Love In Silence

[Verrine]

va multumesc ptr comuri fetelor...
scuze ptr intarziere... doar ca nu prea mai am timp de nimic cu sc asta....
plus ca am avut nsite activitati la franceza, plus o gramada de teste....
ma rog... acum am adus un mic capitol...
sper sa va plak la fel ca celelalte, sau poate chiar mai mult...
deci...


Capitolul XXVII: Perfect, perfect si iar perfect!

-Um… vroiam sa… imi cer… scuze pentru azi, spun in timp ce las capul plecat, indreptandu-mi privirea spre parchetul maroniu ce parea atat de vechi in momentele acelea.
Brunetul nu spuse nimic… Insa ochii lui ii cautau pe ai mei, in incercarea de a gasi niste raspunsuri… Dar, am incercat sa il evit, imi era teama din cauza consecintelor… I-am spus ca, am sa plec, deoarece vazand ca nu are nimic sa-mi adreseze, nu avea nici un rost sa mai raman acolo.
Am dat sa ies, dar acesta facu o miscarea rapida, in asa fel incat sa ajunga la cativa centimetri departartare de corpul meu. Expresia care o aveam pe fata nu era una de uimire, asa cum probabil se astepta el, ci mai degraba de ingrijorare; ingrijorare a ceea ce urma sa se intample. Am scos un oftat adanc, lasandu-mi capul in jos acoperit de cateva suvite rozalii.
-De ce? spuse acesta intr-un tarziu… in timp ce ma privea lung, cu aceasi tristete ciudata ca pana acum.
-Pentru ca am fost iresponsabila… puteam sa imi omor propriul coechipier. Tsunade m-ar fi crezut o neindemanatica.
Am ridicat privirea din podeaua imbatranita din cauza trecerii anilor si m-am uitat pentru prima data de cand ne cunosteam, fix in ochii lui. Expresia mi se schimbase brusc, de la una plina de mandrie, la una de uimire. Pentru prima data in aceste saptamani ii puteam vedea conturul perfect al ochilor lui negri ce erau imperecheati cu o tristete fara margini, buzele perfecte, nasul perfect, suvitele ce atarnau perfect- totul era perfect. Tineam sa cred ca nu am mai vazut niciodata asa ceva, fapt ce m-a determinat sa-mi imaginez totul ca pe o iluzie a ceea ce-mi doream defapt, in cel mai bun caz un genjutsu. Insa, conturile perfecte, buzele rozalii, nasul mic, ochii de un negru pur, totul mi se parea atat de real. Probabil ca aveam o expresie ciudata deoarece acesta chiar parerea sa se amuze cand privirea lui imi intalni expresia fetei.
-Nu mai fi putut invins… Recunoaste, sunt mai puternic ca tine.
Cuvintele lui imi rasunau ca un ecou in mintea mea ce avea ca fundal chipul perfect al fetei lui. Niciodata nu am fost interesata de el in mod special, poate doar pentru tehnicile care le poseda. Trasaturile lui perfecte ma faceau sa inebunesc, simteam ca nu putea sa stau fara sa-l privesc. Incercand pe cat posibil sa imi gasesc rationamentul- probabil mort de mult, zacand undeva in cele mai intunecate colturi ale mintii mele- abea am reusit sa imi dau seama ce a spus Sasuke. Am mai stat sa ma uit la el pret de cateva minute, ce mi se pareau dooar niste clipe indeajunse pentru a-I putea observa perfectiunea nemarginita.
Acesta observa insistenta ce o aveam in ochi atunci cand il priveam, asa ca s-a hotarat ca e timpul ca incheiem acest mic observatoriu.
-Poti sa nu te mai holbezi atata?!?
Acum i-am vazut si dintii de un alb perfect, ce se impleteau armonios cu (,) culoarea buzelor lui. Cu fiecare detaliu ce il observam pe chipul brunetului, simteam ca o iau din ce in ce mai mult razna. Stiu foarte bine ca sufar de mania contradictiei, insa acum… s-ar parea ca aceasta nu are nimic de spus. Totul este atat de ciudat incat nu sunt in stare sa constientizez, mai ales cand acest chip perfect se afla la doar cativa centimetri in fata mea.
-Sakura nu cred ca te simti prea bine, mai bine ai pleca in camera ta.
Si odata cu aceste vorbe, mana lui ce inainte mi se parea rece precum gheata, acum statea calda pe umarul meu. Caldura corpului lui imi strabatea fiecare celula din corp, fiecare vena. Ma simteam atat de bine, incat nu vroiam sa plec din acel loc, daca ar fi fost posibil sa raman pentru eternitate in acea pozitie, ar fi fost cel mai minunat lucru care lasi fi facut vreodata.
Deodata, in mintea imi apare imaginea bunicului meu, in timp ce fugea sa-si salveze viata, abandonandu-mi parintii, propria fiica, lasansu-i sa fie omorati fara mila.
Furia imi strabatea tot corpul, distrugand caldura de mai devreme, devedind din ce in ce mai intensa odata cu amintirile ce imi strabateau mintea. L-am dat pe Sasuke cu brutalitate la o parte, deschizand usa, nemaiavand mult pana sa o scot din balamale, si trantind-o in urma mea. M-am indreptat spre camera mea, unde bineinteles ca usa a avut de suferit.
Furia crestea incontinuu pana cand aproape a pus stapanire pe trupul meu ce parerea atat de firav impotriva acelei emotii declansate din interiorul sufletului meu. Portile si lacatul au fost atat de reziste dea lungul anilor, niciodata nu s-a putut produce vreo fisura. Acum insa, toata mania a fost eliberata, acoperind, si incetul cu incetul inlocuind, calmul si pacea cu care am incercat sa ma obisnuiesc dea lungul anilor.
-Sakura! INCETEAZA!