Robro & Suzana

[bastard_in_love]

19

-Moose! Calmeaza-te!
-D…da. Dar fata lui! Uita-te la fata lui! Zici ca-i lovit in cap!spunea barbatul, inca razand cu pofta. –Amice, te duci la fund!spunea Moose, indreptandu-si spatele si indicandu-i cu degetul Suzanei o zona din sala de asteptare.
-Ah, deci el era pana la urma. a spus fata, uimita fiind ca si-a pastrat calmul. Agitatia si amalgamul de senzatii din interiorul ei ii zguduiau din temelii constiinta. Reactionase intr-un fel mecanic, fara sa-si dea seama ce trebuie sau ce vrea sa faca de fapt.
-Salut, micuto! Pentru ca pisicuta speriata sau in fine… cazuta-n cap, de langa mine nu poate vorbi, iti explic eu planul!spunea Bill, alaturandu-se lui Moose si Suzanei. Robro il urma indeaproape, de teama sa nu uite ce are de facut. Ajunsese chiar sa-i imite pozitia corpului. Bill si-ar fi batut joc de el cu draga inima, dar nu ii permitea timpul.
-Suzana, tu si Robro trebuie sa luati avionul direct catre Tunisia. Nu ne putem permite sa va expunem in vreun fel “publicului”.a soptit Bill. Iata identitatea ta cea noua!
I-a intins fetei un plic. Pentru cateva momente, Suzana l-a privit nedumerita. Era atat de bulversata incat nici nu intelegea rostul acelei hartii pe care Bill i-o inmanase. Apoi, dezmeticindu-se, a citit ce scria in pasaportul din plic. O chema Samira Nassar si avea 19 ani. Era o nebunie totala, insa nu dorea sa-si faca si alte probleme. Si asa era destul de complicat sa inteleaga ce i se intampla. Era ca si cum mintea ii inghetase complet.
-Ah, si, el este Nouke Hassar, fratele tau mai mare!i-a spus Bill, aratand cu degetul mare catre Robro.
Fata a incuviintat si a asteptat si alte explicatii.
-R R are biletele. Sper ca va descurcati in micuta calatorie. Ne vedem maine!a spus Bill, indreptandu-se cu Moose catre iesire.
-Cand ai mers ultima data cu avionul?a intrebat Robro incercad s-o scoata din transa.
-Vom discuta asta mai tarziu. Acum imi spui ce ai vorbit cu Moose la telefon!
-Chiar asa? Eh, o sa avem timp de povesti. Hai, decolam in 20 de minute!
Au trecut de toate punctele de control fara probleme, chiar mai usor decat ceilalti turisti, apoi s-au urcat in avoin si au ocupat locurile. Niciunul nu vorbea. Era prima oara cand Suzana se simtea stanjenita in prezenta lui.
Se bucura sincer ca il vede, ca-l stie in siguranta, doar ca in mod normal ar fi inceput sa-i povesteasca absolute tot ce a trait, ce a simtit. Acum insa nu potea sa scoata niciun cuvant. Se simtea nelalocul ei, in plus cumva. Nu incerca sa alunge niciunul dintre aceste sentimente. Stia foarte bine ca lupta cu sentimentele, la ea, era deja de mult pierduta.
Era intr-un fel si entuziasmata fiindca urcase pentru prima data intr-un avion. Usile s-au inchis, iar motoarele au fost puse in functiune. O femeie explica ce era de facut in situatii de urgent, insa aproape toti calatorii gaseau si alte lucruri de facut, pareau sa stie ce avea femeia sa spuna. Ea insa asculta cu interes. Si-a pus centura exact cand i-a spus femeia, in vreme ce restul calatorilor anticipasera aceasta miscare. In general se simtea stanjenita cand nu facea cum faceau restul, insa era atat de incantata de calatorie, incat a ajuns sa nu o mai intereseze mediul inconjurator.
Cand avionul a pornit pe pista, accelerand din ce in ce mai mult, Suzana isi simtea sangele curgand prin vene si inima batandu-i gata sa-i sara din piept. Dup ace s-au desprins de la pamant, fata a mai privit cateva minute pe geam afara, insa incepuse sa se obisnuiasca cu privelistea, dandu-si seama ca in afara de nori nu mai avea de admira.
A luat biletele, uitandu-se pe locuri. A observat ca Robro statea pe locul ei si vice versa.
-Hei. Cred ca am schimbat locurile.a spus fata, aratandu-i numerele.
-Da… e frumos la geam, sunt niste peisaje superbe de vazut.
-M…multumesc.a baguit fata, simtindu-se, dintr-un motiv sau altul, vinovata.
-Ce te supara?a intrebat Robro, luand biletele si punandu-le in buzunar.
-Pe mine? Nimic. Ar trebui sa ma supere ceva?
-Nu-mi place privirea aceea si nici faptul ca nu ai vorbit deloc cu mine.
-Pai, daca voiai sa vorbesti nu eu te-am oprit. Spune!i-a raspuns Suzana, vizibil iritata.
Robro a privit-o sceptic pret de cateva secunde, dupa care fata a baguit:
-Scuze. Ma cam doare capul. De fapt, voiam sa te intreb daca esti fericit.
-Sunt. N-am mai fost de mult asa fericit…
Robro isi incepuse fraza, dar nu apucase sa o sfarseasca. Fata a sarit de pe scaun, apoi a plecat de langa Robro cat de repede a putut. Se indrepta catre toaleta, unde cineva tocmai voia sa intre, insa fata a intrat pur si simplu inauntru si a incuiat usa.
Barbatul a inceput sa bata cu pumnul in usa, dar degeaba, fata nu deschidea.
Robro a intervenit, cerandu-si scuze si punand comportamentul ei pe seama raului de avion. Barbatul nu parea sa-l creada, dar oricum nu putea sa dea buzna inauntru si s-o scoata pe Suzana de acolo.
-Sunt eu, deschide!i-a strigat Robro, batand usor la usa.
Nu i-a raspuns nimeni. S-a conformat si a asteptat cinci minute. Se facuse coada si ea tot nu iesea. Atunci chiar a inceput sa-si faca griji.
A apasat pur si simplu pe clanta, a intrat, apoi a incuiat dupa el. Toate s-au petrecut atat de repede incat oamenii nici nu si-au dat seama ce li se intampla. Au inceput sa protesteze, iar pe Robro il calcau pe nervi.
-Zi-mi ce ai patit!i-a cerut.
Fata era aplecata asupta chiuvetei, prefacandu-se ca se spala pe fata.
-Mi-e cam rau, ti-am spus.i-a raspuns aproape soptit fata. Robro simtea tremurul din glasul ei si-l cutremura tristetea pe care o emana Suzana.
-Bine, si adevarul?
-Nu stiu. Nimic nu mai e cum era inainte. Eu nu mai sunt. Si e ciudat, e ca si cum sunt intr-un corp strain. Nu am ce cauta aici. Mi-am indeplinit misiunea! Si acum…
-Nu inteleg. Ce s-a intamplat?
-Bill. El… nu stiu. Ai fost atat de fericit, mai fericit ca niciodata. Mi-am imaginat ca vei fi asa, asta m-a si motivate ca sa te salvez. Dar pe urma… nu stiu, n-am putut sa fiu fericita pentru tine. M-am simt ca o egoista nenorocita, dar m-am obisnuit cu ideea, pentru ca eram sigura ca nu vei mai avea de-a face cu mine. Dar acum… am incercat totusi sa ma conving ca pot sa ma bucur pentru tine. Doar ca, nu a iesit! Nimic nu a iesit cum am planuit. Tu te-ai bucurat pentru mine. Eu de ce… de ce nu pot?
Suzana si-a inclestat degetele, s-a aplecat asupra chiuvetei mai mult.
Robro o vedea chircindu-se de durere, dar intelegea ca ii trebuie un ragaz de cateva secunde. A preferat sa se tina la distanta, doar sa-i vorbeasca.
-Nu m-ai lasat sa termin. Nu asculti motive si nu vrei sa crezi in tine. Am spus eu vreo secunda ca as fi fericit ca tu sa te sacrifice ca sa mi-l dai inapoi pe Bill? Singurul motiv pentru care am fost fericit in ultimii doi ani ai fost tu.
-Dar… nu inteleg. Si nici nu vreau. Te rog... nu, te implor, nu te mai purta asa frumos cu mine, nu merit si nici tu nu meriti sa ma ai alaturi.
-Nu mint. Spun ce cred si ce simt.
Suzana ii simtea respiratia lovindu-se de gatul ei. Mai avusese o senzatie asemenatoare cand isi luase ultima data la revedere de la Robro. Insa de aceasta data fluxul care i-a cutremurat intregul corp nu a mai durat doar o secunda. Robro si-a plasat mainile, inconjurand-o si sprijinindu-se in chiuveta. Socul nu disparea, iar pe ea parca o conectase cineva la un stalp de inalta tensiune. Inima ii pulsa neincetat, iar intensitatea acelui flux de energie crestea, se amplifica cu fiecare secunda care trecea. Ii incremenisera pana si lacrimile de pe fata. Disparuse pana si tristetea, disparuse durerea din piept, parca ii disparuse si corpul, pentru ca nu se mai putea misca cum trebuie.
A izbutit doar sa-si roteasca capul cativa centimetri, pentru a-i cere lui Robro sa-I dea drumul.
-Suzana. Stii cum e cand te joci cu focul? Stii cum e cand nu ar trebui sa-ti doresti mai mult decat primesti?i-a soptit Robro, accentuand fiecare silaba, dandu-i amploare, forta.
Fata a incremenit, de aceasta data total. Isi mai putea misca doar buzele.
-Nu inteleg. Ce vrei sa spui?
-Intrebi prea multe. Ceri raspunsuri pe care stii ca nu vrei sa le afli.
-Asta este o greseala. Poftim, pot sa fac si afirmatii. Chiar nu ai inteles pana acum ca vreau adevarul, indiferent de cat ar durea acesta?
-Asta mi-a sunat ca o intrebare si ca o provocare totodata. Care-i adevarul ala pe care vrei sa-l scoti de la mine de pe buze? Spune!
-Vrei sa plec?
-Unde? Suntem intr-un avion!
-Vrei sa dispar din viata ta? Vrei sa te las in pace sa traiesti linistit alaturi de cei care-ti sunt dragi?
-Nu. Nu.i-a raspuns absent, hotarat si fara urma de nesiguranta in glas.
-Deci nu ti-ai fi dorit sa nu ma intalnesti niciodata?
Robro si-a tinut respiratia, iar Suzana isi dorea sa nu fi pus acea intrebare. Inima ii batea mai repede ca inainte, mult prea repede. O auzea. O simtea si o durea din nou. Si-a incordat fiecare muschi din corp, pana si pleoapele refuzau sa i se desparta.
-Bill mi-a spus ceva atunci cand i-am cerut sa te lase sa-ti vezi de viata ta. Ceva ce nu voiam sa cred, dar ceva ce era mai adevarat decat orice. Mi-a spus ca daca nu-ti spun asta o sa continuam sa ne batem joc unul de celalalt. Nu am crezut asta si sper sa nu cred nici acum. Gaseste adevarul si nu mi-l mai cere mie.
Fata a deschis larg ochii si s-a prabusit pe podeaua rece a cabinei de toaleta. Robro a tresarit la reactia fetei. Era neigienic, dar nu isi imagina cum o putea ridica de acolo. Era parca intrata in transa.
-Tu tot nu intelegi, nu? Trebuie sa ti-o spun cu gura mea?
-As prefera. Chiar ar fi mai bine asa.i-a spus Suzana vizibil fortat. Nu dorea asta. Dar asta spunea. Robro a oftat, i-a dat la o parte mainile de pe fata si a privit-o adanc in ochii mari, bulbucati, rostind:
-Te iubesc! Apoi a continuat, cu glas jucaus: -Acum ar fi bine sa te prefaci ca ti-e rau! Oamenii aia de la usa nu cred ca o sa fie altfel prea prietenosi.
Fata a inceput sa tuseasca, mijind teatral ochii.
Robro a sprijinit-o, ajutand-o sa se ridice de parca intr-adevar ar fi fost bolnava. Cand turistii i-au vazut fata Suzanei, nu au mai spus nimic si i-au lasat pur si simplu sa treaca, privind-o ingrijorati pe fata.
Avea obrajii atat de albi si ochii atat de umflati, incat chiar nu stau ce mai puteau sa spuna.