Memoriile lui Keyko Kasumi

[Child Of Sunset]

Capitolul II - Seyruun, oraşul unde a luat fiinţă totul


Aruncând o ultimă privire oraşului unde îmi petrecusem copilăria, unde trăisem paisprezece ani, m-am înălţat cu mult deasupra acestui loc. Până să-mi dau seama, am ajuns printre nori pufoşi şi jucăuşi ce mă salutară prietenoşi. Eu însă simţeam o durere insuportabilă, sfâşietoare, aşa că nu am putut răspunde la chemarea lor. Proprii mei părinţi... tocmai ei mă alungaseră... de ce? De ce nu m-au crezut? Nu ţinuseră la mine niciodată, o ştiam mult prea bine, iar asta le-a oferit pretextul perfect pentru a mă goni. Nu aveam nici o idee despre ce urma să fac şi nici cum va fi viaţa mea de acum încolo. Încotro s-o apuc? Eram singură... singură în universul ăsta... singură, fără prieteni şi fără nimeni altcineva care să-mi poarte de grijă. Am privit tristă orizontul. Undeva acolo se găsea un loc şi pentru mine. Speranţa mă învălui din nou în braţele ei primitoare. Dincolo de bolta cerească se afla o lume fantastică ce aştepta să fie explorată, o lume despre care citisem doar în cărţi. O dorinţă arzătoare mi-a cuprins sufletul. Aspiraţia de a străbate lumea aceea plină de taine îmi domina inima, făcând-o să bată nebuneşte. Plină de entuziasm, mi-am şters lacrimile de pe obrajii ce purtau încă bujori şi am pornit spre ceea ce se întrevedea a fi o mare aventură...
Tot admirând norii ca de vată am ajuns, fără să-mi dau seama, deasupra unui oraş. Părea a fi unul destul de liniştit, aşa că am mai plutit puţin, studiindu-l cu atenţie, apoi am atins cu grijă pământul şi m-am aşezat la umbra unui copac bătrân. Oamenii mergeau calm pe stradă şi nimic nu părea sa tulbure rutina acestui colţişor de lume. Casele era mici şi modeste, dar păstrau vechile tradiţii ale unui orăşel de munte.
M-am aşezat la rădăcina groasă a arborelui şi am reflectat asupra celor petrecute. Trebuia să găsesc o soluţie, nu puteam rămâne pe străzi. Banii pe care îi primisem îmi ajungeau doar pentru câteva zile... Apoi? Ce urma să se întâmple cu mine? De acum, umerii mei trebuiau să poarte greutatea consecinţelor faptelor pe care le făcusem. Totul depindea de capacităţile mele de a-mi hotărî soarta. Nu puteam face greşeli în această privinţă. Era neapărată nevoie să găsesc un adăpost. După aceea, descopeream eu o cale să supravieţuiesc. Doar nu putea fi aşa de greu, nu?
M-am ridicat şi m-am amestecat printre mulţimea de oameni. Deocamdată, acesta era singurul lucru pe care îl puteam face. Paşii m-au purtat pe o străduţă lăturalnică şi îngustă. M-am oprit în faţa unei case mici şi dărăpănate. Am bănuit că fusese părăsită de vreme ce era în stare deplorabilă. ,,De fapt, nu e mare diferenţa dintre aspectul casei şi interiorul sufletului meu”, am gândit. Apoi am urcat cele trei trepte ce duceau la un paravan care ţinea loc de uşă, l-am dat cu grijă la o parte şi am intrat. Avusesem dreptate: înăuntru, praful pusese stăpânire pe tot. Mobila era deteriorată. Timpul se oprise în loc pentru această mică locuinţă. Părea a fi un colţ rupt din vechile basme ale bunei mele doice, numai că nu fusese îngrijită de nimeni. Pentru început, îmi ajungea, era mai bine decât nimic. Şi în plus, nu era de nelocuit. Totuşi, puţină curăţenie şi ordine nu strica. Noroc că Melysa mă învăţase câte ceva despre îngrijitul unei gospodării. Mi-am frecat mâinile şi, dornică de treabă, am rostit: ,,Gradum supiris iromes”, aranjând astfel piesele de mobilier. Imediat după aceea, am luat dintr-un colţ al singurei camere din acel loc o mătură prăfuită şi roasă de şoarecii care se făcuseră nevăzuţi de cum pusesem piciorul în acea dărăpănătură. Cu ajutorul ei, am îndepărtat stratul gros de colb. Puţin câte puţin, am reuşit să aduc casa la un nivel decent. Acum se putea trăi acolo. M-am aşezat pe un scăunaş cu trei picioare şi mi-am şters fruntea de sudoare. Partea cea mai grea trecuse. Putusem să găsesc un acoperiş deasupra capului. Restul nu era imposibil. Însă mai erau atâtea de făcut... Totul se întâmpla foarte repede, poate prea repede pentru mine. Eu eram doar o copilă neîncercată de viaţă până atunci.
Tristeţea îmi învălui din nou sufletul fragil şi sfâşiat de durere. ,,Nu pot continua aşa, nu mă pot lăsa pradă deprimării şi disperării! Nu vreau să fac asta!!!” mi-am zis. Eram hotărâtă să nu îmi mai amintesc niciodată de această zi blestemată, nici de părinţii mei. ,,Pentru mine sunteţi morţi! Morţi, m-aţi auzit? Vă urăsc!!!” am strigat, ridicandu-mă în picioare. Totul era acum de domeniul trecutului, nimic nu mai conta, nu îmi mai păsa de nimeni. Făcusem un legământ şi eram decisă să-l respect, orice ar fi.
Am ieşit din casa aceea uitată de restul lumii şi mi-am reluat plimbarea. Trebuia să găsesc ceva de făcut, să-mi pot procura hrana necesară vieţii. Aceste gânduri îmi zăpăceau mintea, când o fată se ciocni de mine. Am căzut amândouă pe pământul tare şi uscat.
Am privit-o drept în ochii ei verzi ca smaraldul. Avea aceeaşi vârstă ca şi mine, mi-am putut da seama de asta. Părul ei lung şi castaniu era prins cu două funde roşii. S-a ridicat repede şi şi-a scuturat hainele. Apoi, studiindu-mă cu atenţie, mi-a întins mâna, încercând să mă ajute să mă ridic. Dar dintr-o săritură, am fost în picioare lângă ea. Păru impresionată, făcând ochii mari şi inocenţi. În clipa următoare, începu să-şi ceară scuze pentru felul în care mă dărâmase.
- Nu-i nimic, stai liniştită, i-am răspuns eu indiferentă.
Fata mă privi curioasă, apoi se prezentă:
- Eu sunt Ayra Kagumi, pe tine cum te cheamă?
- Ce te interesează? am repezit-o. Nu aveam de gând să-mi fac prieteni. Nu eram pregatită să am din nou încredere în oameni. De fapt, după eşecul neaşteptat pe care îl trăisem, nu eram pregătită să mai am încredere în cineva pentru mult timp. I-am întors spatele şi am început să merg. Ayra m-a urmat fără a face cel mai mic zgomot. Se ţinea după mine ca şi cum am fi fost nedespărţite, de parcă ne-am fi cunoscut de foarte multă vreme. La început, m-am prefăcut că nu o observ, însă se vedea clar că nu avea de gând să renunţe aşa de uşor. Am încetinit şi, după vreo zece minute, m-am oprit.
- De ce mă tot urmăreşti? Ce vrei? Du-te acasă, nu am timp de copilării! i-am strigat.
- Nu am casă! răspunse fata prompt.
Am renunţat la glasul meu răzbunător şi m-am uitat la chipul ei care îşi pierdu veselia de adineaori ca prin farmec, deprimarea luându-i locul.
- Stai... nu am vrut să... am bâiguit, sperând să repar greşeala pe care o comisesem fără intenţie.
- Sunt obişnuită, nu-ţi face probleme, şopti Ayra. Nu e prima oară când se întâmplă asta. Îmi spui, te rog, cum te cheamă? insistă ea, recăpătându-şi aerul de bucurie.
- Keyko Kasumi, nu se lăsă aşteptat răspunsul meu.
- Ce nume frumos ai! strigă ea, făcându-mă să tresar.
- Eşti ciudată, ştiai? am spus, zâmbind. Dacă nu ai casă atunci unde stai? Cum reuşeşti să supravieţuieşti? am dat astfel glas dilemei mele.
Ayra zâmbi, jucându-se cu cozile ei împletite şi lungi.
- Nu am nevoie de un adăpost pentru a trăi. Dacă îţi mărturisesc ceva, îmi promiţi că vei ţine secret? mă întrebă ea cu glas şoptit, aţintindu-şi ochii ei mari şi verzi asupra mea.
Eu am încuviinţat, dând din cap. Intenţiona să-mi împărtăşească secretele, mie, unei simple străine...
- Sunt vrăjitoare, începu timidă fata. Am puteri magice pe care le-am descoperit recent. Părinţii mei au murit când eram foarte mică, lăsându-mă fără nimic în lumea asta plină de taine. De atunci sunt singură, dar nu-mi pasă. Uite! şopti ea, rostind o incantaţie ciudată ce făcu frunzele arămii căzute din coroana bogată a unui copac din apropiere să plutească.
Am rămas mută de uimire. Deci nu eram singura cu puteri magice. Un sentiment de bucurie încolţi în inima mea. Nu mai eram chiar atât de singură, mai era cineva exact ca mine. Mi-am aţintit privirea curioasă asupra fetei şi i-am zâmbit.
- Dar tu? Care este povestea ta? întrebă ea nerăbdătoare.
Am rămas în cumpănă: să-i spun sau nu? Oare puteam să am încredere în Ayra? Eram pregătită să mă încred din nou în oameni? Dar copila nu îmi dădu răgaz pentru a mă gândi, întrerupându-mi iarăşi şirul gândurilor din nou.
- Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva, Keyko?
- N-am nimic, am răspuns încet. Bine, îţi spun! am zis după o scurtă ezitare. Ca şi tine, sunt vrăjitoare. Mi-am descoperit puterile la vârsta de trei ani şi de atunci părinţii mei m-au tratat cu indiferenţă, singura care a rămas alături de mine fiind doica mea. Însă astăzi am dat-o în bară: am distrus şcoala dintr-o prostie şi iată-mă! Mama şi tatăl meu m-au alungat fără nicio explicaţie, fără a-mi acorda măcar şansa de a mă justifica...
Am lăsat capul în jos. Îmi promisesem doar că voi uita totul, că voi lăsa asta în urmă. Tocmai îmi încălcasem jurământul atât de preţios. Ayra mă privi compătimitoare.
- O să se rezolve totul, o să vezi! mă încurajă ea.
- Ai vrea... să stăm împreună? am întrebat-o îndrăzneaţă. Tocmai am descoperit o casă părăsită pe care am amenajat-o cât de cât.
- Keyko! exclamă ea, sărindu-mi în braţe şi trântindu-mă iarăşi.
Bucuroasă că am întâlnit pe cineva asemănător mie, am luat-o înainte, urmată îndeaproape de noua mea tovarăşă. Îmi transmisese sentimentele ei de fericire, iar acum sufletul meu îmi şoptea că am făcut o alegere potrivită. După puţin timp, am ajuns şi am intrat în adăpostul mic, dar primitor oarecum. Simţeam că acesta era începutul unei strânse şi frumoase prietenii între mine şi Ayra.