28-03-2010, 11:34 PM
Oke, acesta este un fic în colaborare cu Metal. Titlul probabil că îl ştiţi [ mai ales fanii Sonata Arctica ] . Este numele unei melodii de la Sonata. De ce am ales titlul ăsta? Simplu, pentru că în timp ce ascultam această melodie mi-a venit ideea şi pentru că versurile se potrivesc cu ideea poveştii. Eu voi scrie din punctul de vedere al fetei, Metal din punctul de vedere al băiatului. Ah, am uitat. Acesta este primul meu fic şi sunt conştientă că nu scriu prea bine, deci vă rog să îmi scuzaţi greşelile . Well, enjoy! :D
Chiar când viaţa pare mai frumoasă, ia o turnătura neaşteptată. Am ajuns să mă întreb dacă viaţa poate să fie roz, ci nu o mică pată de culoare pe un imens fundal negru. Nu ştiam răspunsul şi nici nu credeam că o să-l aflu prea curând.
Eram într-un cimitir şi priveam în gol o piatră funerară mare, pe care erau scrise două nume. Numele părinţilor mei pe care i-am pierdut în timpul unui cutremur. O grindă a căzut peste trupurile lor şi nu au mai putut fi salvaţi. Deşi această întâmplare nefericită a avut loc acum şapte ani, tot mai aveam coşmaruri pe tema aceasta. Am lăsat uşor, pe marmura rece, un buchet de trandafiri roşii precum sângele. M-am ridicat în picioare, aranjându-mi fusta neagră, umflată şi cu dantelă albă. Am luat în mână jacheta de piele ce era aruncata undeva pe jos şi am privit cerul. Soarele era la linia orizontului şi întunericul acapara cimitirul şi întregul oraş. Trebuia să plec acasă fiindcă cimitirul în timpul nopţii nu era cel mai frumos loc.
Mergeam pe aleea cu pietre cubice, bocancii mei fiind singurii care se aud în liniştea profundă. Acesta era un loc bun de meditaţie în zilele când mă simţeam la capătul puterilor. Liceul mă termina complet, mă epuiza. Din cauza aceasta m-am despărţit şi cu fostul iubit, care nu a fost unul foarte bun.
Telefonul mobil a început să sune şi a spart liniştea profundă din cimitir. Nişte ciori, ce stăteau pe crengile copacilor de pe marginea aleei, şi-au luat zborul făcând un zgomot enervant.
-Alo? Cine e? Am întrebat eu plictisită.
-Melanie, m-a sunat directa şi cică nu mergem la liceu vreo lună. În sala de sport a căzut tavanul, precum şi în mai multe săli de clasă. În fine, liceul n-are fonduri şi. . . nu pot să repare clasele. Bine dragă, merg la un meci de basket cu iubitul meu, mai vorbim.
-Bine, Victoria. Vorbim altădată. Pa.
După această replică, am închis telefonul fără să îmi mai pese de un răspuns iminent. Mi-am continuat tăcută drumul printre mormânturi, spre ieşirea din cimitir. Sprijinit de o piatră funerară stătea un băiat brunet cu părul de lungime medie. Era tot îmbrăcat în negru şi în mână ţinea o ţigară care ardea mocnit. Aspectul lui mă atrăgea foarte mult deşi nu înţelegeam ce îmi plăcea la el. M-am apropriat de el încet, atingându-i mâna. Nu a reacţionat şi-n plus era rece ca gheaţa. I-am ridicat cu mâna dreaptă capul şi am observat că avea ochii închişi şi era palid. Fără prea mare greutate, i-am luat mâna după gât şi am cugetat să-l ridic. Deşi credeam că nu o să reuşesc, am constatat că tipul era al naibii de uşor. Nu a fost foarte greu să-l car până la ieşirea din cimitir.
-Alo, Jimmy, dacă poţi vino până aici. Am găsit un tip leşinat şi nu pot să-l duc cu metroul până acasă.
-Sigur, Mel. Chiar pe acolo treceam. Vin în maxim trei – patru minute. Îmi spuse vocea lui grăbită.
A închis telefonul şi, în mai puţin de cinci minute, o maşină de un roşu spălăcit a parcat în faţa cimitirului. La volan se afla un tip cu părul roşcat şi ochii verzi. Îmi zâmbea şi, în acelaşi timp, îl analiza pe tipul pe care îl susţineam. L-am aşezat pe brunet pe bancheta din spate a maşinii şi apoi m-am aşezat pe locul din dreapta al şoferului. Pe tot parcursul drumului, nu prea lung, n-am schimbat nici o vorbă cu Jimmy. El era cel mai vechi prieten al meu şi ştia foarte bine că nu eram cea mai comunicativă persoană. Când am ajuns în faţa blocului unde locuiam, Jimmy m-a întrebat pe un ton gânditor:
-Dar. . . Dacă nu sunt prea indiscret, ce ai de gând să faci cu el? Adică. . . nu poţi să iei în casa ta pe fiecare tip pe care-l găseşti leşinat.
-Ştiu, dar m-am simţit atrasă de tipul ăsta. Şi nu mă întreba de ce pentru că nu am nici cea mai vagă idee. În fine, am plecat. Mersi pentru că m-ai adus.
Am deschis portiera şi am ieşit afară, mai apoi culegându-l pe brunet de pe banchetă. Uşa blocului era, ca de obicei, descuiată şi nu m-am mai chinuit să caut cheile. Înainte să intru în complexul de locuinţe, m-am uitat în spate şi am văzut cum maşina roşie a plecat în viteză. Grăbită, am urcat treptele şi, ajunşi la etajul trei, am căutat în buzunarele gecii cheile. Am descuiat uşa şi am intrat cu paşi mari înăuntru. Uşa s-a trântit singură în urma mea, scutindu-mă pe mine de o treabă în plus. L-am aşezat pe brunet pe patul din camera mea, dar nu înainte să-i scot sacoul lung şi negru cu care era îmbrăcat. L-am învelit cu cea mai groasă pătură pe care o aveam şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele ce se aflau lângă pat. Credeam că am stat acolo preţ de mai bine de o oră. Stăteam şi priveam o poză aşezată pe noptieră. În ea eram eu şi cu un băiat înalt, şaten şi zâmbăreţ. Semăna cu un adevărat Cassanova sau, mai bine zis, semăna cu fostul meu iubit. Am scos poza din ramă şi m-am apropiat de geamul deschis. Cu ajutorul unei brichete, am ars fotografia, mici bucăţi din ea fiind luate de vânt. Nu mai aveam nevoie să îmi amintesc numai de trecut, trebuia să îl uit. Viaţa continua şi eu trebuia să văd prezentul şi să înfrunt cu vitejie viitorul. Apoi, când m-am întors spre pat, am văzut cum brunetul se mişca. A deschis ochii şi eu l-am privit nedumerită, curioasă să văd cum va acţiona.
Capitolul 1
Melanie P.O.V.
Melanie P.O.V.
Chiar când viaţa pare mai frumoasă, ia o turnătura neaşteptată. Am ajuns să mă întreb dacă viaţa poate să fie roz, ci nu o mică pată de culoare pe un imens fundal negru. Nu ştiam răspunsul şi nici nu credeam că o să-l aflu prea curând.
Eram într-un cimitir şi priveam în gol o piatră funerară mare, pe care erau scrise două nume. Numele părinţilor mei pe care i-am pierdut în timpul unui cutremur. O grindă a căzut peste trupurile lor şi nu au mai putut fi salvaţi. Deşi această întâmplare nefericită a avut loc acum şapte ani, tot mai aveam coşmaruri pe tema aceasta. Am lăsat uşor, pe marmura rece, un buchet de trandafiri roşii precum sângele. M-am ridicat în picioare, aranjându-mi fusta neagră, umflată şi cu dantelă albă. Am luat în mână jacheta de piele ce era aruncata undeva pe jos şi am privit cerul. Soarele era la linia orizontului şi întunericul acapara cimitirul şi întregul oraş. Trebuia să plec acasă fiindcă cimitirul în timpul nopţii nu era cel mai frumos loc.
Mergeam pe aleea cu pietre cubice, bocancii mei fiind singurii care se aud în liniştea profundă. Acesta era un loc bun de meditaţie în zilele când mă simţeam la capătul puterilor. Liceul mă termina complet, mă epuiza. Din cauza aceasta m-am despărţit şi cu fostul iubit, care nu a fost unul foarte bun.
Telefonul mobil a început să sune şi a spart liniştea profundă din cimitir. Nişte ciori, ce stăteau pe crengile copacilor de pe marginea aleei, şi-au luat zborul făcând un zgomot enervant.
-Alo? Cine e? Am întrebat eu plictisită.
-Melanie, m-a sunat directa şi cică nu mergem la liceu vreo lună. În sala de sport a căzut tavanul, precum şi în mai multe săli de clasă. În fine, liceul n-are fonduri şi. . . nu pot să repare clasele. Bine dragă, merg la un meci de basket cu iubitul meu, mai vorbim.
-Bine, Victoria. Vorbim altădată. Pa.
După această replică, am închis telefonul fără să îmi mai pese de un răspuns iminent. Mi-am continuat tăcută drumul printre mormânturi, spre ieşirea din cimitir. Sprijinit de o piatră funerară stătea un băiat brunet cu părul de lungime medie. Era tot îmbrăcat în negru şi în mână ţinea o ţigară care ardea mocnit. Aspectul lui mă atrăgea foarte mult deşi nu înţelegeam ce îmi plăcea la el. M-am apropriat de el încet, atingându-i mâna. Nu a reacţionat şi-n plus era rece ca gheaţa. I-am ridicat cu mâna dreaptă capul şi am observat că avea ochii închişi şi era palid. Fără prea mare greutate, i-am luat mâna după gât şi am cugetat să-l ridic. Deşi credeam că nu o să reuşesc, am constatat că tipul era al naibii de uşor. Nu a fost foarte greu să-l car până la ieşirea din cimitir.
-Alo, Jimmy, dacă poţi vino până aici. Am găsit un tip leşinat şi nu pot să-l duc cu metroul până acasă.
-Sigur, Mel. Chiar pe acolo treceam. Vin în maxim trei – patru minute. Îmi spuse vocea lui grăbită.
A închis telefonul şi, în mai puţin de cinci minute, o maşină de un roşu spălăcit a parcat în faţa cimitirului. La volan se afla un tip cu părul roşcat şi ochii verzi. Îmi zâmbea şi, în acelaşi timp, îl analiza pe tipul pe care îl susţineam. L-am aşezat pe brunet pe bancheta din spate a maşinii şi apoi m-am aşezat pe locul din dreapta al şoferului. Pe tot parcursul drumului, nu prea lung, n-am schimbat nici o vorbă cu Jimmy. El era cel mai vechi prieten al meu şi ştia foarte bine că nu eram cea mai comunicativă persoană. Când am ajuns în faţa blocului unde locuiam, Jimmy m-a întrebat pe un ton gânditor:
-Dar. . . Dacă nu sunt prea indiscret, ce ai de gând să faci cu el? Adică. . . nu poţi să iei în casa ta pe fiecare tip pe care-l găseşti leşinat.
-Ştiu, dar m-am simţit atrasă de tipul ăsta. Şi nu mă întreba de ce pentru că nu am nici cea mai vagă idee. În fine, am plecat. Mersi pentru că m-ai adus.
Am deschis portiera şi am ieşit afară, mai apoi culegându-l pe brunet de pe banchetă. Uşa blocului era, ca de obicei, descuiată şi nu m-am mai chinuit să caut cheile. Înainte să intru în complexul de locuinţe, m-am uitat în spate şi am văzut cum maşina roşie a plecat în viteză. Grăbită, am urcat treptele şi, ajunşi la etajul trei, am căutat în buzunarele gecii cheile. Am descuiat uşa şi am intrat cu paşi mari înăuntru. Uşa s-a trântit singură în urma mea, scutindu-mă pe mine de o treabă în plus. L-am aşezat pe brunet pe patul din camera mea, dar nu înainte să-i scot sacoul lung şi negru cu care era îmbrăcat. L-am învelit cu cea mai groasă pătură pe care o aveam şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele ce se aflau lângă pat. Credeam că am stat acolo preţ de mai bine de o oră. Stăteam şi priveam o poză aşezată pe noptieră. În ea eram eu şi cu un băiat înalt, şaten şi zâmbăreţ. Semăna cu un adevărat Cassanova sau, mai bine zis, semăna cu fostul meu iubit. Am scos poza din ramă şi m-am apropiat de geamul deschis. Cu ajutorul unei brichete, am ars fotografia, mici bucăţi din ea fiind luate de vânt. Nu mai aveam nevoie să îmi amintesc numai de trecut, trebuia să îl uit. Viaţa continua şi eu trebuia să văd prezentul şi să înfrunt cu vitejie viitorul. Apoi, când m-am întors spre pat, am văzut cum brunetul se mişca. A deschis ochii şi eu l-am privit nedumerită, curioasă să văd cum va acţiona.