Love In Silence

[Verrine]

iii... ms de comuri fetelor:X:X
besk >:D<
acum nextul.. sper sa va plak :-S:-SS

Capitolul XXVI: Ceva ciudat se intampla… “Ceva ciudat”

Asadar, dupa ce am urcat scarile agale m-am indreptat spre camera unde aveam sa-mi petrec restul noptii. Ca si in seara precedenta, am sa stau cu Gaara… Si asta doar pentru ca dormitul l-a facut sa fie mai sociabil, ma bucur ca incepe sa se inteleaga cu Naruto… acum se mai comporta si ei ca niste prieteni. Dar, inainte de a intra in lumea viselor, trebuia sa fac ceva...
Mai intai m-am dus in camera unde aveam sa stau la noapte, unde l-am gasit pe roscat stand si uitandu-se pe geam, pierdut in propriile ganduri.
-Interesanta lupta de azi… te-a imobilizat cam repede… se auzi vocea lui Gaara in acea liniste mormantala.
-Poti te rog sa nu mai intri in mintea mea ?!? i-am spus destul de deranjata din cauza situatiei in care ma aflam…
-Daca as fi in locul tau nu m-as plange…
M-a surprins raspunsul acestuia… Nu stiam ce vroia exact sa insinueze, insa nu pare a fi ceva de care sa aflu prea curand. Totusi, am incercat sa vad despre ce e vorba:
-Si ma rog de ce? Nu imi faci nici un serviciu daca te plimbi prin creieru meu dupa placul inimii.
-Este mai mult decat un serviciu…
-Adica? spun derutata, si in acelasi timp uimita de cat de calm putea sa fie cateodata roscatul…
-Este destinul tau…
“Des..tinul meu?” Imi spun in gand in timp ce privesc mirata spre roscat, care pana acum, nu-si schimbase privirea din loc. Pur si simplu, privea pe ferestra napasator, in timp ce eu incercam sa gasesc un cusur acestei povesti.
-Si… ce legatura are Sasuke cu toata treaba asta? intreb curioasa, incercand sa ascund acea uimire ce se putea simti in glasul meu.
-E piesa de baza…
Si zicand asta, disparu, lasand in urma lui doar simpla dara de nisip. “Ce ciudat…” Imi spun in gand, in timp ce incerc sa gasesc o legatura care sa ma ajute sa inteleg ceea ce a vrut sa imi transmita Gaara. Dar, tot ce am reusit sa fac este sa imi provoc niste dureri groaznice de cap. “Se pare ca punctele mele slabe incep sa iasa la iveala…”
M-am asezat pe pat… in caz de lesin, sa cad si eu pe ceva moale. Uneori exagerez cu jutsurile, nu am control. Ar trebui sa mai lucrez la asta…Acum insa, era altceva ce ma preocupa… Vorbele roscatului nu imi dadeau pace, constiinta ma macina intr-una… Cateva secvente din copilaria mea mi se derulau in minte.

~*Flashback*~

-Esti asa de puternica, dar totusi foarte slaba… imi spuse batranul din fata mea, care ma privea suspicios. Ochii lui albastri precum valurile marii ii intersecta pe ai mei, incercand sa ma faca sa ma simt vinovata.
-De ce? De ce…

~*End Flashback*~

Mintea mea o lua razna. Durerea aceea de cap nu imi dadea pace. De ce ma simteam oare asa de ciudat? Nu am mai avut niciodata sentimente asemanatoare cu acestea pe care le am acum. “Revino-ti… revino-ti… revino-ti… revi..no-ti” Imi spun in minte incercand sa ma calmez. Totul era asa de ciudat… “totul…”. Am incercat sa ma gandesc la ceva care ar fi putut sa imi readuca linistea, calmul. Ratiunea mea incepea sa devina asa de slaba, neavand un scut impotriva sentimentelor ce incetul cu incetul prindea contur, fara ca macar sa-mi dau seama. Gandirea mea era asemanatoare cu valurile marii… Uneori atat de limpede incat gaseam solutii care pareau imposibile, alteori atat de agitatata incat se lovea atat de tare de stanci incat se diviza in cristale, lasand in urma… doar o amintire… “amintire”.
-Asta e… am uitat…
Si zicand asta, ma indrept spre usa, pe care o deschid, ajungand in hol. M-am indreptat spre camera din fata mea…Am batut usor in usa… Dupa cateva clipe de asteptare, pe care eu le-am simtit precum orele, s-a auzit un “Intra”… Am deschis sfios usa, lasand sa se auda in acea tacere mormantala scartaitul balamalelor, care imi rasunau atat de puternic in minte… Mi-am ridicat privirea, care s-a intalnit cu a lui… Pur si simplu, nu ma simteam bine… Ceva se intampla si nu stiam ce… Dupa cateva clipe in care ochii mei nu s-au putut dezlipi de ai lui, am inceput sa vorbesc:
-Um… vroiam sa… imi cer… scuze pentru azi, spun in timp ce las capul plecat, indreptandu-mi privirea spre parchetul maroniu ce parea atat de vechi in momentele acelea.
Brunetul nu spuse nimic… Insa ochii lui ii cautau pe ai mei, in incercarea de a gasi niste raspunsuri… Dar, am incercat sa il evit, imi era teama din cauza consecintelor… I-am spus ca, am sa plec, deoarece vazand ca nu are nimic sa-mi adreseze, nu avea nici un rost sa mai raman acolo.
Am dat sa ies, dar…