Robro & Suzana

[bastard_in_love]

16

Suzana s-a trezit brusc, fara vreun motiv si s-a uitat buimacita in jur, recompunand in gand scenariul de acum cateva ore. Afara se intunecase, iar la birou statea o alta infirmieta, mai tanara decat cea care o ingrijise.
-Buna ziua.a rostit fata, cascand.
-Buna. Dupa ce te simti mai bine, domnul Rosenberg te asteapta la cabinetul de germana.i-a spus femeia cu o doza de nemultumire si invidie in glas, pe care Suzana nu le intelegea. S-a ridicat si, in timp ce se incalta, a analizat-o pe femeie. Parea sa aiba in jur de 30 de ani, avea parul vopsit intr-o nuanta de rosu tipator, buzele rujate si ochii acoperiti de fard. Corpul nu a avuit sansa sa i-l “examineze”, insa nici nu i s-a parut necesar. A salutat cu jumatate de gura si a iesit pe usa inainte sa primeasca vreun raspuns.
Isi recapatase cat de cat din buna dispozitie, insa ii era mai foame decat ii fusese vreodata. A urcat la etajul doi si a mers pana in capatul holului, unde a batut la o usa alba. Dupa cateva secunde, o femeie plinuta si foarte luminoasa i-a deschis usa si a poftind-o inauntru.
-Buna ziua. Sunt…
-Suzana, stiu, domnul Rosenberg m-a rugat sa mai stau cateva minute ca sa se poata duce sa ia ceva de mancare si sa nu fii nevoita sa stai pe hol.
O sonerie cunoscuta de Nokia a intrerupt-o, iar femeia a scos un mobil modest din geanta.
-Mai intarzii putin. Da, am inteles. Ok. Pa!
-Am auzit ce ti s-a intamplat.
-Da...
-Ar trebui sa ai mai multa grija de tine.
-Stiu. Doar ca uneori viata e de asemenea natura incat propria persoana nu iti mai este cunoscuta si te instrainezi pana si de instincte ca mancatul si dormitul.
Femeia a privit-o blocata pret de o secunda, apoi si-a impachetat niste carti, pregatindu-se de plecare.
-Mai stau pana vine domnul Rosenberg.
-Daca va grabiti puteti pleca.
-Si sa te las singura?
-Domnul Rosenberg se va intoarce in curand. Si oricum, in cabinetul de romana zaboveam ore in sir de una singura, citind cronici.
-Bine. Uite, poti sa arunci o privire peste asta si daca iti place ti-o dau cu imprumut ca s-o citesti. Sunt poeme de-ale lui Goethe. Probabil sunt inca grele pentru tine, insa sunt frumoase chiar daca nu le intelegi pe deplin, poate chiar asta e farmecul lor.
-Multumesc si la revedere!
-La revedere!
Femeia a iesit pe usa, iar Suzana s-a asezat pe un scaun studiind coperta cartii. Nu avea de gand s-o citeasca, era prea ostenita ca sa se mai ocupe de asa ceva.
A stins luminile ca sa faca ceva economie si ca sa scape de stresul becurilor, apoi a deschis geamul si a privit cerul. Se intunecase, era innorat si curand avea sa ploua, iar aerul era perfect, avea o temperatura medie si umiditate crescuta, exact cum ii placea Suzanei.
Fata a remarcat ca cineva intrase in camera deabia dupa ce luminile au fost aprinse din nou. A mijit ochii si s-a intors, asteptand ca “domnul Rosenberg” sa-si faca aparitia.
Dupa ce s-a obisnuit cu lumina a deschis larg ochii si s-a uitat atent in jur. A vrut sa se intoarca din nou, insa a inghetat cand a simtit pe sineva strecurandu-se pe la spatele ei si soptindu-i grav:
-Ma mai tii minte?vocea aceea care rasuna in interiorul ei precum niste coarde deabia atinse de bas a cutremurat-o si a umplut-o de entuziasm, fericire, incantare, tristete si dor in acelasi timp. Pret de cateva momente s-a luptat cu senzatiile care nu-i mai dadeau pace, apoi, cu o pirueta eleganta, s-a intors si a rostit:
-“ E totuna dacă rosteşti adevărul sau minciuna, amândouă sunt contrazise.”
-“ Fiecare aude numai ceea ce înţelege”i-a raspuns Robro, in timp ce o cuprindea in brate si o strangea cu putere.
Caldura corpului lui, parfumul, glasul, privirea, gesturile, nimic nu se schimbase, chiar daca Suzana era sigura ca totul fusese diferit. Niciodata n-a mai fost atat de fericita.
-Ti-am adus ceva de mancare.
-Nu vreau mancare.i-a raspuns morocanoasa Suzana.
-Trebuie sa mananci ceva.
-Nu dau doi bani pe ce “trebuie” si ce nu. Ai facut ce a “trebuit” sa faci si m-ai adus la paroxism.
-Ce vrei sa spui cu asta?
-Nu fa pe prostul cu mine.
-In fine, mai bine mi-ai spune cum ai reusit sa scapi de “stergerea memoriei”?
Cei doi s-au asezat pe cate un scaun, iar Robro a inceput sa despacheteze mancarea proaspat cumparata de la McDonald’s-ul de peste drum. Suzana a cedat in cele din urma si a luat si ea din meniul oferit.
-Ei bine… stii, cand mi-ai explicat procesul?
-Da.
-Mi-ai spus ca se bazeaza pe “amortire”. Adica ingheata niste emotii innascute si universal traite la un moment dat. Insa nu ai mentionat ce se intampla in cazul celor cognitive mai elevate. Mi-am dat seama ca procesul este inca in stadiu de dezvoltare si ca se aplica numai pe agenti. Deabia atunci am inteles de ce sunt “racolati” de la varste fragede si de ce le este interzis sa dezvolte sentimente de prietenie, iubire, etc. Sunt invatati ca niste androizi, stiu doar de frica, furie, bucurie si tristete. Exact emotiile pe care ei le pot controla pana acum. Cand am inteles asta am inteles si ca era imposibil sa te uit. Intr-adevar, nu mai stiu multe despre Organizatie. Dar cu siguranta dispretul si iubirea nu au fost extirpate.
-Wow. Sunt chiar impresionat.
-Mda. De ce te-ai intors?
Robro a tacut, ezitand sa raspunda la intrebare, apoi a reluat nesigur:
-Dupa ce am fost trimis in respectiva misiune, Werter si-a pus agentii sa se asigure ca imi fac treaba cum trebuie. Dupa sase luni a slabit paza, pentru ca a crezut ca nu voi intentiona sa plec. Apoi, cand ma asteptam mai putin, a luat legatura cu mine si mi-a comunicat ca memoria ta a fost stearsa cu succes si ca ti-ai reluat viata. Nici nu stii cat m-am bucurat sa aud asta. Apoi, mi-a spus ca Stefan nu va putea sa te supravegheze decat la karate si ca eu ar trebui sa-mi iau postul de profesor la scoala asta din doua motive, primul, ca te cunosteam cel mai bine, iar al doilea, ca sunt printre putinii care au urmat pedagogia si care au calificarile necesare pentru un asemenea post. Apoi, a tras sforile pentru plecarea fostului tau profesor si in fine… iata-ma aici.
-Cel putin tu ai avut o poveste fericita, chiar ma bucur.
-Dar pana la urma, de ce ai lesinat?
-Nu mai conteaza...
-Sigur ca e important! Spune!
-Pai din cate am inteles, faptul ca nu am mancat aproape nimic saptamana trecuta si faptul ca nu am dormit deloc au fost cauzele. Eu insa ma indoiesc. Sincer, cred ca depresia si socul de apoi au avut cea mai mare greutate.
-Depresie? Soc? Nesomn? Fara mancare? Dar ce-ti veni?
-Nu stiu. Dar am doar un singur lucru pentru care sa-ti multumesc din ultimile luni.
-Anume?
-Ca nu ai luat jurnalul de la mama ta cu tine inainte sa pleci. Chiar voiam sa-mi cer iertare pentru ca l-am luat, dar daca nu-l luam eu poate cadea pe mainile lor.
-Cu placere si nu ai de ce sa-ti ceri scuze. Dar de ce ma rog ti-a fost atat de util?
-Uneori si eu ma intreb. Dar poate apocalipsa poate fi intarziata cu niste pagini scrise.
Cei doi au terminat de mancat, iar Robro a decis s-o duca pe fata cu masina acasa. Suzana nu s-a opus, a urcat in vehicul si au pornit la drum. Au ajuns in scurta vreme la destinatie. Era ora opt seara, insa mama fetei nu ajunsese inca.
Au intrat, iar Suzana l-a rugat sa mai ramana. Nu s-a opus. Cei doi au urcat in camera fetei. Robro s-a asezat pe pat si a asteptat ca fata sa se imbrace. Dupa ce a iesit din camera pentru a se duce la baie, Robro s-a intins ostenit pe pat, dar a observat ca perna nu era asezata comod. A ridicat-o, iar cand s-o puna la loc a gasit jurnalul, sau, mai bine zis, si-a gasit jurnalul. Coperta era exact cum si-o amintea, doar ca pe alocuri fusese decolorata. Petele ce-au imprastiat culoarea maronie erau uniforme, ca si cum cineva l-ar fi stropit. Cand l-a deschis, a remarcat ca nu era un jurnal propriu-zis. Fata incepuse sa scrie cateva fraze, apoi ganduri, dar dupa primele cateva pagini, hartia era din ce in ce mai proasta, iar cerneala era diluata si imprastiata pe intreaga pagina. Nu se intelegea mai nimic. Mai departe nu mai scria nimic. A dat filele inapoi si a inceput sa citeasca numai fragmentele marcate cu data, ceea ce credea el ca erau insemnari ale unor zile. Primul fragment l-a induiosat. Chiar a fost fericit sa afle ca fata a recuperat jurnalul si ca nu l-a luat Stefan. Fara sa vrea, l-a cuprins un sentiment de teama si de furie in acelasi timp. Intr-un fel si-a dorit ca fata sa-l dea uitarii, dar a dedus, dupa ce a citit respectivul fragment, ca fata l-a uitat deja de mult si ca acum a picat ca un oaspete neinvitat. A dat apoi pagina si a citit urmatorul fragment. L-a impresionat ideea fetei si faptul ca a vorbit cu Bill. Dar nu ideea in sine i-a placut atat de tare, ci faptul ca si el facea acelasi lucru, dorindu-si ca macar el sa-i poata spune Suzanei noapte buna. A zambit si in acelasi timp l-a intristat faptul ca fata parea sa fi suferit din cauza lui. Nu mai traise asa ceva. Era tristete, amestecata cu fericire, mandrie si o dorinta de a proteja aceasta copila cu orice pret.
La ultimul fragment insa au disparut toate sentimentele ce pusesera stapanire pana atunci pe el in afara de furie si tristete. Sangele era pompat parca in suvoaie de sute de ori mai mari si mai furioase. Venele-i plesneau si mainile-i tremurau. A mai citit o data ca sa fie sigur, insa nici nu mai intelegea ce era scris acolo, literele si cuvintele ii fugeau de sub ochi in acelasi timp cu mainile inclestate care nu mai conteneau sa se miste. A scapat jurnalul pe jos, apoi si-a cuprins capul cu palmele, infigandu-si unghiile in piele, in vreme ce sughita si isi simtea ochii precum doua baraje gata sa cedeze din clipa in clipa.
Gatul i se uscase si un nod imens parca se dezvolta inauntrul lui si crestea cu fiecare clipa. Se inrosise si ii era cald. A suportat durerea de pana atunci fara macar sa aiba unde sa-si scrie oful, insa ideea ca Suzana suferise il innebunea de-a dreptul.
Brusc, s-a ridicat, a luat jurnalul si l-a ascuns din nou sub perna, apoi a fugit pe hol si s-a oprit in fata usii de la baie. A inceput sa bata cu pumnii in tocul usii, lipindu-si fruntea de suprafata rece a geamului.
Dupa cateva secunde, clanta a fost apasata si cu un “click”, care parca durase prea mult pentru rabdarea dusa la limite a lui Robro, usa a fost deschisa.
Suzana a aparut in prag, cu un prosop infasurat neglijent pe corp, Robro a cedat, muschii i s-au relaxat si a cuprins-o in brate. Era singurul lui sprijin, atat moral cat si fizic.