13-03-2012, 08:34 PM
imi cer scuze ca din nou a durat destul de mult timp pana sa reusesc sa scriu capitolul... de asemenea si pentru eventualele greseli :P
Ada pov.
Privirile noastre se intersecteaza pierzand amandoi orice capacitate de a masura timpul. Distanta dintre nimic si totul se farama sub zambetul tau. Ma simt dependenta de tine si fiecare incercare de a renega acest gand il face in final mai puternic. Ma lovesc de o realitate crunta la minute intregi dupa ce ma desprind din imbratisarea ta. Lucrurile au devenit atat de marunte. M-am desprins dureros de repede de tot ce nu insemnai tu, ca si cum ai dezlipi un leocoplast de pe o rana trecuta, lasand urme de lipici. Ma imbata ganduri absurde si dorinta de a te avea langa mine, doar pe tine, erou al amintirilor mele. Mintea mea de copila te intruchipeaza atat de usor intr-un personaj de poveste.
Ies ultima din scoala, simtind o dorinta ciudata de singuratate, sau poate vreau doar sa scap de compania colegilor, de cuvintele lor care le gasesc atat de neinsemnate in ultimul timp. Cel mai probabil a ajuns sa ma plictiseaca tot… cu exceptia lui… O dependenta greu de tratat, de care credeam ca o sa scap in momentul in care-l voi avea. Dar nu e al meu acuma? Si totusi, astept mereu mai mult, de parca el ar fi devenit mai mult decat o simpla persoana in mintea mea. Sentimentul e greu de explicat, de altfel explicarea lui nu ar face decat sa-i stinga misterul, explozia de senzati care imi place sa le simt, desi poate ca ma raneste. Nu-mi dau seama daca m-am maturizat in ultima perioada sau am devenit un copil nestiutor. Si nici macar nu am nevoie de o explicatie, poate imi era dor sa simt atata nepasare…
Ma opresc inconstient privind spre masina parcata in fata scolii. Tresar trezita la realitate atunci cand din ea iasa tatal lui Oliver. Abia acum realizez ca nici macar nu stiu cum il cheama, poate ar trebui sa-l intreb.
- Adaaa. Mi-a fost incredibil de dor de tine. Imi spune cu un entuziasm cat se poate de evident in timp ce se indreapta spre mine cu un zambet urias pe chip. Pe fiul meu ratacitor nu l-ai vazut? Cred ca se ascunde de mine…
- De ce s-ar ascunde de tine? Il intreb amuzata deja. As zice ca el e genul de om care poate sa-l faca si pe cel mai deprimat om sa zambeasca in mai putin de cinci minute.
- Fara motiv. Se oftica atat de repede din cauza unor glume nevinovate. Bine, poate nu chiar atat de nevinovate… Ah, uite-l si pe minunatul meu fiu.
Ma intorc ajungand sa fiu fata in fata cu Oliver, doar la vreo douazeci de centimetri distanta. Ma rosesc, simt caldura in intreg trupul, de parca tot frigul de afara s-ar fi risipit intr-o secunda.
- Tata, ce faci pe aici? Nu-ti ajungea un singur om pe care sa-l terorizezi asa ca ai pornit in cautare de noi victime? Il intreaba satenul cu un ton ironic pe tatal sau in timp ce se apropie mai mult de mine. Imi las capul in jos. As fugii cu prima ocazie de langa astia doi, dar probabil ca o tentative de fuga ar fi observata imediat.
- Nu chiar. Voi doi urcati in spate, eu conduc!
Din nou impotrivirile nu si-ar avea sensul. Si atata timp cat Oliver nu are nimic de comentat, prefer sa le fac pe plac cel putin pentru moment. De altfel imi face placere compania tatalui lui Oliver.
Eu si Oliver ne urcam in spate la o distanta destul de vizibila unul de altul. Ma simt nesigura fara sa pot explica insa cauzele sentimentului. Nu l-am vazut pe Oliver in ultimele trei zile si cu siguranta el nu programase sa ma vada astazi. Imi inchid ochii pentru cateva secunde si in minte imi revine scena in care Dimitri ma sarutase. As fi inceput probabil sa plang in secunda urmatoare daca bratul lui Oliver infasurat in jurul meu nu m-ar fi surprins stergandu-mi toate gandurile. Ma intorc spre el ca sa realizez ca distanta de acum un minut disparuse. Cat de usor ii e… se joaca cu mine de parca as fi doar o papusa. Iar eu nu ma opun, de parca i-as da drepturi depline asupra a tot ce insemn eu. Si totusi ii gresesc mereu, iau cele mai proaste decizii neobisnuita poate ca gesturile mele sa-i raneasca pe ceilalti. Sau cel putin fara sa constientizez asta pana acuma.
Trupul meu este strapuns iarasi de caldura atunci cand buzele lui Oliver imi ating crestetul capului. Un gest care nu tradeaza altceva decat afectiune de altfel, dar care venit din partea lui pare sa insemne atat de multe.
In mai putin de un minut masina se opreste. Neatenta sfarsesc sa ajung chiar mai tare in bratele satenului. Il privesc in ochi pentru o secunda ca mai apoi sa-mi zambeasca. Un zambet care probabil are sa-mi bantuie mintea zile intregi de acum inainte.
- Nu ca mi-ar displacea situatia dar ar trebui poate sa coboram din masina. Vocea lui calda si amuzata in acelas timp ma face sa constientizez situatia mai clar. Ma departez de el si cobor din masina asteptand sa faca acelas lucru.
Locul nu-mi pare deloc cunoscut, totusi Oliver nu pare la fel de pierdut in spatiu ca mine deci el a mai fost pe aici si inainte.
- Ada, acum o luna sau asa ceva am fost aici cu Oliver si el a zis ca ar vrea sa te aduca si pe tine neaparat. Probabil pentru ca esti singura atat de iubitoare de cafea ca el. Sau poate pentru ca locul asta te va face sa-l cunosti pe el cu adevarat.
Ascultand cuvintele tatalui lui Oliver imi intorc privirea in directia in care privea el. O cafenea vopsita intr-un verde inchis cu o usa ce pare a fi de lemn si cu o placuta deasupra ei pe care scrie simplu “Oliver cafeâ€. Ma intorc instantaneu spre cel a carui nume tocmai il citisem. Nu stiu daca il privesc cu mirare sau total pierduta dar el pare sa ma inteleaga chiar mai bine decat o fac eu.
- Hai sa mergem inauntru. Mi se adreseaza in timp ce dandu-si o mana pe dupa spatele meu incepem sa mergem impreuna in directia usii. Tata, tu vii? Ne oprim pentru o secunda asteptand raspunsul lui. Doar da simplu din cap in sens negativ. As vrea sa insist, dar cel mai probabil el planificase lucrurile in felul asta, deci nu are rost sa insist.
Intrand inauntru raman cateva secunde pe loc privind in jurul meu. Mesele rotunde si scaunele de lemn vopsite intr-un visiniu inchis reusesc sa ma fascineze imediat. La fel si parchetul de un maro ciudat, o nuanta pe care nu am mai vazuta in viata mea. Peretii crem si ramele verzi ale geamurilor par sa se contopeasca perfect. Privesc totul cu ochi mari, cu o curiozitate si fascinare de copil. Oliver doar ma tine de mana si ma priveste zambindu-mi parca nostalgic.
Cred ca au trecut minute bune pana ne-am asezat in sfarsit la o masa. Initial ma asez in fata lui Oliver lasand masa sa ne desparta. Dar asta nu a durat pentru mai mult de zece secunde caci satenul si-a tras scaunul langa mine, aproape lipindu-l de al meu.
- De ce ma eviti?
Nu apuc sa reactionez in vreun fel sau sa-i raspund la intrebare fiind intrerupti de o femeie de vreo treizeci si cinci de ani care vine spre noi oferindu-ne cel mai cald zambet pe care l-am vazut in viata mea.
- Oliver, a trecut ceva timp de cand nu te-am vazut. Tatal tau a sunat ieri si mi-a spus ca o sa treci azi pe aici impreuna cu cineva… As zice ca tu trebuie sa fi Ada! Mi se adreseaza apropiandu-se de mine si-mi ia mainile in ale ei. Nu cred ca am mai cunoscut pe cineva ca ea, pare sa emane bucurie.
Ii raspund cu un simplu “Da†ca mai apoi sa plece zicand ca se va intorace cu cate o cafea pentru noi.
- Deci care e istoria cafenelei “Oliver cafe� Il intrab pe saten intorcandu-ma pe scaun astfel incat sa ajung fata in fata cu el, genunchi nostri atingandu-se.
- Obisnuiam sa vin des aici, pana acum vreo doi ani imi petrecem cam jumatate din timp la una din mesele astea. Matilda, cea cu care tocmai ai vorbit, e verisoara cu tatal meu, astfel nimeni nu avea nimic impotriva si eu obisnuiam sa iubesc locul asta.
- Acum nu o mai faci?
- Acum, langa tine, incep sa-i regasesc frumusetea.
Ma rosesc din nou, gasesc ceva atat de profund in cuvintele lui si iubesc sa stiu ca sunt o parte din el poate…
- Naivo, nu te mai rosii atat in fata mea! O sa incep sa cred ca ma placi.
Nu am mai continuat discutia caci Matilda s-a reintors cu cafelele. Pune pe masa visinie doua cesti crem pline cu cafea inca fierbinte. Inspir puternic simtindu-le aroma. Zambesc inconstient, de parca veselia Matildei se transmitea prin acele cafele, chiar numai prin mirosul ei. Ii multumim amandoi femeii ca mai apoi ea sa plece lasandu-ne din nou singuri. Sorbim amandoi din cestile de pe masa, cafeaua e perfecta, facuta parca de cineva cu ani de experienta in spate.
Si notiunea timpului e uneori atat de usor de pierdut. Cand langa tine e acel cineva care pare sa dea noi sensuri trairilor tale obisnuite. Am fost surprinsa cand tatal lui Oliver a intrat in cafenea zicandu-ne ca e timpul sa ne duca acasa si abia atunci am observat cum trecusera orele. Drumul spre casa pare mai lung decat a fost cand am mers incolo. Sau poate nu am fost eu atenta inainte…
Ma despart de Oliver fara nici un gest special care sa tradeze ce simt in interior, si nu pentru ca tatal lui era de fata, ci pentru ca nu credeam ca as mai fi avut forta sa ma desprind din bratele lui.
Capitolul 24
Incerc in zadar sa evadez macar pentru o zi de imaginea ta, de gandurile care ma conduc mereu la tine.
Imi zambesti atat de dulce incat ma pierd in stari euforice care ma fac sa uit de tot. Vad universul in ochii tai caprui, si niciodata nu mi-a parut mai frumoasa lumea asta…
Imi zambesti atat de dulce incat ma pierd in stari euforice care ma fac sa uit de tot. Vad universul in ochii tai caprui, si niciodata nu mi-a parut mai frumoasa lumea asta…
Ada pov.
Privirile noastre se intersecteaza pierzand amandoi orice capacitate de a masura timpul. Distanta dintre nimic si totul se farama sub zambetul tau. Ma simt dependenta de tine si fiecare incercare de a renega acest gand il face in final mai puternic. Ma lovesc de o realitate crunta la minute intregi dupa ce ma desprind din imbratisarea ta. Lucrurile au devenit atat de marunte. M-am desprins dureros de repede de tot ce nu insemnai tu, ca si cum ai dezlipi un leocoplast de pe o rana trecuta, lasand urme de lipici. Ma imbata ganduri absurde si dorinta de a te avea langa mine, doar pe tine, erou al amintirilor mele. Mintea mea de copila te intruchipeaza atat de usor intr-un personaj de poveste.
Ies ultima din scoala, simtind o dorinta ciudata de singuratate, sau poate vreau doar sa scap de compania colegilor, de cuvintele lor care le gasesc atat de neinsemnate in ultimul timp. Cel mai probabil a ajuns sa ma plictiseaca tot… cu exceptia lui… O dependenta greu de tratat, de care credeam ca o sa scap in momentul in care-l voi avea. Dar nu e al meu acuma? Si totusi, astept mereu mai mult, de parca el ar fi devenit mai mult decat o simpla persoana in mintea mea. Sentimentul e greu de explicat, de altfel explicarea lui nu ar face decat sa-i stinga misterul, explozia de senzati care imi place sa le simt, desi poate ca ma raneste. Nu-mi dau seama daca m-am maturizat in ultima perioada sau am devenit un copil nestiutor. Si nici macar nu am nevoie de o explicatie, poate imi era dor sa simt atata nepasare…
Ma opresc inconstient privind spre masina parcata in fata scolii. Tresar trezita la realitate atunci cand din ea iasa tatal lui Oliver. Abia acum realizez ca nici macar nu stiu cum il cheama, poate ar trebui sa-l intreb.
- Adaaa. Mi-a fost incredibil de dor de tine. Imi spune cu un entuziasm cat se poate de evident in timp ce se indreapta spre mine cu un zambet urias pe chip. Pe fiul meu ratacitor nu l-ai vazut? Cred ca se ascunde de mine…
- De ce s-ar ascunde de tine? Il intreb amuzata deja. As zice ca el e genul de om care poate sa-l faca si pe cel mai deprimat om sa zambeasca in mai putin de cinci minute.
- Fara motiv. Se oftica atat de repede din cauza unor glume nevinovate. Bine, poate nu chiar atat de nevinovate… Ah, uite-l si pe minunatul meu fiu.
Ma intorc ajungand sa fiu fata in fata cu Oliver, doar la vreo douazeci de centimetri distanta. Ma rosesc, simt caldura in intreg trupul, de parca tot frigul de afara s-ar fi risipit intr-o secunda.
- Tata, ce faci pe aici? Nu-ti ajungea un singur om pe care sa-l terorizezi asa ca ai pornit in cautare de noi victime? Il intreaba satenul cu un ton ironic pe tatal sau in timp ce se apropie mai mult de mine. Imi las capul in jos. As fugii cu prima ocazie de langa astia doi, dar probabil ca o tentative de fuga ar fi observata imediat.
- Nu chiar. Voi doi urcati in spate, eu conduc!
Din nou impotrivirile nu si-ar avea sensul. Si atata timp cat Oliver nu are nimic de comentat, prefer sa le fac pe plac cel putin pentru moment. De altfel imi face placere compania tatalui lui Oliver.
Eu si Oliver ne urcam in spate la o distanta destul de vizibila unul de altul. Ma simt nesigura fara sa pot explica insa cauzele sentimentului. Nu l-am vazut pe Oliver in ultimele trei zile si cu siguranta el nu programase sa ma vada astazi. Imi inchid ochii pentru cateva secunde si in minte imi revine scena in care Dimitri ma sarutase. As fi inceput probabil sa plang in secunda urmatoare daca bratul lui Oliver infasurat in jurul meu nu m-ar fi surprins stergandu-mi toate gandurile. Ma intorc spre el ca sa realizez ca distanta de acum un minut disparuse. Cat de usor ii e… se joaca cu mine de parca as fi doar o papusa. Iar eu nu ma opun, de parca i-as da drepturi depline asupra a tot ce insemn eu. Si totusi ii gresesc mereu, iau cele mai proaste decizii neobisnuita poate ca gesturile mele sa-i raneasca pe ceilalti. Sau cel putin fara sa constientizez asta pana acuma.
Trupul meu este strapuns iarasi de caldura atunci cand buzele lui Oliver imi ating crestetul capului. Un gest care nu tradeaza altceva decat afectiune de altfel, dar care venit din partea lui pare sa insemne atat de multe.
In mai putin de un minut masina se opreste. Neatenta sfarsesc sa ajung chiar mai tare in bratele satenului. Il privesc in ochi pentru o secunda ca mai apoi sa-mi zambeasca. Un zambet care probabil are sa-mi bantuie mintea zile intregi de acum inainte.
- Nu ca mi-ar displacea situatia dar ar trebui poate sa coboram din masina. Vocea lui calda si amuzata in acelas timp ma face sa constientizez situatia mai clar. Ma departez de el si cobor din masina asteptand sa faca acelas lucru.
Locul nu-mi pare deloc cunoscut, totusi Oliver nu pare la fel de pierdut in spatiu ca mine deci el a mai fost pe aici si inainte.
- Ada, acum o luna sau asa ceva am fost aici cu Oliver si el a zis ca ar vrea sa te aduca si pe tine neaparat. Probabil pentru ca esti singura atat de iubitoare de cafea ca el. Sau poate pentru ca locul asta te va face sa-l cunosti pe el cu adevarat.
Ascultand cuvintele tatalui lui Oliver imi intorc privirea in directia in care privea el. O cafenea vopsita intr-un verde inchis cu o usa ce pare a fi de lemn si cu o placuta deasupra ei pe care scrie simplu “Oliver cafeâ€. Ma intorc instantaneu spre cel a carui nume tocmai il citisem. Nu stiu daca il privesc cu mirare sau total pierduta dar el pare sa ma inteleaga chiar mai bine decat o fac eu.
- Hai sa mergem inauntru. Mi se adreseaza in timp ce dandu-si o mana pe dupa spatele meu incepem sa mergem impreuna in directia usii. Tata, tu vii? Ne oprim pentru o secunda asteptand raspunsul lui. Doar da simplu din cap in sens negativ. As vrea sa insist, dar cel mai probabil el planificase lucrurile in felul asta, deci nu are rost sa insist.
Intrand inauntru raman cateva secunde pe loc privind in jurul meu. Mesele rotunde si scaunele de lemn vopsite intr-un visiniu inchis reusesc sa ma fascineze imediat. La fel si parchetul de un maro ciudat, o nuanta pe care nu am mai vazuta in viata mea. Peretii crem si ramele verzi ale geamurilor par sa se contopeasca perfect. Privesc totul cu ochi mari, cu o curiozitate si fascinare de copil. Oliver doar ma tine de mana si ma priveste zambindu-mi parca nostalgic.
Cred ca au trecut minute bune pana ne-am asezat in sfarsit la o masa. Initial ma asez in fata lui Oliver lasand masa sa ne desparta. Dar asta nu a durat pentru mai mult de zece secunde caci satenul si-a tras scaunul langa mine, aproape lipindu-l de al meu.
- De ce ma eviti?
Nu apuc sa reactionez in vreun fel sau sa-i raspund la intrebare fiind intrerupti de o femeie de vreo treizeci si cinci de ani care vine spre noi oferindu-ne cel mai cald zambet pe care l-am vazut in viata mea.
- Oliver, a trecut ceva timp de cand nu te-am vazut. Tatal tau a sunat ieri si mi-a spus ca o sa treci azi pe aici impreuna cu cineva… As zice ca tu trebuie sa fi Ada! Mi se adreseaza apropiandu-se de mine si-mi ia mainile in ale ei. Nu cred ca am mai cunoscut pe cineva ca ea, pare sa emane bucurie.
Ii raspund cu un simplu “Da†ca mai apoi sa plece zicand ca se va intorace cu cate o cafea pentru noi.
- Deci care e istoria cafenelei “Oliver cafe� Il intrab pe saten intorcandu-ma pe scaun astfel incat sa ajung fata in fata cu el, genunchi nostri atingandu-se.
- Obisnuiam sa vin des aici, pana acum vreo doi ani imi petrecem cam jumatate din timp la una din mesele astea. Matilda, cea cu care tocmai ai vorbit, e verisoara cu tatal meu, astfel nimeni nu avea nimic impotriva si eu obisnuiam sa iubesc locul asta.
- Acum nu o mai faci?
- Acum, langa tine, incep sa-i regasesc frumusetea.
Ma rosesc din nou, gasesc ceva atat de profund in cuvintele lui si iubesc sa stiu ca sunt o parte din el poate…
- Naivo, nu te mai rosii atat in fata mea! O sa incep sa cred ca ma placi.
Nu am mai continuat discutia caci Matilda s-a reintors cu cafelele. Pune pe masa visinie doua cesti crem pline cu cafea inca fierbinte. Inspir puternic simtindu-le aroma. Zambesc inconstient, de parca veselia Matildei se transmitea prin acele cafele, chiar numai prin mirosul ei. Ii multumim amandoi femeii ca mai apoi ea sa plece lasandu-ne din nou singuri. Sorbim amandoi din cestile de pe masa, cafeaua e perfecta, facuta parca de cineva cu ani de experienta in spate.
Si notiunea timpului e uneori atat de usor de pierdut. Cand langa tine e acel cineva care pare sa dea noi sensuri trairilor tale obisnuite. Am fost surprinsa cand tatal lui Oliver a intrat in cafenea zicandu-ne ca e timpul sa ne duca acasa si abia atunci am observat cum trecusera orele. Drumul spre casa pare mai lung decat a fost cand am mers incolo. Sau poate nu am fost eu atenta inainte…
Ma despart de Oliver fara nici un gest special care sa tradeze ce simt in interior, si nu pentru ca tatal lui era de fata, ci pentru ca nu credeam ca as mai fi avut forta sa ma desprind din bratele lui.
