16-02-2011, 08:21 PM
Scuzati intarzierea.... :|
Capitolul 19
Tot ce auzeam era sunetul parca infernal facut de elicea elicopterului. Capul meu era sprijinit de fereastra, in timp ce ochii mei pierduti priveau intinsa nemarginire albastra, atat de adanca, iar undeva departe, o mica pata verde. Era vechiul camin. Parca nici n-am fost acolo; parca tot ce tinea de acea insula disparuse. Numai un singur loc imi aparea in minte. Un singur loc, insa si cel mai dureros, sfasietor, atat de irezistibil plansului. Imi inchid ochii, punadu-mi mainile in cap, lasand suvitele rozalii sa-mi acopere chipul. Am inceput sa plang, sa plang in tacere… parca doar eu si tristetea, ne tineam de mana intr-un nimic atat de alb si orbitor. Ma uit la ea si vad lacrimi de sange curgandu-i pe obrajii atat de rosii, aproape confundandu-se cu acestea. Panica pune stapanire pe mine, eu incercand sa fug de acea tristete si sa incep sa plang linistita, fara ea. Vreau sa fiu impreuna cu copilul meu, cu fetita mea…vreau sa o am la piept si vreau sa simt cum este sa fii mama. Sa o alaptez, sa o spal, sa o imbrac si sa o admir si sa ma joc cu micutele manute catifelate, toata ziua. Nu se poate, nu se poate, nu se poate. Am pierdut-o, a murit… ma simt ca o ucigasa. Doresc sa o vad, sa vina inapoi si sa pot avea grija de ea.
Imi strang picioarele la piep si imi sprijin capul de ele, lasand lacrimile sa cada in voie; am inceput sa suspin si sa strig ca o nebuna ridicandu-ma in picioare:
- Vreau inapoi! Vreau sa-mi vad copilul acum…
Sasuke care pana atunci a stat intr-un colt, incercand sa se calmeze, acum incerca sa ma calmeze pe mine.
- Sakura linisteste-te... o sa te simti mai bine daca te calmezi.
Vroiam sa cred ca este o gluma. Cum sa ma calmez? Imi era imposibil.
-Sasuke, spune-le… spune-le sa ma duca inapoi. Convinge-i. Ei poate nu ma inteleg, dar tu…, ii spun punandu-mi mainile pe chip, incepand sa plang in hohote.
Acesta reuseste sa ma aseze jos pe banca si se pune langa mine, luandu-ma in brate.
Imi era atat de greu . Daca innebuneam ar fi fost mult mai bine, nu as mai fi simtit durerea de acum. Deja umblam pe alte cai.
Vroiam sa ma simt protejata, vroiam ca cineva sa aiba grija de mine, iar imbratisarea lui Sasuke nu-mi era de-ajuns. Il vroiam pe… tata. Oare de cat timp nu mai vorbisem cu el? Aproape ca nici nu mai stiam cum arata. Vroiam sa simt cum dragostea parinteasca ,pe care eu nu mai puteam sa i-o daruiesc copilului meu, ma invelea intr-o imbratisare si in cuvinte atat de calde. Tata… mi-e dor de tine, am nevoie de tine.
Am plans incontinuu pana cand, absenta fiind, am auzit ca o soapta pilotul, spunand ca in cateva minute vom ateriza. Simt mana brunetului strangand-o pe a mea si tot repetandu-mi ceva ce nu puteam intelege. Se pare ca tristetea mi-a afectat si auzul. Iar ochii care odata, de mult, erau plini de fericire, sarcasm si ironie, acum erau scaldati de lacrimi.
Am aterizat. De indata ce usa se deschide, eu ies ca o sageata din elicopter . Ochii mi se maresc, iar lacrimile curgeau mult mai repede ca inainte. Aceeasi ochi verzi, acelasi par blond, acelasi tata, ma privea fericit si recunoscator si atat de parintesc.
- Tata, spun soptit ca dupa sa-i sar in brate si sa ma las moale sustinuta de acesta.
- Sakura…, imi spune el cu vocea atat de calma, insa eu il intrerup.
- Te rog… haide acasa. Mi-e dor de casa.
Acestea au fost ultimele mele cuvinte inainte sa lesin. Dar, ma simteam bine; in sfarsit eram in bratele protectoare a celui care m-a creat. Era atat de bine, atat de liniste…simteam cum prind viata.
Un parfum cunoscut imi delecta simturile, facandu-ma sa ma afund cu incredere in suprafata moale a patului. Imi deschid ochii si observ acelasi pat, aceleasi asternuturi verzi, aceeasi camera. Ma simteam ca acasa. Casa mea… credeam ca n-am s-o mai revad niciodata.
Imagini ale unui copil fara fata imi apar in minte si din nou ochii vor avea sa-mi ramana fara apa. Ma ridic incet din pat si ma duc la baie. Niste voci ma fac sa ma opresc si sa ascult. Erau tata si Sasuke care vorbeau despre mine si despre incidental care m-a nenorocit. Nu vreau sa-i mai ascult, nu vreau sa-mi amintesc din nou si din nou cum ar fi putut fi acel suras de copil, inexistent.
Cu un propos, lenjerie si un halat in mana intru in baie. Imi dau acea camasa alba a brunetului jos, acea camasa care ma facea sa-mi reamintesc, aruncand-o in cosul cu rufe.
Intru in cabina de dus si dau drumul apei calde sa-mi curete corpul si poate si tristetile. M-am ghemuit in coltul rece dintre pereti sprijinindu-mi capul de genunghi, lasand apa sa cada in voie peste mine. Daca ma gandesc mai bine… asta e prima piedica ca pe care am intalnit-o in viata. Prima piedica, una dintre cele mai dure si sfasietoare, care m-a facut sa vad cat de grea este acesta existenta.
Daca nu as fi auzit un ciocanit in usa probabil ca as fi continuat sa plang sub jetul de apa. Reusesc sa ma ridic cu greau din cotul meu si sa ies din cabina de dus.
- Imediat! Spun cu o voce ragusita de care m-am speriat chiar si eu.
Ma sterg cu prosopul alb, imi pun repede lenjeria pe mine si apoi ma acopar cu halatul negru. Ies din baie si dau de ochii inlacrimati ai tatei. Ma ia in brate aproape doborandu-ma.
- Sakura, fetita mea, scumpa mea… te rog iarta acest tata care nu a avut grija de tine, imi spune ezitand, cuvintele lui atingandu-mi sufletul.
Printre suspine reusesc sa-i spun:
- Tu sa ma ierti, tu sa-ti ierti copilul neascultator.
Ma simteam ca la cinci ani, insa atat de libera eram spunandu-i asta. Imi asez capul deasupra umarului sau, indreptandu-mi ochii spre cel care statea in usa, cu privirea atintita spre podea. Il privesc pe tata cu subanteles, ma indepartez de el si merg cu pasi grabiti spre Sasuke.
Tresare cand ma vede, privindu-ma cu ochii inlacrimati. Ai mei erau ca doua nave scufundate in ocean, iar ai lui abia erau udati de ploaie.
Imi inghit saliva ce mi se adunase in gura atunci cand acesta sare in bratele mele, reusind sa cadem amandoi pe pat.
Aud usa inchizandu-se, semn ca tata please din incapere.
Acum eram doar noi doi… noi doi impreuna cu agonia noastra. Era bine. Plngeam amandoi, incurajati unul de altul, nu prin cuvinte ci prin suspine si imbratisari.
Capitolul 19
Tot ce auzeam era sunetul parca infernal facut de elicea elicopterului. Capul meu era sprijinit de fereastra, in timp ce ochii mei pierduti priveau intinsa nemarginire albastra, atat de adanca, iar undeva departe, o mica pata verde. Era vechiul camin. Parca nici n-am fost acolo; parca tot ce tinea de acea insula disparuse. Numai un singur loc imi aparea in minte. Un singur loc, insa si cel mai dureros, sfasietor, atat de irezistibil plansului. Imi inchid ochii, punadu-mi mainile in cap, lasand suvitele rozalii sa-mi acopere chipul. Am inceput sa plang, sa plang in tacere… parca doar eu si tristetea, ne tineam de mana intr-un nimic atat de alb si orbitor. Ma uit la ea si vad lacrimi de sange curgandu-i pe obrajii atat de rosii, aproape confundandu-se cu acestea. Panica pune stapanire pe mine, eu incercand sa fug de acea tristete si sa incep sa plang linistita, fara ea. Vreau sa fiu impreuna cu copilul meu, cu fetita mea…vreau sa o am la piept si vreau sa simt cum este sa fii mama. Sa o alaptez, sa o spal, sa o imbrac si sa o admir si sa ma joc cu micutele manute catifelate, toata ziua. Nu se poate, nu se poate, nu se poate. Am pierdut-o, a murit… ma simt ca o ucigasa. Doresc sa o vad, sa vina inapoi si sa pot avea grija de ea.
Imi strang picioarele la piep si imi sprijin capul de ele, lasand lacrimile sa cada in voie; am inceput sa suspin si sa strig ca o nebuna ridicandu-ma in picioare:
- Vreau inapoi! Vreau sa-mi vad copilul acum…
Sasuke care pana atunci a stat intr-un colt, incercand sa se calmeze, acum incerca sa ma calmeze pe mine.
- Sakura linisteste-te... o sa te simti mai bine daca te calmezi.
Vroiam sa cred ca este o gluma. Cum sa ma calmez? Imi era imposibil.
-Sasuke, spune-le… spune-le sa ma duca inapoi. Convinge-i. Ei poate nu ma inteleg, dar tu…, ii spun punandu-mi mainile pe chip, incepand sa plang in hohote.
Acesta reuseste sa ma aseze jos pe banca si se pune langa mine, luandu-ma in brate.
Imi era atat de greu . Daca innebuneam ar fi fost mult mai bine, nu as mai fi simtit durerea de acum. Deja umblam pe alte cai.
Vroiam sa ma simt protejata, vroiam ca cineva sa aiba grija de mine, iar imbratisarea lui Sasuke nu-mi era de-ajuns. Il vroiam pe… tata. Oare de cat timp nu mai vorbisem cu el? Aproape ca nici nu mai stiam cum arata. Vroiam sa simt cum dragostea parinteasca ,pe care eu nu mai puteam sa i-o daruiesc copilului meu, ma invelea intr-o imbratisare si in cuvinte atat de calde. Tata… mi-e dor de tine, am nevoie de tine.
Am plans incontinuu pana cand, absenta fiind, am auzit ca o soapta pilotul, spunand ca in cateva minute vom ateriza. Simt mana brunetului strangand-o pe a mea si tot repetandu-mi ceva ce nu puteam intelege. Se pare ca tristetea mi-a afectat si auzul. Iar ochii care odata, de mult, erau plini de fericire, sarcasm si ironie, acum erau scaldati de lacrimi.
Am aterizat. De indata ce usa se deschide, eu ies ca o sageata din elicopter . Ochii mi se maresc, iar lacrimile curgeau mult mai repede ca inainte. Aceeasi ochi verzi, acelasi par blond, acelasi tata, ma privea fericit si recunoscator si atat de parintesc.
- Tata, spun soptit ca dupa sa-i sar in brate si sa ma las moale sustinuta de acesta.
- Sakura…, imi spune el cu vocea atat de calma, insa eu il intrerup.
- Te rog… haide acasa. Mi-e dor de casa.
Acestea au fost ultimele mele cuvinte inainte sa lesin. Dar, ma simteam bine; in sfarsit eram in bratele protectoare a celui care m-a creat. Era atat de bine, atat de liniste…simteam cum prind viata.
Un parfum cunoscut imi delecta simturile, facandu-ma sa ma afund cu incredere in suprafata moale a patului. Imi deschid ochii si observ acelasi pat, aceleasi asternuturi verzi, aceeasi camera. Ma simteam ca acasa. Casa mea… credeam ca n-am s-o mai revad niciodata.
Imagini ale unui copil fara fata imi apar in minte si din nou ochii vor avea sa-mi ramana fara apa. Ma ridic incet din pat si ma duc la baie. Niste voci ma fac sa ma opresc si sa ascult. Erau tata si Sasuke care vorbeau despre mine si despre incidental care m-a nenorocit. Nu vreau sa-i mai ascult, nu vreau sa-mi amintesc din nou si din nou cum ar fi putut fi acel suras de copil, inexistent.
Cu un propos, lenjerie si un halat in mana intru in baie. Imi dau acea camasa alba a brunetului jos, acea camasa care ma facea sa-mi reamintesc, aruncand-o in cosul cu rufe.
Intru in cabina de dus si dau drumul apei calde sa-mi curete corpul si poate si tristetile. M-am ghemuit in coltul rece dintre pereti sprijinindu-mi capul de genunghi, lasand apa sa cada in voie peste mine. Daca ma gandesc mai bine… asta e prima piedica ca pe care am intalnit-o in viata. Prima piedica, una dintre cele mai dure si sfasietoare, care m-a facut sa vad cat de grea este acesta existenta.
Daca nu as fi auzit un ciocanit in usa probabil ca as fi continuat sa plang sub jetul de apa. Reusesc sa ma ridic cu greau din cotul meu si sa ies din cabina de dus.
- Imediat! Spun cu o voce ragusita de care m-am speriat chiar si eu.
Ma sterg cu prosopul alb, imi pun repede lenjeria pe mine si apoi ma acopar cu halatul negru. Ies din baie si dau de ochii inlacrimati ai tatei. Ma ia in brate aproape doborandu-ma.
- Sakura, fetita mea, scumpa mea… te rog iarta acest tata care nu a avut grija de tine, imi spune ezitand, cuvintele lui atingandu-mi sufletul.
Printre suspine reusesc sa-i spun:
- Tu sa ma ierti, tu sa-ti ierti copilul neascultator.
Ma simteam ca la cinci ani, insa atat de libera eram spunandu-i asta. Imi asez capul deasupra umarului sau, indreptandu-mi ochii spre cel care statea in usa, cu privirea atintita spre podea. Il privesc pe tata cu subanteles, ma indepartez de el si merg cu pasi grabiti spre Sasuke.
Tresare cand ma vede, privindu-ma cu ochii inlacrimati. Ai mei erau ca doua nave scufundate in ocean, iar ai lui abia erau udati de ploaie.
Imi inghit saliva ce mi se adunase in gura atunci cand acesta sare in bratele mele, reusind sa cadem amandoi pe pat.
Aud usa inchizandu-se, semn ca tata please din incapere.
Acum eram doar noi doi… noi doi impreuna cu agonia noastra. Era bine. Plngeam amandoi, incurajati unul de altul, nu prin cuvinte ci prin suspine si imbratisari.
Mi-e foameee!!!