O poveste stranie

[Mikomi_Aikou]

C . Legenda Hikari

În negura Vastului Univers, acolo unde nici cu gândul nu puteai ajunge, exista o mică planetă pe care nimeni n-o descoperise şi n-o numise. Doar şoaptele neînţelese ale Universului vorbeau că acolo ar fi sălăşuit Puternicul Stăpân al Timpului ... Pe acea planetă exista un singur uscat şi o singură apă. O Pangea uriaşă ocupa suficient spaţiu cât pentru 4 continente. Acel vast uscat era împărţit, la rândul lui, în 4 ţinuturi...

În primul ţinut nu vedeai decât cărbuni încinşi, arzând continuu; munţi vulcanici erupând mai tot timpul erau o reală ameninţare pentru orice creatură vie; fâşii de lavă se răspândeau încotro vedeai cu ochii, unele erau în mişcare, altele împietriseră locului; petice imense de deşert dădeau singura pată palidă de culoare. Totul acolo părea stăpânit de elementul Foc. Focul cu dogoarea lui arzătoare; focul care aduce distrugere, lacrimi, cenuşă; focul care aduce atâtea beneficii ... Acolo era Vestul, un ţinut al serii, al cursei descendente a soarelui către casa în care va dispărea, o zonă a nonmanifestărilor, locaş ideal al Melancoliei. Aceea era casa Toamnei, o zână cu părul ruginiu, cu rochie colorată în verde, galben, maro, roşu ... Ea aducea minunata paletă de culori specifică anotimpului ei, dar şi feluritele roade bogate ...

În cel de-al doilea ţinut vedeai formaţiuni stâncoase închipuind forme alegorice, cascade, râuri, păduri ... Era un ţinut al Pământului, element care ne dă roade atât de felurite şi gustoase, element ce nu va putea fi niciodată, pe deplin controlat de om ... Acolo era Sudul, un ţinut al peisajelor diverse, al soarelui de amiază, sediu al Bunei-dispoziţii, al Voioşiei ... Aceea era casa anotimpului Vara, o zână cu părul bălai ca soarele şi-o rochie plină de broderii minunate ...

În al treilea ţinut nu vedeai decât jeturi de aer, ridicat în tornade ce chiuiau ca la ele acasă; curenţi de aer cald se ciocneau violent cu cei de aer rece, dând peisajului un aspect auster ... Însă, de te uitai mai atent, o minunată paletă de culori te ademenea, căci, parcă verdele sub orice nuanţe şi aspecte îşi revendicase locul acela ... Acolo era Estul, un ţinut al naşterii ori renaşterii, al soarelui, al Aerului Îmbălsămat, locul unde domneau Bucuria, Exaltarea ... Aceea era casa Primăverii, o zână printre zâne, cu părul de culori feerice, cu rochii colorate în cele mai diverse şi plăcute nuanţe ...

În ultimul ţinut nu vedeai decât Apa sub toate aspectele ei. Totul acolo era acoperit de o uriaşă calotă glaciară, ce se extindea, se contracta şi pulsa continuu în ritmul lent, însă violent, al unei inimi vulcanice ... Peste tot nu vedeai decât zăpadă, ţurţuri uriaşi, ape ce formau imense cascade îngheţate, cu suprafeţe vălurite, ca şi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat în curgerea ei ... Acolo era Nordul, ţinut al celor două planuri infernale, neantul din care venim şi-n care ne ducem după moarte, locul de unde vin frigul, noaptea, Nimicul ... Aceea era casa anotimpului Iarna, Crăiasă a Zăpezilor, cu lumea ei pustie şi rece, acoperită de zăpadă, loc în care domneau frigul şi vânturile puternice ... Iarna era o zână cu păr alb şi rochii la fel şi se simţea minunat în lumea ei împietrită, unde doar Aurora Boreală lumina cerul noaptea, unde se aciuiase Tristeţea ...

Astfel era împărţită marea Pangea... Fiecare punct cardinal îşi adjudecase locul, fiecare element se simţea la el acasă în ţinutul lui, fiecare anotimp avea casa lui şi fiecare stare emoţională îşi făcea simţită prezenţa acolo unde-i era casa ... Totul era Armonie, Echilibru ... Dar, curând, avea să se schimbe totul ...

Între cele patru anotimpuri totul părea să fie echilibrat, dar zânele erau 4 surori, una mai frumoasă şi mai aprigă decât cealaltă şi în curând începu lupta pentru supremaţie între ele, căci fiecare-şi dorea ca ea să fie Regina Anotimpurilor ...

Vara-şi etala soarele ce-i era logodnic ?i toate fructele se pârguiau; Toamna se juca cu culorile şi crea peisaje de neuitat; Primăvara avea o voce dulce ca a unui înger şi când vorbea, copacii înmugureau şi se umpleau de flori ... Numai Iarna avea un fel de a fi arţăgos, mereu arătându-şi doar puterea ţi forţa : viscole ţi îngheţuri, zăpezi înalte, friguri mereu mai puternice ...

Dar, marea Pangea avea un loc mirific, unde se întâlnea ceva ... Dacă trăgeai o linie de la est la vest şi una de la sud la nord, obţineai un mare plus, iar unde cele două linii se întâlneau dând o tangentă, se afla Turnul Echilibrului ... Turnul nu era o construcţie ieşită din comun, nici prin arhitectură, nici prin design, nici prin volum, ci doar prin faptul că acolo locuia Puternicul Stăpân al Timpului ... El veghea ca totul să fie bine proporţionat şi la locul lui, nimic să nu încalce regula Marii Balanţe ...
Văzând Stăpânul Timpului că cele patru anotimpuri-surori începuseră să se certe pentru supremaţie, le chemă la dânsul şi le aduse în faţa lor o mare oglindă spunându-le :

“ Dragele mele, această mare oglindă este o străveche Oglindă a Adevărului şi vă arată adevărul despre firea voastră. Aşezaţi-vă, pe rând, în faţa ei şi ea vă va reflecta lumea voastră, aşa cum este ea. Pe care dintre voi patru o va plăcea cel mai mult oglinda, aceea va fi Regina Anotimpurilor ...
Cele 4 surori au ascultat de sfatul Stăpânului Timpului şi au început să se aşeze, pe rând, în faţa oglinzii ... Prima s-a aşezat Primăvara şi oglinda a reflectat însăşi esenţa anotimpului ei : verdeaţă, bucurie, renaştere. A urmat Vara şi ei i s-a arătat o lume plină de verdeaţă nesfârşită, dogoarea soarelui ... A urmat rândul Toamnei şi ei i s-a arătat minunata paletă coloristică, feluritele roade pe care le aducea. Când Iarna s-a aşezat şi ea, lumea ei reflectată era una pustie, rece, acoperită de zăpadă ... doar viscol, îngheţ, atmosferă încremenită ... Când Iarna şi-a văzut lumea reflectată, s-a înfuriat şi a vrut să ia oglinda spre a o duce acolo unde nu mai avea nimic de reflectat, dar când a pus mâna pe ea, oglinda a început să se zgâlţâie ţi să se cutremure, de parcă binele ţi răul s-ar fi luptat pentru supremaţie şi oglinda s-a spart. Toate cele 4 surori au făcut un şoc, dar Iarna a început să plângă, părându-i rău pentru ceea ce făcuse. Lacrimi de cleştar curgeau din ochii ei îngheţaţi şi cu cât picau pe jos, cu atât cioburile se adunau una lângă alta, strângându-se la un loc ... I-a venit Vara în ajutor care, cu dogoarea ei, a dat formă rotundă cioburilor cristalizate de lacrimile Iernii ... A sărit şi Primăvara, suflând pe deasupra un vânt recişor şi aromat, iar Toamna a colorat globul maiestuos. Când şi-au terminat treaba, i-au dat obiectul rezultat Stăpânului Timpului. Acesta, l-a luat în mână şi l-a privit îndelung : era o sferă perfectă, dar care nu însemna nimic. Uitându-se el la acel glob, gândindu-se ce întrebuinţare i-ar putea da, o lumină venită cine ştie de unde, a început să se strângă în acel glob, el prinzând, deodată, viaţă... Aşa a fost creat HIKARI: Globul Anotimpurilor. “