Robro & Suzana

[bastard_in_love]

Kagome, tnx de feedback. Sper să-ţi placă şi continuarea.:*

17


-De ce plangi?a intrebat Suzana, strangandu-i capul intre brate si presandu-l cu putere la pieptul ei.
Nu si-a primit raspunsul, il simtea doar pe Robro sughitand, lucru care ii displacea total. Suferise si asa destul, nu era necesar sa se mai verse lacrimi. Pe deasupra, cu fiecare secunda parca ii insufla si ei durerea lui. La gandul acesta fata s-a cutremurat. Nu de teama sa sufere din nou, ci doar gandul ca Robro ar indura ce a indurate ea a inceput s-o macine mai rau decat insasi suferinta si golul din piept.
-De ce plangi?!a intrebat, de aceasta data pe un ton rastit. Ii tremura vocea, iar in ea crestea dorinta de a omori cateva persoane pe loc, daca ar fi putut.
Robro respira greu si des, sacadat.
Nu mai gasea forta sa-l tina si a cazut alaturi de el pe pardoseala rece. Robro nu-i daduse drumul si nici nu slabise stransoarea. Suzana aproape disperase.
S-a lasat pe spate, insa Robro a cazut odata cu ea.
-ROBRO! Destul!a strigat fata. –Am spus destul…a continuat apoi dupa o scurta pauza cu un glas tremurat si parca stins.
O usa trantita a anuntat sosirea Danielei. Robro si Suzana au uitat brusc de toate si au inceput sa se agite.
-Robro, cada. Stricata. Prefa-te ca o repari.
Intre timp, Suzana a fugit in camera ei, a arunct niste haine pe ea si a scos capul pe usa pentru a-si saluta mama.
-Mamii! Avem musafiri.
Apoi a coborat pe scari in jos si a iesit la intampinare.
-Scuze ca nu te-am anuntat. Dar azi la scoala nu m-am simtit bine, iar domnul Rosenberg, profesorul de germana, a avut mare grija de mine. Ca sa-i multumesc l-am invitat la noi.
-Oh. Doamne-Dumnezeule! Eu nu am pregatit nimic!a exclamat intr-un mod oarecum fals mama fetei, apoi a continuat. –Unde-i R… domnul Rosenberg?
-E sus. El…
-Buna seara, doamna!s-a auzit o voce melodioasa din varful scarilor. Robro cobora catre ei. Suzana nu stia ce-i clocise mintea, insa cu siguranta a folosit pieptenul si si-a aranjat hainele inainte sa coboare. Chiar nu observase ca acest om era capabil sa farmece pe cineva numai cu o privire calda si un zambet ucigator.
-Buna seara. Incantata. Eu sunt Daniela Stoian.
Robro a dat mana politicos cu femeia pe care o fulgera cu privirea, desi ea era prea “prinsa” ca sa-si dea seama. Era de-a dreptul incantat de reactia femeii. Il vazuse de zeci de ori, insa se lasa dusa de val de fiecare data.
-Ei bine, chiar ma bucur ca am ocazia sa vorbesc cu dumneavoastra. Chiar doream sa aflu… ce ati spune de niste lectii particulare cu fiica mea? Ii cunosc pasiunea pentru literatura si intelegeti…
-Desigur. Vom discuta detalii alta data. Acum trebuie sa plec pentru ca se face tarziu.
-Sunteti sigur ca nu vreti sa ramaneti la noi?
-Absolut sigur. La revedere Suzana. Ai grija de sanatatea ta!
A dat mana cu fata, strecurandu-i o hartie printre degete, apoi a parasit casa cu un mers leganat nu foarte alert, care o vrajise pe mama fetei pentru cateva secunde.
-Iti place noul professor?a intrebat mama distrasa.
-Da. Pana acum pare… in regula.
Suzana incerca sa nu para prea entuziasmata si in acelasi timp sa nu fie nepoliticoasa. Totusi, ii reusise “piesa de teatru”. La urma urmei mama ei oricum nu o asculta nici macar cu o ureche.
A urcat in camera ei si a citit biletelul, pe care era notat numai un numar de telefon si un “suna-ma” scris in graba.
Fata nu stia cum il poate suna fara ca mama ei sa auda ce vorbea. Desigur, sansele sa o spioneze erau minime, insa Suzana nu dorea sa-si asume nici cel mai mic risc.
S-a dus in baie. A dat drumul la apa, a incuiat usa si a scos telefonul mobil. A format numarul in graba si a asteptat sa i se raspunda.
-Alo?
-Eu sunt, spune!a soptit fata deabia auzit.
-Da-mi un bip cand se culca “Daniela”!a spus Robro, cu un accent caraghios pe “Daniela”, apoi a inchis.
Fata a oprit apa si telefonul, apoi a iesit din baie. S-a uitat in jur. Mama ei era la televizor in dormitorul ei. Nici pomeneala sa mai apara. Suzana s-a dus in camera ei, si-a pus lucrurile in ordine, apoi a luat telefonul in mana si s-a urcat in pat. A inchis ochii. Nu-i era somn. Gandurile au inceput s-o invadeze. Avea multe intrebari de pus, multe planuri de facut, multe aspecte asupra carora trebuia sa-si indrepte atentia. Totusi, nu se putea concentra asupra niciuneia dintre problemele pe care le avea. O singura imagine ii revenea iar si iar in minte. O ametea de-a dreptul.
Il vedea orice facea. Era Robro, coborand scarile acum ceva vreme. De ce i se imprimase atat de puternic imaginea asta in minte? Ce ii atragea atentia mai exact?
Intr-adevar, Robro se schimbase putin de cand il vazuse ultima data in materie de stil vestimentar. A invatat ca in afara de negru mai exista si alb. Dar in rest? Parul saten inchis, ochii caprui, zambetul si privirea tot atat de calde cum le stia…
O bataie scurta in geam a facut-o sa tresara. A deschis fereastra si a incuiat imediat usa de la camera.
-Ce-i?i-a soptit fata.
-E de rau! Werter a hotarat ca esti gata sa iti schimbi scoala. O sa-ti spuna adevarul despre ATOPO… adica eu trebuia sa ti-l spun. Nu poti sa accepti sa faci parte din asta. Nu te pot lasa sa accepti, intelegi?
-Nu inteleg nimic. Dar nu are importanta. Ce-ti veni asa deodata?
-Nu am timp de explicatii. Am aranjat tot ce s-a putut si vreau sa-mi spui ca vii cu mine. Lasa-ma sa te salvez.
-Vin cu tine, dar unde si de ce?
-Nu am timp si nici posibilitati sa-ti explic totul. Trebuie sa-ti faci bagajele si sa fii gata maine la ora trei.
-Ce? Maine? Am scoala si tu la fel.
-Nu, tu esti scutita medical, iar eu nu am decat doua ore, pe la vreo 8.
-Dar totusi, e o nebunie. Unde sa plecam?
-Iti faci bagajele si nu-mi mai pui intrebari?
O privea cu niste ochi atat de frumosi, incat fata a acceptat, ba chiar a dat sa-si scoata valiza din dulap.
-Ho! Era o figura de stil. Ai vreme pentru asta maine cat o sa fie mama ta la servici si tu o sa fii la meditatii… cu mine!
Fata s-a asezat pe pat si a dat perna la o parte. A dezvaluit jurnalul si l-a deschis.
-Ce faci?a intrebat Robro.
-Rup foile!
-NU!a sarit acesta, luandu-i jurnalul din mana. Si aruncandu-l cat colo.
-De ce ai sarit?
-Nu mai vreau. E destul deja. Prea mult.
Suzana s-a temut ca acesta sa nu reactioneze din nou cum reactionase mai devreme, insa de aceasta data a fost mai cumpatat. I-a luat mana in mana lui si a apropiat-o de buzele sale. I-a sarutat degetele si le-a strans in pumn. Suzana nu a inteles ce a vrut sa insemne acest gest, asa ca l-a privit in continuare dezorientata si a sperat sa-si revina curand.
Suzana a remarcat atunci ceva ciudat. Un fel de metal care stralucea puternic, lipit de mana lui Robro. Si-a imaginat numaidecat ce este.
-Esti beat?
Robro a inceput sa scoata niste sunete caraghioase, purtandu-se ca un betiv. Unul cu clasa cel putin.
-Hai, hai, inteleg. O sa plecam maine, cand o sa te trezesti.a spus Suzana, ridicandu-l de pe pat de brat, pe un ton in mod evident amuzat si batjocoritor.
-Pot sa mai raman macar puutin?s-a rugat Robro, sprijinindu-si intreaza greutate in corpul fetei.
-Daca pleci acum poate nu-i spun mamei ce s-a intamplat. Si stai de parte de mine, mirosi a alcool!a spus Suzana, iar acum chiar se amuza pe seama acestei scenete, mai ales vazand ca Robro, lasand deoparte “teatrul”, chiar a privit-o suparat pret de o secunda.
Mai mult trasi de Suzana, s-au lovit de birou. Fata statea acum partial prabusita peste masa, iar Robro presa atat de tare asupra ei, insat deabia mai putea sa respire. Fata a scris in graba cateva cuvinte pe o hartie: “Scapa de cip. Vino inapoi!”
A strecurat hartia in haina lui in timp ce-l impingea de pe ea si i-a spus:
-Ultima ta sansa inainte sa o chem. Pe mama!
Robro s-a conformat, iesind pe geam.
Suzana nu stia ce sa faca. Se amuzase copios, insa era destul de grava situatia. Daca fusesera ascultati erau in pericol, iar planul lui Robro de a pleca la fel. Atunci i-a venit o idee. Daca discuta cu mama ei ipotetic, atunci femeia si-ar fi dat seama ca fata este “speriata” sau “dezorientata” cel putin, iar ei nu ar fi fost descoperiti total.
Si-a luat inima-n dinti si a iesit din camera, indreptandu-se spre dormitorul mamei ei. A batut la usa, dar nu i-a raspuns nimeni. A mai batut o data. Nimic.
Se intreba daca era vreo camera indreptata asupra ei chiar atunci. A incercat sa se comporte normal, insa panica punea stapanire pe ea. Daca Robro fusese monitorizat de mai multa vreme. Daca ATOPO isi daduse seama ca ea nu uitase nimic? Era o nebunie si ea trebuia sa o rezolve cumva. A calculat in minte perioada pe care o avea la dispozitie inainte ca cineva sa “sara” pe ea si si-a dat seama ca era posibil ca agenti ATOPO sa fie chiar atunci ascunsi pe undeva. Avea doar o singura solutie. S-a dus in camera ei, prefacandu-se ca face ordine pentru a strange ceva haine si lucruri trebuincioase la un loc. Apoi, cat de repede a putut, a luat o valiza mica si le-a aruncat acolo. A inchis fermoarul gentii, si-a luat aparatele(mobilul si i-podul), apoi a rupt-o la fuga spre camera mamei ei. A spart usa si a inceput sa caute disperata prin toate sertarele, cand, in cele din urma, a gasit ce cauta. Un revolver incarcat cu 12 gloante. L-a atasat cu tot cu support la cureaua ei, apoi a pus in carcasa inca doua cutii mici, care credea ea ca sunt pline cu gloante.
Avand ce-i trebuia, a luat cheia de la masina de pe noptiera si a fugit pe usa afara, s-a urcat in masina, nu inainte de a-l suna pe Robro. Era acasa. Iar ea nu avea idee unde este asta. I-a dat niste indicatii pe care nu le intelesese pe de-a-ntregul. A pornit in tromba, iar strazile erau relative aglomerate, desi era 21:30. Mergea destul de repede. Probabil inainte sa cada pe minile ATOPO ajungea la politie. A ajuns in fata unei vile imense din piatra la exteriorul primului etaj si din lemn la etajul superior. Geamurile erau superbe, iar usile mai mult decat elegante.
Din nefericire, nu avea timp sa admire locul. A intrat in gradina, a ajuns in fata usii si a apasat pe butonul soneriei. Nu i-a raspuns si ea nu avea timp de asteptat. A intrat pur si simplu, usa fiind deschisa.
Gasindu-se inauntru a ramas cateva secunde cu ochii cascati de uimire. Spatiul era imens, elegant. Culori calde, tablouri clasice si mobila de clasa.
Apoi l-a observat pe Robro. Statea pe o canapea neagra, sprijinindu-si coatele-n genunchi. Avea in mana o sticla de ceva ce semana cu vinul rosu. Hainele, in special bluza, erau sifonate. Avea aproape toti nasturii deschisi si parul ciufulit. Nu-l mai vazuse in starea asta. S-a apropiat lent de el si i s-a asezat alaturi.
-Trebuie sa fiu credibil, nu?
Vocea nu i se schimbase. Privirea ii era ucigatoare si rapitoare, ca de obicei. I-a luat sticla din mana si a mirosit-o. Era vin. Unul foarte bun dupa miros. Il mai simtise doar atunci cand mama ei a dat “o petrecere” cu toti colegii ei “de servici”. Cumparase bauturi dintre cele mai scumpe si mai rafinate.
-Te-ai hotarat sa nu mai vorbesti cu mine?
Suzana nu i-a raspuns. A pus sticla pe masa si s-a ridicat. Avea un chip inexpresiv, iar Robro nu-si putea da seama ce intentii are.
Fata a urcat scarile si s-a intors peste aproximativ doua minute cu o camasa noua in mana si cu un fel de valiza.
-Ti-am luat strictul necesar. Pune asta pe tine si hai!
-Planuri de evadare? Imi place.
Robro a prins bluza si a pus-o pe canapea.
-Unde mergem?a intrebat, dezbracand camasa in stare deplorabila.
-Cat mai departe de tipii astia.
Robro a zambit cu subinteles. I-a aruncat ei camasa data jos. Desi fusese sifonata si nasturii ii fusesera rupti, mirosea dumnezeiesc.
-De ce ma rog imi arunci mie boarfele tale? Nu-i destul ca ti-am facut eu bagajul?
-Dar stii macar ce ai aruncat acolo?
Fata a tacut, apoi l-a fulgerat cu privirea.
-Daca nu m-as grabi, chiar te-as lua la bataie!
-Vezi sa nu!
Robro ranjea cu un aer de superioritate. Suzana chiar se infuriase.
-Bine! Atat ti-a fost!
A lasat bagajul din mana si a aruncat cu camasa in el, apoi a sarit “la lupta”, insa Robro i-a prins ambii umeri in palme si i-a aruncat o privire bizara Suzanei.
Fata a incremenit pentru o clipa. Niciodata nu mai avusese asa senzatie. Ceva ciudat, ca un fulger, i-a strabatut intregul corp, apoi respiratia lui Robro a lovit-o din plin. Mirosea a menta si alcool. Parfumul lui era neobisnuit de placut.
Atunci, Robro s-a apropiat si mai mult de ea, lipindu-si buzele de urechea ei dreapta.
-Atat mi-a fost. Parca as fi vrut ca altul sa fie “adio”, dar nu am avut noroc.
-Poftim?a exclamat speriata fata.
-ATOPO e peste tot. Werter stie. Degeaba am fugi acum. Ei sunt prea multi si noi suntem doar doi. Atat vreau sa te rog: nu muri orice s-ar intampla cu mine.
-Poftim? Ne-au prins?
Privirea lui Robro ii era sufiecienta, nu avea nevoie de un raspuns. A cuprins-o brusc un sentiment de durere. O sfasia de-a dreptul. Ranile s-au redeschis si pulsau insangerate.
-Niciodata.
-Nu incerca sa pleci. Am incredere in tine. Stiu ca nu o sa devi unul dintre ei chiar daca te vor lua.
-Nu plec nicaieri fara tine.
-Asta s-o crezi tu!a strigat Werter, trantind usa de la intrare.
Robro i-a cuprind ca un ultim gest capul intre maini cu putere, apropiindu-si cat a putut de mult chipul de fata ei. Trasaturile lui ii erau clare, erau mai frumoase si mai incantatoare ca niciodata.
-Fa ce-ti spun!i-a strigat.
Buzele deabia i se miscasera, totusi spusele lui fusesera impunatoare, rasunatoare.
-Iarta-ma, dar nu pot!i-a soptit fata, nu de teama ca cineva s-o auda, ci pentru ca altfel cuvintele ei ar fi lovit chipul lui Robro prea violent, cand tot ce-si dorea ea era sa-l protejeze.

* * *
-Suzana. E timpul!
Fata statea la birou si privea pe fereastra, desi tot ce avea de vazut afara erau cladiri imense din beton si sticla.
Inca din noaptea in care a ajuns la sediul ATOPO asteptase ca aceasta replica sa-i fie spusa. Era timpul… intr-adevar.
In aceasta cladire rece si straina ei, gasise doar o singura speranta care-i dadea putere.
S-a ridicat de pe scaun si l-a urmat pe Werter de-a lungul holului, apoi la lift. In timp ce coborau catre subsol, ea retraia parca momentele cand venise acolo. Ranile-i erau vii, insa furia amortizase orice durere. Furia si razbunarea, credea ea, devenisera obiectivul ei principal. Se insela si intr-un fel constientiza acest fapt, dar il masca. Daca voia sa reuseasca trebuia sa isi minta chiar propria persoana.


Dupa primele zile petrecute aici, a primit aprobarea sa mearga prin cladire, chiar sa viziteze inchisoarea subterana. Gasise lucruri oribile acoro, dar prefera sa nu-si aminteasca asta. In timp ce se plimba printre celeule, urmata indeaproape de doi gardieni, a intrat in vorba cu unul dintre ei. A aflat ca fiecare celula era pazita de doi soldati pentru ca Werter nu pusese camera de supraveghere deoarece i e paruse inutil.
-Hehei! Moose! Pe cine avem noi aici?
Aceea fusese prima data cand ii auzise glasul. Era o voce groasa, fortata intr-un fel. Gardianul i-l prezentase pe cel care vorbise si o prezentase la randul lui. Fata a dat atunci mana cu cel inchis. Era destul de tanar. Nu avea ai mult de 20-22 de ani. Nu si-a putut imagina cine si de ce l-a incarcerat.
-Si eu Bill. Incantat.
Atunci glasul lui parea ceva mai prietenos. Era puternic. Simtea asta.
-De ce te-au inchis?
-Ca sa ma omoare.
Suzana a inmarmurit. Nu stia de ce, insa avea ciudata senzatie ca omul acesta era special.
-Poftim?
-Poveste lunga!
-Scurteaz-o!
L-au uimit curajul si fermitatea Suzanei. Cand a afisat acea expresie, Suzana i-a remarcat trasaturile. Avea un chip ca si sculptat, iar corpul aidoma. Pielea ii era alba si crea un contrast perfect cu ochii caprui, aproape negri.
-Ok, cum doresti frumoaso.
Apelativul a fost cumva o lovitura, pentru ca nu i se mai spusese asa, dar nu o deranjase. Curios, insa ei ii parea un compliment.
-Cretinul de Werter s-a hotarat ca e cazul sa imi curme fericirea si sa ii dea celui mai bun agent al lui sansa sa traiasca fara mine. Patetic! Mi-a distrus viata. Sau mai bine zis mi-a rupt-o de mine si a indepartat-o cat a putut. Dar nu asta m-a deranjat!
A povestit calm, insa brusc, muschii i s-au incordat, iar mainile i s-au inclestat atat de tare in jurul barelor metalice ale celulei, incat venele incepusera sa-i iasa in evidenta. Furia era atat de mare incat se materializase. Suzana il intelegea. Exact asta simtea si ea adesea.
-Mi s-a spus ca l-a facut sa sufere. Nici nu m-am putut bucura bine de el ca mi l-au luat!
-Cum il chema?a intrebat Suzana, sperand parca sa nu primeasca acel raspuns.
Bill a expirat, si-a relaxat muschii, lasandu-si mainile sa-i cada pe langa corp.
-Robro.
In acel moment totul devenise negru in jurul ei. Negrul furiei si dorintei de razbunare. Negu de la ura pe care nu si-o putea manifesta. Dar si negrul sacoului si aromei parfumului sau.
-Cel putin Dumnezeu m-a auzit si traiesti, Bill.
Raspunsul Suzanei si zambetul ei au fost total neasteptate. Bill o privea sceptic si astepta sa auda ceva pe intelesul lui.
-Nu pricep. Explica…
-Robro nu a incetat nici o secunda sa se gandeasca la tine, iar eu mi-am dorit atat de tare sa te regaseasca incat acum chiar se poate intampla.
-Moose, deschide aici. Mi-ar placea ca fata asta sa stea o vreme la taclale cu mine.
Gardianul a dat la o parte grilajul, atat cat Suzana sa aiba loc sa intre in celula. A ezitat, insa oricum pericolele nu o mai interesau.
A intrat si s-a asezat pe pat, alaturi de Bill.
-Fato, tu il stii? L-ai vazut?
-Da si da.
-E bine? E fericit?
-Mda. Doar daca e masochist. L-au prins. Werter il executa. E vina mea!
Fraza ei fusese total lipsita de logica, dar pe Bill l-a interest numai “executa”. Cuvantul acela pulsa in mintea lui cu putere.
-Executie? Werter a intins coarda prea mult!
-Stiu. Dar nu-mi vine nimic in minte. Cum l-as putea salva?
-Tu? N-ai nicio sansa.
Suzana l-a fulgerat cu privirea.
-Dar noi o sa reusim!
-Noi doi si …? Armata cui?
-A mea fireste!
Suzana astepta explicatii, insa a primit mai mult decat atat.

Peste cinci zile, cand Suzana a vizitat din nou inchisoarea subterana, Bill i-a spus ca totul este pregatit. Numarul celor care doreau sa lupte se situa undeva pe la 100 de persoane. Era extrem de putin, insa important era ca vreo 10 aveau acces la panouri de control. Aveau informatii cum ca Robro era undeva prin inchisoarea din cladirea alaturata. Planul era sa se foloseasca de tuneluri subterane pentru ca 50 de persoane sa patrunda in cea de-a doua cladire, in timp ce multi altii aveau sa distraga atentia cu o incercare de evadare.
-Poftim? Dar daca folosesti 50, atunci iti vor ramane doar 50 de persoane pentru diversiune.
-Cand restul va auzi ceva de “evadare” crezi ca vor sta deoparte?


Aceste zile s-a gandit numai cum sa il scape pe Robro. A sperat din toata inima sa isi duca la cap planurile si a reusit. Acum trebuia sa le puna in aplicare. Legatura cu Bill o ajuta, insa lipsa lui Robro era sufocanta oricat incerca ea sa o mascheze cu judecata si razbunare. Era totusi inca un motiv pentru care dorea sa-l salveze pe Robro. Voia cu tot dinadinsul ca el sa-si recapete forta. Ea nu a putut sa-l sustina intr-atat incat sa ii fie bine, dar poate Bill avea sa reuseasca. Era doar o cale. Daca Bill si Robro ar pleca in afara Europei, lui Werter i-ar fi mult mai greu sa-i gaseasca. Daca nu ar reusi sa dea de ei timp de cateva luni, atunci cu siguranta nici nu s-ar mai preocupa de cautari. Sansele ca ei sa reprezinte un pericol pentru ATOPO erau minime, iar Werter si-ar fi dat seama. Ea insa nu putea pleca. Era supravegheata strict. Ea trebuia sa creeze o diversiune si sa-i faca sa creada ca Robro este cu ea, cata vreme el ar fugi cu Bill. La inceput nu era sigura ca va putea sa duca la bun sfarsit o asemenea misiune, insa inaginea unui Robro masacrat i-a dat cu siguranta motivatia de care avea nevoie.
Cu o zi inainte, fusese sa-l viziteze pe Bill si ii impartasise planul ei.
-Sincer, trebuie sa recunosc, sa mor alaturi de el as putea, dar sa-i spun “adio pentru totdeauna” nu cred ca as fi in stare. Iti admir curajul si iti multumesc!
Suzana a pretextat ca este prea periculos sa mai ramana acolo si a incercat sa ajunga cat mai repede in camera ei, daca o putea numi asa. Nici ea nu avea curaj, dar ii era teama sa distruga viata unei persoane atat de dragi.


Gasindu-se in lift si apoi pe un culoar imens, intunecat, a inchis ochii, adunandu-si toate fortele ca totul sa iasa bine. Indiferent de circumstante, nu puteau ramane nici macar doua secunde impreuna. Trebuia sa intre in celula, apoi sa porneasca cat mai repede. Un singur moment de ezitare ar fi insemnat moarte pentru toti.
-Suzana. Trebuie sa intelegi ca e pentru binele tau. Cand il vei vedea murind sa te gandesti ca s-a jertfit pentru tine si ca a luat cu el toate sentimentele tale! Ai inteles?
Werter ii vorbea de parca i-ar fi fost prieten bun. O dezgusta si o incanta totodata ca era aproape… atat de aproape de moartea lui!
Daca stia ceva sigur, acel lucru era ca putea sa-l omoare pe Werter! Trebuia s-o faca. Simtea greutatea unui revolver nou-nout in buzunar si apasarea gloantelor.
-Werter!
Niciodata de cand ajunsese acolo, Suzana nu i se mai adresase asa. Barbatul a privit-o ganditor pret de cateva secunde. Nu avea idee ca Suzana isi plimba degetele in buzunarul unde astepta cuminte un buton. Butonul care odata apasat avea sa elibereze suflete nevinovate si sa razbune morti nemeritate.
-Stii ce am invatat? Stii ce am aflat de cand sunt aici?
-Ce anume?
-Ca pot ucide si ca mi-ar placea s-o fac!
-E bine, atata vreme cat stii pe cine.
Cei doi erau la doi pasi de usa carcerei unde statea Robro. Fata a apasat cu hotarare butonul apoi si-a mutat mana pe revolver.
-Ooo. N-aveti grija, stiu exact pe cine.l-a privit ucigator, omul s-a oprit, dand sa o ia la fuga, insa fata a tras. Fara mila, a indreptat pistolul catre picioarele lui si a tras. Apoi a tras intr-una dintre maini.
-Nu meriti moartea! Meriti ceva mult mai rau decat atat.
A mai tras o data, la cativa milimetri de capul batranului, care se zvarcolea si implora ajutor. Bill insa alerga de-a lungul coridorului. In mai putin de cateva secunde a ajuns in dreptul lor. Au spart usa si s-au gasit in camera pe care si-a imaginat-o si Suzana, doar ca nu a putut sa-si inchipuie si ochii lui Robro atintiti intrebatori asupra ei. Nu putea indura asta. L-a luat pe Bill, care statea exact in spatele ei, doar ca dupa usa, si l-a tras in fata. In urmatoarea secunda a soptit:
-Adio!
Apoi a iesit prin gaura care tocmai fusese formata in perete de dinafara. S-a urcat intr-o masina neagra si s-a straduit sa nu priveasca inapoi. Reusise! Reusise si-si dorea sa moara.