[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

[crazy little red]

~Capitolul 21~

A invata sa iubesti inseamna a invata sa traiesti. Si atunci vei depinde mereu de cel
de langa tine… singuratatea fiind cel mai aspru cosmar, care isi arata ghiarele doar dupa ce crezi ca te-ai obisnuit cu ea…

Ada pov.

Fiecare sfarsit reprezinta intr-un fel sau altul un nou inceput, fiecare suferinta se presupune ca va fi urmata de o bucurie. Dar cand jocul universului se abate de la reguli? Cand o ironie crunta iti controleaza viata si pentru un moment sau mai multe viata nu-si mai are sensul? Atunci sunt momentele in care realizezi cu stupoare cat de putin contezi, ce valoare neimportanta are viata ta… Si ar fi prea simplu sa-i pui capat, pentru ca fiecar tanjim nebuneste dupa un rost, dupa sentiment. Ah, dar nu, nimeni nu stie sau nimanui nu-i pasa? Ar fi doar o dovada de naivitate absurda sa crezi ca ceilalti nu pot vedea prin tine. Ei pot, de aceea o sa-i auzi mereu vorbindu-te pe la spate, relatand niste fapte ce n-au avut nici o legatura cu tine dar care totusi sunt un factor aducator de mila in ochii lor. Si asta pare sa ne multumeasca indeajuns in cele mai multe dintre cazuri. Dar nu conteaza nimic din toate astea, nici daca ma regasesc sau nu in propriile ganduri. As vrea sa cad pentru o zi, sa vad cine va fi acolo, fiecare dintre noi vrea asta, dar gandul singuraratii din ultimul ceas ne impiedica sa inscenam caderea…
Astazi ma simt mai ratacita ca niciodata, singuratatea de care depindeam candva ma raneste prea mult ca sa cred ca m-ai pot sta in picioare in fata ei.
“Nu-mi pasa!”. Cat de usor aruncam cuvintele astea fara sa ma gandesc ca ar ranii. Dar totul pare sa se intoarca impotriva ta la un moment dat, si atunci incepi sa plangi, lacrimi false, caci regretul adevarat nu se va materialize niciodata in niste simple picaturi de apa.
Am uitat, astazi vreau sa uit de tot. Pare imposibil? E si mai imposibil sa-mi amintesc cum obisnuiam sa fiu ieri, ce simteam ieri, cine eram ieri…
Ies din casa privind in gol, ma simt straina pana si in propriu-mi trup. “ E sambata, astazi nu e scoala…”. Primul gand cand m-am trezit la cinci diminiata cu o nevoie ciudata sa… plec. Unde? Cat mai departe de mine…
Dar asta pare imposibil chiar si la aceste ore matinale in care ratiunea pare ca m-a parasit in totalitate. Sau o fi ceva mai mult? Refuz sa gandesc.
Ma surprind mergand, pasi micuti, relaxati, neobisnuiti personalitatii mele grabite. Ma ciufulesc si-mi trag gluga de la hanorac pe cap, fara sa gasesc cu adevarat sensul acestor gesturi, nu-mi amintesc nici sa fi avut vreodata astfel de ticuri. Traversez strada pentru ca nu trece nici o masina, nu ca ar conta cu adevarat pe ce parte a drumului merg. Imi privesc ceasul atarnat pe mana, sase jumate, mai apoi il scot de pe mana si-l bag in buzunarul de la blugi. In minte imi apare el, acum trebuie sa se fi trezit…
O iau la fuga, in sfarsit avand o directie clara. Cand sunt aproape de blocul lui ma uit la ceasul unui telefon public in fuga. Sase si patruzeci si sase. Imi amintesc din nou ca e sambata, poate doarme mai mult ca de obicei…
Astazi nu dau inapoi.
Sun la interfon si vocea lui adormita ma face sa tresar. Urc scarile cat pot de repede, desi toata energia ce o simteam cand m-am trezit pare ca s-a risipit.
Cand ajung el tine usa deschisa privindu-ma, nu stiu cum, n-am mai vazut privirea asta, nici nu as putea sa-l inteleg astazi, nici nu am nevoie sa o fac.
- Astazi e totul sau nimic! Ii spun amuzata, stiind ca prezenta mea il surprinde.
Zambeste parand sa ma inteleaga chiar mai bine decat o fac eu.
- Cand e vorba de tine, voi alege mereu totul!
Nu-i sar in brate desi simt nevoia sa o fac. Ii intind mana, ma prinde de ea si ma trage in apartament impingand usa in urma noastra. Raman pe loc, parca asteptand ca el sa fie acela care imi dicteaza urmatoarea miscare. Oliver imi da gluga jos si-mi saruta capul, mai apoi dandu-si mana pe dupa spatele meu ma conduce spre camera lui.
Ma departez de el deschizand primul dulap care il vad. Scot din el un hanorac visiniu aruncandu-l in bratele lui.
- Ia-l pe tine! Ii spun pe un ton aproape autoritar si astept sa faca ce i-am spus.
Nu zice nimic, isi trage hanoracul pe el mai apoi venind spre mine. Ma dau un pas in spate lipindu-ma de dulap. Se apropie si mai mult sprijinindu-si o mana de dulap exact langa umarul meu, cu cealalta deschizand dulapul de deasupra mea. Isi scoate o pereche de blugi lasandu-i sa se despacheteze in fata mea.
- Te-ai speriat? Ce credeai ca-ti fac? Imi sopteste apropiindu-si chipul de al meu.
-Nimic. Raspuns scurt inghitindu-mi saliva.
Se joaca cu mine, stiu asta, dar ar fi prostesc sa ma impotrivesc, ar insemna ca mi-e frica…
Satenul imi atrage atentia tusind scurt.
- Nu ca as fi pudic sau ceva, dar ceva imi spune ca o sa te uiti la mine ca la un violator in serie daca imi dau pantalonii jos in fata ta…
Il privesc mirata mai apoi aproape incepand sa rad. Ies din camera fara sa zic nimic asteptandu-l vreo doua minute pana a iesit si el. Iesim din apartament fara sa ne zicem nimic, parca intelegandu-ne pur si simplu. Iesim din bloc aproape lipiti unul de altul, fara ca faptul asta sa ma faca sa ma simt mai altfel, totul parand ceva natural, obisnuit.
- E al naibii de frig! Imi spune cand suntem loviti de primul val de aer rece.
- Si ce propui?
- Sa ma incalzesti…
Zambim amandoi privinde-ne pentru cateva secunde in ochi. Imi pun mainile pe umerii lui si ma ridic pe varfuri lipindu-mi buzele de ale lui pentru trei secunde.
- Mi-ai citit gandurile!
Imi dau capul putin intr-o parte zambindu-i larg.


Oliver pov.

- Deci ce ti-ai propus pentru ziua de azi? O intreb stiind ca nu are nici cea mai vaga idee. Dar sa o vad confuza in preajma mea imi da un sentiment ciudat de placere.
- Nu stiu, am chef sa alerg, sa te tin in brate, sa cad de oboseala si sa incep sa rad. Orice ar face din ziua asta ceva mai mult…
O privesc avand impresia ca vad in ochii ei mai mult ca de obicei, poate pentru prima data aratandu-si bucuria de a traii. O prind de mana si incep sa alerg, ea aproape chinuindu-se sa tina pasul cu mine. In mai putin de zece minute ajungem in fata scolii, o privesc, expresia ei transmitand un singur lucru “ ce cautam aici?”.
Intram in scoala inca tinandu-ne de mana. Trasa de mine urcam scarile pana la primul etaj, cand ajungem in fata scarilor ce duc la urmatorul etaj ma opresc brusc. Ma intorc spre ea brusc facand-o sa tresara. Zambesc asezandu-ma pe scari, o trag mai aproape de mine.
- Iti amintesti ce s-a intamplat aici?
- Aici ne-am cunoscut…
Imi raspunde incet, parca cu o teama ciudata.
- Exact. Spun scurt dupa dandu-mi o mana pe dupa ceafa ei, ii trag capul mai aproape de al meu gustandu-i din nou buzele. Dupa o trag la mine in brate, stiind ca e obosita, ramanand asa, ea cu capul pe pieptul meu, firava, inocenta, slabita. Facandu-ma sa o ador chiar mai mult…



am avut in sfarsit bunul simt sa aduc next-ul
faptu ca n-am avut nici un chef sa-l corectez spune totul...