14-03-2010, 02:00 AM
Helău! Mda' după cum puteţi vedea, acesta este un nou fic, făcut de mine si Metal. Păăăi, prea multe nu prea am de spus. Lucrarea va fi din două puncte de vedere, al fetei şi al băiatului. Eu voi scrie din punctul de vedere al fetei, iar Metal al băiatului [oky, cred că asta era logic]...Sperăm să vă placă!
Capitolul 1
Errin P.O.V.
Zgomot! Un zgomot profund şi deranjant acapara întreg locul. Dar s-a oprit. Măcar atât. Clipele în care am deschis ochii au fost scurte, aşa că am încercat să mă culc la loc. Dar nu, nu au trecut mai mult de zece secunde şi gălăgia a început din nou. Până aici! Chestia asta începea să mă calce pe bătături. Am deschis ochii nervoasă, într-un mod aproape dureros. M-am ridicat din pat la foc automat şi am mers spre fereastră. Dând la o parte draperiile groase, vişinii, mi-am fixat o înjurătură în minte, pe care să o adresez gălagioşilor.
Dar lumea de afară m-a lăsat mută. Toată agitaţia era din cauza oamenilor, care îşi dădeau arme, din mâna-n mână. Atmosfera era apăsătoare şi încărcată de fum. Ce-i asta? M-am culcat pe timp de pace şi acum...Acum e război.
Nu am fost in stare să mă mişc. Cred că în acele momente până şi gândirea mi-a fost pur şi simplu o comamdă imposibilă. Am rămas privind în gol oameni însangeraţi, purtaţi pe braţe, săbii şi armuri, tot ceea ce ţinea de război.
- E numai vina ta! a urlat un bărbat masiv, ţinut în lanţuri de alţi doi.
Prima dată nu vedeam rostul lanţurilor, dar când a ridicat capul, am putut vedea clar semnul. Desenul unui dragon îi încadra chipul. Remarca lui m-a făcut să tresar. M-am uitat mai atent la faţa lui. Era înecată in ură şi agonie. Se vedea ca nu avusese o viaţa prea dulce. Eeei, ştii ceva nene? Canci! Nici viaţa mea nu a fost roz, doar ca tu eşti spion al Dragonilor, iar eu sunt de partea Norilor.
- Jos cu capul! mi-am dat verdictul final, lipsit de milă.
- Aceasta va fost porunca prinţesă! au adaugat cei doi barbaţi în cor, în timp ce mergeau să îmi împlineasca ordinul.
M-am îndepărtat de la fereastră, nu mai aveam chef de alte incidente. Şi pe deasupra, trebuie să am vreo două cuvinte cu tata. M-am schimbat rapid, din camaşa de noapte incomodă, în hainele care le foloseam de obicei pentru antrenamente. Nu am mai avut timp de păr, care arăta ca o claie, dar asta e.
Am coborât în grabă scările in forma de spirală, îmbrâncind pe oricine îmi stătea in cale. Ajunsă in faţa biroului său, m-am întrebat pentru prima dată dacă nu cumva toată chestia asta e doar un coşmar împuţit. Că să ma conving de realitatea crudă, m-am ciupit de mană, ca un copil mic. Şi da, asta era realitatea! Într-un final am dat buzna în sală.
-Errinaya, ce faci aici? a întrebat bărbatul de la birou.
-Tată, vreau să ştiu tot! am poruncit eu.
Clipele care au urmat au fost scăldate într-o linişte apăsătoare. Gândurile mi-au luat-o razna pentru o clipă şi am inceput să ma gândesc deja la înfrângere, moarte şi durere.
-Trebuie sa pleci, fata mea!
Asta a fost ca o lovitură în moalele capului. Cum adică sa plec? Unde? Am rămas împietrită.
-Errinaya, adevărul este ca războiul acesta e deja pierdut, a adăugat el cu o voce gravă.
Am dat sa spun ceva, dar cuvintele pur şi simplu nu voiau sa iasă. Sunetele mi-au rămas undeva în gât, iar acum stăteam ca o proastă cu gura larg deschisă. Credeam că mă voi prăbuşi, dar am reuşit sa îmi ţin picioarele ţepene. Ştiam ce e războiul, prea bine chiar. Am crescut învăţând arta războiului, deci nu se putea spune că sunt zâna aceea blonduţa, cu ochii albaştrii, care riscă să se frangă la o bataie de vânt mai puternică.
-Toate satele de pe munte au fost incendiate de spionii lor. Toţi oamenii din nord ucişi sau luaţi ostatici în timpul ultimelor doua nopţi. Veştile acestea au ajuns aici abia astăzi. Nu mai rămâne nimic de făcut. Trebuie să te trimit departe de aici, astfel ştiu că va fi o supravieţuitoare si Norii nu vor dispărea. Te vei duce pe Pământ...printre oameni.
Toate aceste lucruri mi-au provocat o stare îngrozitoare. Prea multe, prea repede, prea durerase. Genunchii au început sa îmi tremure şi ochii mi s-au umezit. Toată lumea mea, va fii sfâşiată? Nu, aşa ceva nu se poate întâmpla! Am început să mă agit, să dau din mâini ca disperata.
-Dar dacă rămân, pot sa va ajut! La urma urmei sunt cel mai bun spadasin din armată. Şi mama, ea nu are nimic de spus despre aceasta aşa zisă plecare? am întrebat precipitată.
Dar din nou momente apăsătoare de linişte au lovit încăperea. Gânduri urâte, întunecate au început sa îşi faca apariţia în acele clipe fără vorbe. Şi din păcate ideile mele sumbre au fost adeverite de tatăl meu, care şi-a plecat capul în semn de părere de rău. De data aceast genuchii mei au cedat şi m-am prabuşit pe podea plângând. Nu mama, orice, dar nu ea! Lacrimile îmi înecau faţa si am încercat să scot nişte cuvinte printre sughiţuri, dar fără rost. Durerea mi-a acaparat sufletul şi nu mi-am putut stăpâni emoţiile sub nici o formă.
-Ea...A fost găsita moarta la marginea pădurii...Ah, aşa pierdem timpul! Atacul poate începe în orice minut. Damon, trebuie să plece. Îmi pare rau Errin, o să te iubesc mereu fiica mea, a spus tata în timp ce mă saruta pe frunte.
Pe uşa a intrat Damon, un barbat înalt şi bine facut. Câteva zgârieturi îi insângerau braţele. Deşi era încordat până la ultimul muşchi, chipul sau era indurerat şi totuşi blând. S-a apropiat încet de mine şi a zâmbit cu căldură. Dar eu nu am fost atentă un moment, timp în care a reuşit să mă adoarmă cu amestec de plante. Mirosul dulce a umplut camera şi mi-a amorţit toate simţurile, făcând loc unui somn adânc.
O briză răcoroasă îmi mângâia faţa. Nu era lumină, ci doar întuneric, un întuneric orb, care nu îmi permitea sa disting nici un obiect. Dar mintea îmi funcţiona şi am văzut cum creierul meu aducea din amintiri imaginea mamei mele. O lacrimă mi s-a scurs pe chip. Nu voiam sa cred că toate astea se întâmplă. Am trăit ani de zile în acea lume ca acum să fie distrusă într-o singură noapte? Trebuie să fie doar un coşmar.
Dar nu era. Când m-am trezit mă aflam in vid, spaţiul dintre lumi şi mă îndreptam spre Pământ...
Capitolul 1
Errin P.O.V.
Zgomot! Un zgomot profund şi deranjant acapara întreg locul. Dar s-a oprit. Măcar atât. Clipele în care am deschis ochii au fost scurte, aşa că am încercat să mă culc la loc. Dar nu, nu au trecut mai mult de zece secunde şi gălăgia a început din nou. Până aici! Chestia asta începea să mă calce pe bătături. Am deschis ochii nervoasă, într-un mod aproape dureros. M-am ridicat din pat la foc automat şi am mers spre fereastră. Dând la o parte draperiile groase, vişinii, mi-am fixat o înjurătură în minte, pe care să o adresez gălagioşilor.
Dar lumea de afară m-a lăsat mută. Toată agitaţia era din cauza oamenilor, care îşi dădeau arme, din mâna-n mână. Atmosfera era apăsătoare şi încărcată de fum. Ce-i asta? M-am culcat pe timp de pace şi acum...Acum e război.
Nu am fost in stare să mă mişc. Cred că în acele momente până şi gândirea mi-a fost pur şi simplu o comamdă imposibilă. Am rămas privind în gol oameni însangeraţi, purtaţi pe braţe, săbii şi armuri, tot ceea ce ţinea de război.
- E numai vina ta! a urlat un bărbat masiv, ţinut în lanţuri de alţi doi.
Prima dată nu vedeam rostul lanţurilor, dar când a ridicat capul, am putut vedea clar semnul. Desenul unui dragon îi încadra chipul. Remarca lui m-a făcut să tresar. M-am uitat mai atent la faţa lui. Era înecată in ură şi agonie. Se vedea ca nu avusese o viaţa prea dulce. Eeei, ştii ceva nene? Canci! Nici viaţa mea nu a fost roz, doar ca tu eşti spion al Dragonilor, iar eu sunt de partea Norilor.
- Jos cu capul! mi-am dat verdictul final, lipsit de milă.
- Aceasta va fost porunca prinţesă! au adaugat cei doi barbaţi în cor, în timp ce mergeau să îmi împlineasca ordinul.
M-am îndepărtat de la fereastră, nu mai aveam chef de alte incidente. Şi pe deasupra, trebuie să am vreo două cuvinte cu tata. M-am schimbat rapid, din camaşa de noapte incomodă, în hainele care le foloseam de obicei pentru antrenamente. Nu am mai avut timp de păr, care arăta ca o claie, dar asta e.
Am coborât în grabă scările in forma de spirală, îmbrâncind pe oricine îmi stătea in cale. Ajunsă in faţa biroului său, m-am întrebat pentru prima dată dacă nu cumva toată chestia asta e doar un coşmar împuţit. Că să ma conving de realitatea crudă, m-am ciupit de mană, ca un copil mic. Şi da, asta era realitatea! Într-un final am dat buzna în sală.
-Errinaya, ce faci aici? a întrebat bărbatul de la birou.
-Tată, vreau să ştiu tot! am poruncit eu.
Clipele care au urmat au fost scăldate într-o linişte apăsătoare. Gândurile mi-au luat-o razna pentru o clipă şi am inceput să ma gândesc deja la înfrângere, moarte şi durere.
-Trebuie sa pleci, fata mea!
Asta a fost ca o lovitură în moalele capului. Cum adică sa plec? Unde? Am rămas împietrită.
-Errinaya, adevărul este ca războiul acesta e deja pierdut, a adăugat el cu o voce gravă.
Am dat sa spun ceva, dar cuvintele pur şi simplu nu voiau sa iasă. Sunetele mi-au rămas undeva în gât, iar acum stăteam ca o proastă cu gura larg deschisă. Credeam că mă voi prăbuşi, dar am reuşit sa îmi ţin picioarele ţepene. Ştiam ce e războiul, prea bine chiar. Am crescut învăţând arta războiului, deci nu se putea spune că sunt zâna aceea blonduţa, cu ochii albaştrii, care riscă să se frangă la o bataie de vânt mai puternică.
-Toate satele de pe munte au fost incendiate de spionii lor. Toţi oamenii din nord ucişi sau luaţi ostatici în timpul ultimelor doua nopţi. Veştile acestea au ajuns aici abia astăzi. Nu mai rămâne nimic de făcut. Trebuie să te trimit departe de aici, astfel ştiu că va fi o supravieţuitoare si Norii nu vor dispărea. Te vei duce pe Pământ...printre oameni.
Toate aceste lucruri mi-au provocat o stare îngrozitoare. Prea multe, prea repede, prea durerase. Genunchii au început sa îmi tremure şi ochii mi s-au umezit. Toată lumea mea, va fii sfâşiată? Nu, aşa ceva nu se poate întâmpla! Am început să mă agit, să dau din mâini ca disperata.
-Dar dacă rămân, pot sa va ajut! La urma urmei sunt cel mai bun spadasin din armată. Şi mama, ea nu are nimic de spus despre aceasta aşa zisă plecare? am întrebat precipitată.
Dar din nou momente apăsătoare de linişte au lovit încăperea. Gânduri urâte, întunecate au început sa îşi faca apariţia în acele clipe fără vorbe. Şi din păcate ideile mele sumbre au fost adeverite de tatăl meu, care şi-a plecat capul în semn de părere de rău. De data aceast genuchii mei au cedat şi m-am prabuşit pe podea plângând. Nu mama, orice, dar nu ea! Lacrimile îmi înecau faţa si am încercat să scot nişte cuvinte printre sughiţuri, dar fără rost. Durerea mi-a acaparat sufletul şi nu mi-am putut stăpâni emoţiile sub nici o formă.
-Ea...A fost găsita moarta la marginea pădurii...Ah, aşa pierdem timpul! Atacul poate începe în orice minut. Damon, trebuie să plece. Îmi pare rau Errin, o să te iubesc mereu fiica mea, a spus tata în timp ce mă saruta pe frunte.
Pe uşa a intrat Damon, un barbat înalt şi bine facut. Câteva zgârieturi îi insângerau braţele. Deşi era încordat până la ultimul muşchi, chipul sau era indurerat şi totuşi blând. S-a apropiat încet de mine şi a zâmbit cu căldură. Dar eu nu am fost atentă un moment, timp în care a reuşit să mă adoarmă cu amestec de plante. Mirosul dulce a umplut camera şi mi-a amorţit toate simţurile, făcând loc unui somn adânc.
O briză răcoroasă îmi mângâia faţa. Nu era lumină, ci doar întuneric, un întuneric orb, care nu îmi permitea sa disting nici un obiect. Dar mintea îmi funcţiona şi am văzut cum creierul meu aducea din amintiri imaginea mamei mele. O lacrimă mi s-a scurs pe chip. Nu voiam sa cred că toate astea se întâmplă. Am trăit ani de zile în acea lume ca acum să fie distrusă într-o singură noapte? Trebuie să fie doar un coşmar.
Dar nu era. Când m-am trezit mă aflam in vid, spaţiul dintre lumi şi mă îndreptam spre Pământ...