13-03-2010, 12:47 AM
Multumesc de comentarii , si scuze pentru intarziere , dar scoala nu mi-a mai permis sa ma ocup si de fic .
L-am cunoscut aşa cum este , slăbiciunile mele l-au făcut însă să mă aibă la mână . Am recunscut în gesturile sale un sentiment puternic , ce l-am asemănat cu regretele . Cole părea destul de răvâşit , iar asta mi-a dat de gândit .
De ce viaţa însemna numai regrete ? Mi-am imaginat o piesă de puzzle ca fiind un simplu regret , în final , după ce le asamblai pe toate ... reieşea viaţa . Pierederea unei simple prezenţe schimbă deseori esenţa ta . Trecerea timpului te face să dai cu piciorul la iubire , la trăiri intense ... în schimb , soarta îţi face cunoştinţă cu depresia şi minciunile . Cum să eviţi o astfel de viaţă ? Păi în cel mai rău caz , spui adio la tot şi te pregăteşti de o întâlnire paşnică cu moartea . Nu va fi cea mai reuşită întâlnire de-a ta , se va lăsa cu sânge ( opţional , desigur ) şi durere . Poate că a ta , poate a celor din jurul tău . Dacă iubrea nu ar accepta asta , atunci iubire mai presus de moarte ... nu există . Să mă alături lui ... sună frumos , nu ?
M-am gândit şi la varianta asta , în primele zile de convalescenţă după accident . Priveam în gol , în timp ce mă întrebam de ce nu pot să plâng . Simţeam nevoia să o fac , dar n-am reuşit să scot nici măcar o lacrimă . Ochii mei păreu secătuiţi de orice intenţie de a plânge ... ceva nici dulce ... nici amar .
Durerea persista , corpul tânjea dupa o alinare . Nu pleca de acolo , nu mă lăsa să gândesc . Unii credeau că suferinţa asta mă înnebuneşte , alţi arătau asta prin privirea lor . Doctorii mă zăreau ca o fiinţă fără apărare ... Le era milă , dar eu nu o voiam .
Asistentele purtau nesimţire în privirea lor , nici de cum milă sau sentimente siropoase ... ori nobile cum Alan ar fi spus . S-au întrebat de ce n-am făcut nimic pentru iubitul meu , de ce am ales să zac lângă el , în loc să caut ajutor . Ştiau şi de accident , ştiau că mă doare . Îmi era imposibil să mă depărtez de acea încăpere , deşi după un timp , rănile fizice deja se vindecaseră ...
Aşteptam clipa venirii sale . Mi-ar fi luat mâna în a sa , mi-ar fi şoptit că totul va fi bine ... A fost aşa de clar însă ... nu a venit . Nici atunci , şi nici acum nu va veni să mă vadă . Mi-am dat seama târziu că mă încred în vise fără relevanţă , fără sens . L-am văzut mort , dar tot speram să vină . Credeam că o să o iau razna .
Şi îmi tot aminteam de acea seară .
Tocmai mă întorceam de la mormântul mamei .
Acea seară a marcat viaţa lui Alan şi a mea .
Fiecare clipă de groază , toate sentimentele ce m-au curpins când am crezut că ăla va fi sfârşitul meu ... le tratez cu indiferenţă acum . Nu înţeleg de ce s-au mai inventat treceriile de pieton , dacă nici măcar nu sunt folosite . Aici în New Orleans rar vezi oameni civilizaţi – nu sunt cizelaţi pentru a duce o viaţă normală . Liniştită .
Am crezut că sunt bine , n-am dorit nici un consult medical ... Doar am cerut să-mi fie tractată maşina la un service . Am ales să iau un taxi – Mi-l închipuiam pe Alan , furios sau ... sau poate amuzat de ceea ce făcusem , fără să îmi pară rău .
Salvasem pe cineva . Dar şi tăcerea sa a fost un răspuns . L-am privit fără suflare , rece , iar eu , tânjind după un miracol , am leşinat .
M-am trezit , iar realitatea s-a izbit violent de gândurile mele . Şi nu mai cred în miracole , nu mai vreau să aud de durere , dar mă urmăreşte ... mă încolţeşte . La cel mai mic zâmbet , mă simt vinovată . La cea mai mică tentativă de a râde , simt că deja el se răscoleşte în mormânt şi mă blesteamă . O prietenă bună , spunea mereu : Nu plânge pentru lucrurile ce te fac fericită . Şi poate că mama avea dreptate – Alan mă făcea fericită , şi n-avea sens să plâng . Mai degrabă ar fi trebuit să înec suferinţa , dar asta cum ? Când inima NU te lasă .
Recunosc că Madz şi cu mine am avut parte de râsete ... puţină voie bună care să umple golul lăsat de moarte . Dar m-am simţit precum o trădătoare , precum cel mai îngrozitor demon .
Pandativul ... ce legătură avea pandativul cu ... cazul meu ? Nu era al meu . Nici al ei nu era . Era ceva ce apăruse parcă aruncat de mâna destinului . Era zarul ce se ciocnea de tabla de joc ... O dovadă alipită cazului , de noi . Madz era scepitcă , zâmbetul i-a pierit în clipa în care a zărit inscripiţia imprimată pe pandantiv .
- Zici că scrie în chineză ! Cum naiba o să îmi dau seama ce scrie aici , din moment ce nu înţeleg NIMIC ! Se auzi vocea sa , mai aapoi încruntându-se , expresia feţei sale fiind una nouă pentru mine .
- În primul rând , eu sunt cea care se ocupă de chestiile ştiinţifice ( nu zău , acum mai degrabă păreau ştiinţifico – fantastice ) aşa că dă-l încoace ! I-am “ răpit „ bijuteria din mâna stângă , folosindu-mă de rapiditatea gesturilor mele . O-i avea eu mâna în ghips , dar nu îmi pierd calităţiile de bază ! Am mai adăugat , râzând discret .
Nu părea o scriere tipic asiatică . N-am putut recunoaşte semnificaţia acelor “ heroglife “ , l-am aruncat pe birou , fără să stau pe gânduri .
- Ăăă , ce naiba faci ? N-ai de gând să alfi ce înseamnă ?
Roşcata devenea din ce în ce mai amuzantă . “ Acum ? “ , am rostit încet , ridicând din sprâncene . Nu zău , multe mai voia .
Nu semăna cu personalitatea brunetului meu . I-am întâlnit privirea , în poza de pe peretele de un galben – pal . Am încetat să o mai privesc , îmi făcea rău . Ştiam că nu mă va lăsa din vizor , aşa că am zâmbit . Rareori îl zăream nervos – Mai mereu era învăluit de o aură de seriozitate .
Mi-am muşcat buza inferioară , încă îmi puteam imagina atingerea buzelor sale dezmierdându-le pe ale mele . Ah , cât îmi putea lispii tandreţea sa . Senzualitatea cu care îmi alinta trupul seară de seară . Era o desfătare pentru mine să îi aud vocea , să îi simt respiraţia pe obrazul meu . Nu că nu aş putea regăsi asta şi la oricare alt bărbat , dar ce naiba , el nu putea fi înlocuit . Niciodată .
Roşcata începu să se prostească , iar buzele mele schiţară un zâmbet sincer ... pur . Fata aceea îmi era atât de dragă , defectele ei nu contau uneori . M-am alăturat ei pe canapea , dând drumul la televizor . Chiar şi-aşa , ştiam că asta se va sfârşi ... Mady urma să plece şi singurătatea mi-ar fi făcut iar o vizită .
- Ce vrei să spui ? Cum adică ea ... Cine este EA ?
Ţipam . Nu , de fapt urlam , lacrimile invadându-mi faţa în timp ce simţeam că vreau să îi ucid pe amândoi . Erau ... erau doi , dar se considerau unul , căci se iubeau , se doreau . Eu eram doar o marionetă , proasta din povesete . Nu mă iubea ! Nu m-a iubit ... L-am privit cum îi mângâie chipul , simţind la contactul cu pielea ei , amâgire . Idioată , hoaţă , prefăcută ! Acea făptură cu părul roşcat tocmai îl îmbrăţişa tandru , simţindu-i inima pulsând , în timp ce eu îi priveam neputinciosă ... paralizată . De ce naiba nu mă puteam mişca ?! Ochii mei erau fixaţi pe obiectul strălucitor , ce atârna neglijent de gâtul fetei . Un lănţişor .
Voiam să mă mişc ... Fir-ar să fie , nu puteam . Am scrâşnit din dinţi , în timp ce un gând ciudat îmi stăbătu mintea .
Stai puţin . Tu eşti mort , n-ai cum să te afli în aceşi încăpere cu mine !
- Eşti mort ! Am ţipat , dar vocea sa a înăbuşit strigătul meu imediat .
Cine spune că sunt mort ? Cine spune că lumea viselor nu e reală ? De unde şti că ăsta e acel univers paralel ... unde EA m-a plasat ? Crezi că-mi doresc să fiu aici ? Mă privea cu nişte ochii mânioşi . Tonul său era rece . Nu ăl mai zărisem aşa . Multe decizii de-ale mele au fost greşite ; multe păcate m-au adus aici .
Vezi adevărul prin ochii mei , zăreşti exact cheia succesului ! Gustă măcar pentru o clipă , adevărata suferinţă şi spune-mi ce gust are ...Cunosc aroma dezamăgirii , destinl s-a ocupat să mă adică aici ... am gustat-o pe ea , fructul interzis .
Buzele lor s-au unit şi pentru o fracţiune de secundă , am simţit că mă pot mişca . Aşa a şi fost .
“ Un vis ... „ am murmurat , simţind cum lacrimile îmi inundă violent chipul . De ce Alan ? De ce naiba trebuie visele să îţi mânjească amintirea ? M-am simţit murdară , nedemnă de iubirea sa ... El nu era aşa , dar de ce naiba mintea mea a scornit aşa o blasfemie ? Nu putea fi real , nimic din ce spunea nu are sens .
Făptura ce îi era alături ... un vis , a fost un vis . Nimic nu făcea legătură cu realul , dar lănţişorul ce îşi făcea simţită prezenţa mi-a dat fiori . Era acolo , atârna de gâtul tinerei aşa că am socotit asta ca o născocire a imaginaţie mele . Voiam acest caz rezolvat , îmi doream prea mult şi iată că mintea mea împingea imaginaţia la limită .
M-am ridicat agitată de pe suprafaţa moale a patului şi am apucat lănţicul de pe birou . Mâinile îmi tremurau ... Senzaţia dată de acel coşmar putea fi denumită drep “ unică „!
Nu cred că exista o anumită definiţie , pur şi simplu mă simţeam paralizată de propriile mele reacţii .
Naiba să te ia , vis stupid !
Mady nu era lângă mine … Cât timp trecuse din momentul când părăsise apartamentul meu , aruncându-mi un * Pa ! Pa ! * sec ? Nu înţeleg de ce a insistat aşa de mult să ia ea pandantivul , deşi se presupunea că ar putea să afle destul de uşor ce simnifica inscipţia . Şi totuli n-am vrut să i-l dau . Deşi părea bizară dorinţa sa , a părut puţin neinteresată de acest subiect la plecare . Ciudat , am dedus eu .
Să îi spun de vis ? Sau să ţin totul secret? Am apucat telefonul , formând grăbit un număr . Trebuia să răspundă – aveam mare nevoie de persoana sa .
Capitolul 3
L-am cunoscut aşa cum este , slăbiciunile mele l-au făcut însă să mă aibă la mână . Am recunscut în gesturile sale un sentiment puternic , ce l-am asemănat cu regretele . Cole părea destul de răvâşit , iar asta mi-a dat de gândit .
De ce viaţa însemna numai regrete ? Mi-am imaginat o piesă de puzzle ca fiind un simplu regret , în final , după ce le asamblai pe toate ... reieşea viaţa . Pierederea unei simple prezenţe schimbă deseori esenţa ta . Trecerea timpului te face să dai cu piciorul la iubire , la trăiri intense ... în schimb , soarta îţi face cunoştinţă cu depresia şi minciunile . Cum să eviţi o astfel de viaţă ? Păi în cel mai rău caz , spui adio la tot şi te pregăteşti de o întâlnire paşnică cu moartea . Nu va fi cea mai reuşită întâlnire de-a ta , se va lăsa cu sânge ( opţional , desigur ) şi durere . Poate că a ta , poate a celor din jurul tău . Dacă iubrea nu ar accepta asta , atunci iubire mai presus de moarte ... nu există . Să mă alături lui ... sună frumos , nu ?
M-am gândit şi la varianta asta , în primele zile de convalescenţă după accident . Priveam în gol , în timp ce mă întrebam de ce nu pot să plâng . Simţeam nevoia să o fac , dar n-am reuşit să scot nici măcar o lacrimă . Ochii mei păreu secătuiţi de orice intenţie de a plânge ... ceva nici dulce ... nici amar .
Durerea persista , corpul tânjea dupa o alinare . Nu pleca de acolo , nu mă lăsa să gândesc . Unii credeau că suferinţa asta mă înnebuneşte , alţi arătau asta prin privirea lor . Doctorii mă zăreau ca o fiinţă fără apărare ... Le era milă , dar eu nu o voiam .
Asistentele purtau nesimţire în privirea lor , nici de cum milă sau sentimente siropoase ... ori nobile cum Alan ar fi spus . S-au întrebat de ce n-am făcut nimic pentru iubitul meu , de ce am ales să zac lângă el , în loc să caut ajutor . Ştiau şi de accident , ştiau că mă doare . Îmi era imposibil să mă depărtez de acea încăpere , deşi după un timp , rănile fizice deja se vindecaseră ...
Aşteptam clipa venirii sale . Mi-ar fi luat mâna în a sa , mi-ar fi şoptit că totul va fi bine ... A fost aşa de clar însă ... nu a venit . Nici atunci , şi nici acum nu va veni să mă vadă . Mi-am dat seama târziu că mă încred în vise fără relevanţă , fără sens . L-am văzut mort , dar tot speram să vină . Credeam că o să o iau razna .
Şi îmi tot aminteam de acea seară .
Tocmai mă întorceam de la mormântul mamei .
Acea seară a marcat viaţa lui Alan şi a mea .
Fiecare clipă de groază , toate sentimentele ce m-au curpins când am crezut că ăla va fi sfârşitul meu ... le tratez cu indiferenţă acum . Nu înţeleg de ce s-au mai inventat treceriile de pieton , dacă nici măcar nu sunt folosite . Aici în New Orleans rar vezi oameni civilizaţi – nu sunt cizelaţi pentru a duce o viaţă normală . Liniştită .
Am crezut că sunt bine , n-am dorit nici un consult medical ... Doar am cerut să-mi fie tractată maşina la un service . Am ales să iau un taxi – Mi-l închipuiam pe Alan , furios sau ... sau poate amuzat de ceea ce făcusem , fără să îmi pară rău .
Salvasem pe cineva . Dar şi tăcerea sa a fost un răspuns . L-am privit fără suflare , rece , iar eu , tânjind după un miracol , am leşinat .
M-am trezit , iar realitatea s-a izbit violent de gândurile mele . Şi nu mai cred în miracole , nu mai vreau să aud de durere , dar mă urmăreşte ... mă încolţeşte . La cel mai mic zâmbet , mă simt vinovată . La cea mai mică tentativă de a râde , simt că deja el se răscoleşte în mormânt şi mă blesteamă . O prietenă bună , spunea mereu : Nu plânge pentru lucrurile ce te fac fericită . Şi poate că mama avea dreptate – Alan mă făcea fericită , şi n-avea sens să plâng . Mai degrabă ar fi trebuit să înec suferinţa , dar asta cum ? Când inima NU te lasă .
Recunosc că Madz şi cu mine am avut parte de râsete ... puţină voie bună care să umple golul lăsat de moarte . Dar m-am simţit precum o trădătoare , precum cel mai îngrozitor demon .
Pandativul ... ce legătură avea pandativul cu ... cazul meu ? Nu era al meu . Nici al ei nu era . Era ceva ce apăruse parcă aruncat de mâna destinului . Era zarul ce se ciocnea de tabla de joc ... O dovadă alipită cazului , de noi . Madz era scepitcă , zâmbetul i-a pierit în clipa în care a zărit inscripiţia imprimată pe pandantiv .
- Zici că scrie în chineză ! Cum naiba o să îmi dau seama ce scrie aici , din moment ce nu înţeleg NIMIC ! Se auzi vocea sa , mai aapoi încruntându-se , expresia feţei sale fiind una nouă pentru mine .
- În primul rând , eu sunt cea care se ocupă de chestiile ştiinţifice ( nu zău , acum mai degrabă păreau ştiinţifico – fantastice ) aşa că dă-l încoace ! I-am “ răpit „ bijuteria din mâna stângă , folosindu-mă de rapiditatea gesturilor mele . O-i avea eu mâna în ghips , dar nu îmi pierd calităţiile de bază ! Am mai adăugat , râzând discret .
Nu părea o scriere tipic asiatică . N-am putut recunoaşte semnificaţia acelor “ heroglife “ , l-am aruncat pe birou , fără să stau pe gânduri .
- Ăăă , ce naiba faci ? N-ai de gând să alfi ce înseamnă ?
Roşcata devenea din ce în ce mai amuzantă . “ Acum ? “ , am rostit încet , ridicând din sprâncene . Nu zău , multe mai voia .
Nu semăna cu personalitatea brunetului meu . I-am întâlnit privirea , în poza de pe peretele de un galben – pal . Am încetat să o mai privesc , îmi făcea rău . Ştiam că nu mă va lăsa din vizor , aşa că am zâmbit . Rareori îl zăream nervos – Mai mereu era învăluit de o aură de seriozitate .
Mi-am muşcat buza inferioară , încă îmi puteam imagina atingerea buzelor sale dezmierdându-le pe ale mele . Ah , cât îmi putea lispii tandreţea sa . Senzualitatea cu care îmi alinta trupul seară de seară . Era o desfătare pentru mine să îi aud vocea , să îi simt respiraţia pe obrazul meu . Nu că nu aş putea regăsi asta şi la oricare alt bărbat , dar ce naiba , el nu putea fi înlocuit . Niciodată .
Roşcata începu să se prostească , iar buzele mele schiţară un zâmbet sincer ... pur . Fata aceea îmi era atât de dragă , defectele ei nu contau uneori . M-am alăturat ei pe canapea , dând drumul la televizor . Chiar şi-aşa , ştiam că asta se va sfârşi ... Mady urma să plece şi singurătatea mi-ar fi făcut iar o vizită .
*
- Ce vrei să spui ? Cum adică ea ... Cine este EA ?
Ţipam . Nu , de fapt urlam , lacrimile invadându-mi faţa în timp ce simţeam că vreau să îi ucid pe amândoi . Erau ... erau doi , dar se considerau unul , căci se iubeau , se doreau . Eu eram doar o marionetă , proasta din povesete . Nu mă iubea ! Nu m-a iubit ... L-am privit cum îi mângâie chipul , simţind la contactul cu pielea ei , amâgire . Idioată , hoaţă , prefăcută ! Acea făptură cu părul roşcat tocmai îl îmbrăţişa tandru , simţindu-i inima pulsând , în timp ce eu îi priveam neputinciosă ... paralizată . De ce naiba nu mă puteam mişca ?! Ochii mei erau fixaţi pe obiectul strălucitor , ce atârna neglijent de gâtul fetei . Un lănţişor .
Voiam să mă mişc ... Fir-ar să fie , nu puteam . Am scrâşnit din dinţi , în timp ce un gând ciudat îmi stăbătu mintea .
Stai puţin . Tu eşti mort , n-ai cum să te afli în aceşi încăpere cu mine !
- Eşti mort ! Am ţipat , dar vocea sa a înăbuşit strigătul meu imediat .
Cine spune că sunt mort ? Cine spune că lumea viselor nu e reală ? De unde şti că ăsta e acel univers paralel ... unde EA m-a plasat ? Crezi că-mi doresc să fiu aici ? Mă privea cu nişte ochii mânioşi . Tonul său era rece . Nu ăl mai zărisem aşa . Multe decizii de-ale mele au fost greşite ; multe păcate m-au adus aici .
Vezi adevărul prin ochii mei , zăreşti exact cheia succesului ! Gustă măcar pentru o clipă , adevărata suferinţă şi spune-mi ce gust are ...Cunosc aroma dezamăgirii , destinl s-a ocupat să mă adică aici ... am gustat-o pe ea , fructul interzis .
Buzele lor s-au unit şi pentru o fracţiune de secundă , am simţit că mă pot mişca . Aşa a şi fost .
“ Un vis ... „ am murmurat , simţind cum lacrimile îmi inundă violent chipul . De ce Alan ? De ce naiba trebuie visele să îţi mânjească amintirea ? M-am simţit murdară , nedemnă de iubirea sa ... El nu era aşa , dar de ce naiba mintea mea a scornit aşa o blasfemie ? Nu putea fi real , nimic din ce spunea nu are sens .
Făptura ce îi era alături ... un vis , a fost un vis . Nimic nu făcea legătură cu realul , dar lănţişorul ce îşi făcea simţită prezenţa mi-a dat fiori . Era acolo , atârna de gâtul tinerei aşa că am socotit asta ca o născocire a imaginaţie mele . Voiam acest caz rezolvat , îmi doream prea mult şi iată că mintea mea împingea imaginaţia la limită .
M-am ridicat agitată de pe suprafaţa moale a patului şi am apucat lănţicul de pe birou . Mâinile îmi tremurau ... Senzaţia dată de acel coşmar putea fi denumită drep “ unică „!
Nu cred că exista o anumită definiţie , pur şi simplu mă simţeam paralizată de propriile mele reacţii .
Naiba să te ia , vis stupid !
Mady nu era lângă mine … Cât timp trecuse din momentul când părăsise apartamentul meu , aruncându-mi un * Pa ! Pa ! * sec ? Nu înţeleg de ce a insistat aşa de mult să ia ea pandantivul , deşi se presupunea că ar putea să afle destul de uşor ce simnifica inscipţia . Şi totuli n-am vrut să i-l dau . Deşi părea bizară dorinţa sa , a părut puţin neinteresată de acest subiect la plecare . Ciudat , am dedus eu .
Să îi spun de vis ? Sau să ţin totul secret? Am apucat telefonul , formând grăbit un număr . Trebuia să răspundă – aveam mare nevoie de persoana sa .