamne fereşte să-i fac ceva.
Eram fericit.
Cred că şi ea era.
Eram fericiţi împreună.
Clipele acelea vor rămâne unice pentru că şi eu, când voi muri voi şti că am făcut un lucru bun : am iubit pe cineva cu tot ce am avut!
M-am uitat în spate. Uitasem complet de cei doi Idioţi. Aveau nişte rânjete foarte drăgute pe faţă, ştiam de ce. Nu m-am mai obosit să le fac semn să vină. Mi-am luat ghiozdanul şi geamantanul într-o mână, iar cu celălaltă i-am prins mânuţa fiinţei iubite făcându-o să tresară uşor. Am luat-o încet spre ieşirea din gară, lăsându-i pe cei doi înaintea noastră, îndreptându-ne spre maşina care ne aştepta cuminte, parcată la umbră.
Ajunsesem de douăzeci de minute în gară însă trenul încă nu vroia să se arate. Am întrebat-o pe doamna de la informaţii de cel puţin zece ori de ce întârzie trenul şi mi-a răspuns cu un simplu: "Nu ştiu.". Ipocriţi. Vroiam să vină şi gata! M-am dus înapoi la maşina. I-am făcut semn mamei cum că mai întârzii şi că poate să stea liniştită în maşina. Dacă ar fi fost dupa ea ar fi venit cu mine pe peron, însă aşa ceva nu se poate... mamele să stea acasă, sau în cazul de faţă în maşină.
Treceau o mulţime de trenuri însă nici unul nu mă interesa. De fiecare dată când auzeam claxonul unuia din trenuri mi se punea un gol în stomac şi începeam să tremur. Am luat fiecare băncuţă la rand şi am stat pe fiecare scaun din sala de aşteptare. Învăţasem deja şi orele de sosire şi de plecare a trenurilor din gară spre Bucureşti.
Dacă mă agitam nu rezolvam nimic aşa că m-am aşezat frumos, afară, în mijlocului peronului pe o bancută, aşteptând cuminte trenul şi jucându-mă plictisită cu o suviţă de păr.
Un glas de femeie subţire şi foarte ascuţit, acelaşi glas care se auzi şi când anunţă întârzierea Iubitului meu, de această dată anunţă că trenul tocmai intră în gară.
Am sărit ca arsă de pe scaun. Simţeam că mai aveam puţin şi o să mă lase picioarele. Mă înmuiasem toată iar inima îmi bătea cu putere. Eram emoţionată dar nu vroiam să recunosc. Când am văzut valul de lume care cobora din tren am început să tremur. Era clar că ar fi fost drăgut să mă calmez însă nu aş fi reuşit.
Mă uitam cu privirea după el însă nu îl vedeam. "Poate a greşit staţia... dacă a coborât când nu trebuia?" Nu puteam să mă gândesc la nimic altceva. După trei minute în care m-am tot agitat mi-am mai aruncat o dată privirea plictisită peste lumea care încă cobora şi atunci l-am vazut. Avea un ghiozdan, un geamantan şi era însoţit de încă două persoane. Mă cauta.
Pentru un moment s-a uitat la mine dar apoi privirea lui s-a mutat. Am fost puţin dezamăgită. Am început să merg în faţă, ajugând în spatele lui. Era agitat şi am prins puţin din discuţia lui cu celălalt băiat care îl însoţea:
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri, spuse băiatul.
L-am văzut cum se întoarce repede lăsând ghiozdanul şi geamantanul jos.
Privirile ni s-au întâlnit. Nu am putut să mă aduc decât pentru a schiţa un zâmbet şi acela fiind cu jumătate de gura, fiind încă uimită de băiatul care stătea în faţa mea. Am văzut cum se apropia. Instinctual am vrut să fac un pas în spate, însă m-am oprit la timp. Din nouă paşi a fost în faţa mea. Inima îmi bătea cu putere şi începusem să roşesc: se uita insistent la mine de parcă m-ar fi analizat să vadă dacă chiar sunt eu. Am zâmbit din nou, de data aceasta gesticulând uşor.
- Ehhh.... am... ajuns. Acestea au fost primele lui cuvinte.
- Bine ai venit.
Eram pierdută. Pierdută în privirea lui. Îl vedeam cum se apropie însă nu mai reacţionam. Şi-a desfăcut mâinile şi m-a luat în braţe, strâgându-mă cât să simtă că sunt acolo. L-am îmbrăţişat şi eu.
- Chiar ai venit! am spus fericită.
- Cum aş putea să ratez asta? Eşti atît de caldă...
- E vară dragule, am răspuns încercând să-mi ascund roşeala din obraji.
- Nu, nu acel tip de caldură.
Apoi nu a mai zis nimic. M-a sărutat uşor pe obraz. Am roşit şi mai tare.
M-a pus înapoi pe pământ având grijă parcă să nu mă spargă. I-am observat pe cei doi însoţitori şi le-am făcut semn că trebuie să mergem. Şi-a luat genţile cu o mână iar cu celălaltă a luat-o pe a mea, ţinându-o destul de strâns pentru a nu mă pierde prin mulţime. Râdeam în gândul meu. "Dacă nu m-ai pierdut până acum, de acum înainte sigur nu o să o mai faci, dragul meu iubirel."
I-am lăsat pe cei doi să meargă înainte iar noi am rămas în spate. L-am strâns uşor de mână înainte de a ieşi din pasajul care traversa liniile. M-am urcat pe o scară în faţa lui şi i-am zâmbit.
- Iubirel...?
Pe faţa lui se citea nelinşte.
M-am întins uşor, m-am ridicat pe varfuri şi m-am agăţat de gâtul lui. M-am uitat la el roşind şi mai tare. I-am trecut o mână prin păr încercând să mă calmez, însă inima îmi bătea cu putere. M-am apropiat şi l-am sărutat scurt. A fost... a fost ceva, ceva ce nu puteam descrie în cuvinte. Era... perfect! Simţeam că plutesc. M-am desprins uşor de gâtul lui având grijă să nu mă dezechilibrez, uitându-mă la el cu coada ochiului, observând că era rosu. Am pus un picior pe treapta a doua însă o mână puternică m-a prins şi m-a tras înapoi.
- Doar nu credeai că ai să scapi doar cu atât, iubirica. Şi m-a sărutat. Mi-a prins faţa cu mâinile şi m-a sărutat. Iar, iar şi iar. Măcar atât puteam face şi eu, spuse râzând.
Eram roşie, tremuram, aveam un gol imens ăn stomac şi cuvintele îmi stăteau în gât. M-a luat iar de mâna, apoi şi-a luat bagajele şi am pornit spre ieşire, zâmbind împreună.
Stăteam liniştit pe scaunul de la birou şi priveam monitorul. Nu se auzeau decât zumzetele făcute de unitate. Afară soarele încălzea pământul, uşor... plăcut... vântul adia într-un mod foarte răcoritor şi revigorant.
Dintr-o dată am auzit mici bătăi, mici, foarte mici.
Priveam în continuare afară... cald şi frumos. Totuşi simţind ceva neregulă am ieşit să verific treburile.
Foarea era înrădăcinată în pământul moale şi cu îndeajunsă apă pentru a o face să crească la putere maximă.
În mintea mea nu ştiam ce e aia... sau ştiam şi nu vroiam să aflu. Priveam în continuare frumoasa planta care crescuse acum mândră şi voinică.
Nuanţele ei se schimbară de-a dreptul brusc.
Culorile deschise şi vii au fost înlocuite de aceleaşi dar întunecoase... aproape moarte. Surprinderea se văzu pe chipul meu atunci când privind cerul am realizat că era înnegrit de nori întunecoşi, iar soarele ascuns undeva bine.
Atât spaima cât şi teroarea începu să crească în sufletul meu când din cer, începu să pice grindină cât oul de porumbel. Trebuia să salvez ce era mai important... Priveam floarea care încetul cu încetul era ciuruită şi lipsită de apărare în faţa grindinei. Nu aveam cu ce să o protejez. Am privit în dreapta, am privit apoi în stânga în cautare de adăpost. Trebuia să o scot de acolo. Am decis să nu o fac. Dacă o mutam, floarea avea să se usuce şi apoi să moară, aşa că am hotărât să o protejez cu al meu corp. M-am pus ăn genuchi în faţa ei şi cu mainile acoperindu-o bine, lăsând grindina să mă loveacă cu furie pe mine.
Întrebarea este: ce mă făcea să fiu astfel... simplu: speranţa că voi vedea vreodata floarea şi mai mare, mai frumoasă şi mai voinică, pentru mine fiind unul din lucrurile cele mai importante.
Dintr-o dată am auzit mici bătăi, mici, foarte mici.
Priveam în continuare afară... cald şi frumos. Totuşi simţind ceva neregulă am ieşit să verific treburile.
Foarea era înrădăcinată în pământul moale şi cu îndeajunsă apă pentru a o face să crească la putere maximă.
În mintea mea nu ştiam ce e aia... sau ştiam şi nu vroiam să aflu. Priveam în continuare frumoasa planta care crescuse acum mândră şi voinică.
Nuanţele ei se schimbară de-a dreptul brusc.
Culorile deschise şi vii au fost înlocuite de aceleaşi dar întunecoase... aproape moarte. Surprinderea se văzu pe chipul meu atunci când privind cerul am realizat că era înnegrit de nori întunecoşi, iar soarele ascuns undeva bine.
Atât spaima cât şi teroarea începu să crească în sufletul meu când din cer, începu să pice grindină cât oul de porumbel. Trebuia să salvez ce era mai important... Priveam floarea care încetul cu încetul era ciuruită şi lipsită de apărare în faţa grindinei. Nu aveam cu ce să o protejez. Am privit în dreapta, am privit apoi în stânga în cautare de adăpost. Trebuia să o scot de acolo. Am decis să nu o fac. Dacă o mutam, floarea avea să se usuce şi apoi să moară, aşa că am hotărât să o protejez cu al meu corp. M-am pus ăn genuchi în faţa ei şi cu mainile acoperindu-o bine, lăsând grindina să mă loveacă cu furie pe mine.
Întrebarea este: ce mă făcea să fiu astfel... simplu: speranţa că voi vedea vreodata floarea şi mai mare, mai frumoasă şi mai voinică, pentru mine fiind unul din lucrurile cele mai importante.
El:
Îşi scoase telefonul din buzunar şi îl privi: 19:47 şi parcă trenul nu mai ajungea odată în gară.
Idioţii stăteau pe scaunele lor şi se priveau pe furis. Ce oameni, dacă iubeşti pe cineva de ce să eviţi!? Mi-am întins picioarele pe culoarul dintre scaune şi priveam absent pe geam.
Am încremenit. Văzusem în fumul trenului o fată, buclată şi negricioasă la par, semăna leită. Am deschis mai bine ochii, m-am uitat atent: nu era ea ... aşa că m-am resemnat şi am stat în continuare întins cu picioarele în mijlocul compartimentului.
Câmpiile începeau încet, încet să se transforme în delureţe mii şi mii. În zare se vedea masivul Bucegi în toată splendoarea lui, pe vârf încă existând puţină zăpadă.
Continuam drumul iar acceleratul păru să prindă aripi; "Asta vreau, aşa mai, bagă mare!", îl încurajam în gând.
15 minute mai târziu primele aşezări omeneşti începură să se facă simţite. În zare se putea distinge orasul, iar puslul îmi crescu. Ştiam că o voi vedea.... foarte curând... încp puţin... parcă acele momente ăa omorau şi mai tare. Îi priveam pe Idioţi care se uitau la mine ciudat; eram cocoţat şi lipit cu mutra de geam. "E bine", am zis în sinea mea şi m-am aşezat la loc încercând să mă calmez.
Trenul scrâşni din frane şi se opri în gara destinaţiei noastre finale.
Toată lumea a sărit să îşi ia bagajele, inclusiv eu. Aveam pulsul foarte ridicat. Geamantanul, ghiozdanul, le aveam pe toate. Acum, valuri prin multime, împingeam oamenii într-o parte şi-ntralta, nu-mi mai pasa de nimic.
În faţa munţi, iar în spate praf. Deschid usa, sar primul din tot tren şi îmi las bagajul. Începeam să o caut din ochi şi disperarea mă cuprindea, nu era.... obiect cu obiect, persoană cu persoană, o văd iarăşi pe fata respectivă, mă apucă fiorii... nu o găsesc.... Mă întorc, mă uit în spate. Idioţii se dădură şi ei jos din tren.
- Cum de nu eşti cu ea încă?
- Dacă aş vedea-o ...
- Puneţi ochelarii frate, spuse râzând.
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri; m-am întors când termină "spatele" şi priveam cu atenţie.
Era acolo.
Toată splendoarea mea sufletească înflori, întinerisem zece ani şi mă bucuram ca un copil mic. M-am apropiat cu paşi normali, nu ştiam dacă lucrurile sunt întradevăr adevărate. Sângele pulsa în mine cu putere... Şi acolo era, în toată splendoarea ei: buclată, cu ochii ei căprui şi dragi, zâmbetul de neînlocuit care ar fi topit munţi de gheaţă veşnică, imbrăcată precum acele zâne din filme.... Priveam constant din cap până în picioare să văd dacă era ea şi chiar era.
M-am oprit la un metru şi ne-am întâlnit privirile. Ea se pierdu, eu mă pierdusem, eram amândoi pierduţi...
- Ehhh.... am... ajuns, atât reuşisem să zic. Ea nu clinti decât după câteva secunde...
- Bine ai venit, zise.
Continuam să fiu pierdut... mă apropiam teleghidat şi atunci surprinderea mea se transformă în fericire supremă: am desfăcut mâinile, am luato în braţe, m-a îmbrăţişat şi ea ...
- Chiar ai venit! a zis
- Cum aş putea să ratez asta? Esti atât de caldă, i-am mărturisit.
- E vară dragule, zise încercând să ascundă roşeaţa din obraji.
- Nu, nu acel tip de căldură, i-am răspuns.
Apoi nu mai zise nimic. Am sărutato usor pe obraz. Obţinusem ceva extraordinar de preţios şi acum mă purtam de parcă nu aş fi dorit să îl frâng în vre-un fel... să-l stric sau doamne fereşte să-i fac ceva.
Eram fericit.
Cred că şi ea era.
Eram fericiţi împreună.
Clipele acelea vor rămâne unice pentru că şi eu, când voi muri voi şti că am făcut un lucru bun : am iubit pe cineva cu tot ce am avut!
M-am uitat în spate. Uitasem complet de cei doi Idioţi. Aveau nişte rânjete foarte drăgute pe faţă, ştiam de ce. Nu m-am mai obosit să le fac semn să vină. Mi-am luat ghiozdanul şi geamantanul într-o mână, iar cu celălaltă i-am prins mânuţa fiinţei iubite făcându-o să tresară uşor. Am luat-o încet spre ieşirea din gară, lăsându-i pe cei doi înaintea noastră, îndreptându-ne spre maşina care ne aştepta cuminte, parcată la umbră.
Ea:
Ajunsesem de douăzeci de minute în gară însă trenul încă nu vroia să se arate. Am întrebat-o pe doamna de la informaţii de cel puţin zece ori de ce întârzie trenul şi mi-a răspuns cu un simplu: "Nu ştiu.". Ipocriţi. Vroiam să vină şi gata! M-am dus înapoi la maşina. I-am făcut semn mamei cum că mai întârzii şi că poate să stea liniştită în maşina. Dacă ar fi fost dupa ea ar fi venit cu mine pe peron, însă aşa ceva nu se poate... mamele să stea acasă, sau în cazul de faţă în maşină.
Treceau o mulţime de trenuri însă nici unul nu mă interesa. De fiecare dată când auzeam claxonul unuia din trenuri mi se punea un gol în stomac şi începeam să tremur. Am luat fiecare băncuţă la rand şi am stat pe fiecare scaun din sala de aşteptare. Învăţasem deja şi orele de sosire şi de plecare a trenurilor din gară spre Bucureşti.
Dacă mă agitam nu rezolvam nimic aşa că m-am aşezat frumos, afară, în mijlocului peronului pe o bancută, aşteptând cuminte trenul şi jucându-mă plictisită cu o suviţă de păr.
Un glas de femeie subţire şi foarte ascuţit, acelaşi glas care se auzi şi când anunţă întârzierea Iubitului meu, de această dată anunţă că trenul tocmai intră în gară.
Am sărit ca arsă de pe scaun. Simţeam că mai aveam puţin şi o să mă lase picioarele. Mă înmuiasem toată iar inima îmi bătea cu putere. Eram emoţionată dar nu vroiam să recunosc. Când am văzut valul de lume care cobora din tren am început să tremur. Era clar că ar fi fost drăgut să mă calmez însă nu aş fi reuşit.
Mă uitam cu privirea după el însă nu îl vedeam. "Poate a greşit staţia... dacă a coborât când nu trebuia?" Nu puteam să mă gândesc la nimic altceva. După trei minute în care m-am tot agitat mi-am mai aruncat o dată privirea plictisită peste lumea care încă cobora şi atunci l-am vazut. Avea un ghiozdan, un geamantan şi era însoţit de încă două persoane. Mă cauta.
Pentru un moment s-a uitat la mine dar apoi privirea lui s-a mutat. Am fost puţin dezamăgită. Am început să merg în faţă, ajugând în spatele lui. Era agitat şi am prins puţin din discuţia lui cu celălalt băiat care îl însoţea:
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri, spuse băiatul.
L-am văzut cum se întoarce repede lăsând ghiozdanul şi geamantanul jos.
Privirile ni s-au întâlnit. Nu am putut să mă aduc decât pentru a schiţa un zâmbet şi acela fiind cu jumătate de gura, fiind încă uimită de băiatul care stătea în faţa mea. Am văzut cum se apropia. Instinctual am vrut să fac un pas în spate, însă m-am oprit la timp. Din nouă paşi a fost în faţa mea. Inima îmi bătea cu putere şi începusem să roşesc: se uita insistent la mine de parcă m-ar fi analizat să vadă dacă chiar sunt eu. Am zâmbit din nou, de data aceasta gesticulând uşor.
- Ehhh.... am... ajuns. Acestea au fost primele lui cuvinte.
- Bine ai venit.
Eram pierdută. Pierdută în privirea lui. Îl vedeam cum se apropie însă nu mai reacţionam. Şi-a desfăcut mâinile şi m-a luat în braţe, strâgându-mă cât să simtă că sunt acolo. L-am îmbrăţişat şi eu.
- Chiar ai venit! am spus fericită.
- Cum aş putea să ratez asta? Eşti atît de caldă...
- E vară dragule, am răspuns încercând să-mi ascund roşeala din obraji.
- Nu, nu acel tip de caldură.
Apoi nu a mai zis nimic. M-a sărutat uşor pe obraz. Am roşit şi mai tare.
M-a pus înapoi pe pământ având grijă parcă să nu mă spargă. I-am observat pe cei doi însoţitori şi le-am făcut semn că trebuie să mergem. Şi-a luat genţile cu o mână iar cu celălaltă a luat-o pe a mea, ţinându-o destul de strâns pentru a nu mă pierde prin mulţime. Râdeam în gândul meu. "Dacă nu m-ai pierdut până acum, de acum înainte sigur nu o să o mai faci, dragul meu iubirel."
I-am lăsat pe cei doi să meargă înainte iar noi am rămas în spate. L-am strâns uşor de mână înainte de a ieşi din pasajul care traversa liniile. M-am urcat pe o scară în faţa lui şi i-am zâmbit.
- Iubirel...?
Pe faţa lui se citea nelinşte.
M-am întins uşor, m-am ridicat pe varfuri şi m-am agăţat de gâtul lui. M-am uitat la el roşind şi mai tare. I-am trecut o mână prin păr încercând să mă calmez, însă inima îmi bătea cu putere. M-am apropiat şi l-am sărutat scurt. A fost... a fost ceva, ceva ce nu puteam descrie în cuvinte. Era... perfect! Simţeam că plutesc. M-am desprins uşor de gâtul lui având grijă să nu mă dezechilibrez, uitându-mă la el cu coada ochiului, observând că era rosu. Am pus un picior pe treapta a doua însă o mână puternică m-a prins şi m-a tras înapoi.
- Doar nu credeai că ai să scapi doar cu atât, iubirica. Şi m-a sărutat. Mi-a prins faţa cu mâinile şi m-a sărutat. Iar, iar şi iar. Măcar atât puteam face şi eu, spuse râzând.
Eram roşie, tremuram, aveam un gol imens ăn stomac şi cuvintele îmi stăteau în gât. M-a luat iar de mâna, apoi şi-a luat bagajele şi am pornit spre ieşire, zâmbind împreună.