17-01-2011, 10:40 PM
Pfiu.. am venit cu next- ul.. sper sa va placa :*
Capitolul 18
Ma simteam de parca ma scufundam intr- o mare neagra, fierbinte si cleioasa ca smoala. Insa aceasta smoala incinsa nici nu se compara cu durerea pierderii unui copil. Cand ma gandesc la clipa in care i- am auzit pentru prima oara glasul, prima oara si ultima, imi vine sa innebunesc, ceea ce cred ca deja am facut- o. Am inceput sa tremur, fata fiindu- mi udata fara incetare de lacrimile sarate. Nu imi mai gaseam astampar. Am inceput sa lovesc nisipul cu pumnii, ca mai apoi sa il iau frumos in mana si sa il privesc cum cadea, formand mici ridicaturi. Am inceput sa ma uit la acele fire de nisip de parca ar fi fost cel mai de prêt lucru din viata mea. Era sigur ca intram in depresie. Eram inundata de tristete si disperare, iar oboseala se facea simtita, nascusem totusi. Il analizez cateva clipe pe Sasuke.: si el era la fel ca mine. Deodata in minte imi vine imaginea copilului, pe care nici nu- l vazusem, dar mi- l imaginasem. Ca un fulger , ma indrept spre brunet si il intreb aproape tipand:
- Ce ai facut cu ea? Unde este?
Cred ca pentru prima oara in acea zi isi ridica chipul si se uita adanc in ochii mei. Eram in genunghi amandoi, eu fiind in fata lui. Se vedea ca amandoi aveam nevoie de afectiune si dragoste, iar in situatia de fata numai noi ne puteam oferi. Parca citindu- mi gandurile, ne luam in brate in acelasi timp. Cred ca a fost cel mai frumos sentiment pe care l- am simtit in acea zi, desi nu era nici pe departe destul acea micuta “ fericire†ca sa- mi acopere imensa rana. Am inceput sa plang, din nou, cu suspine si sughituri, folosind pieptul lui Sasuke ca pe un sac de box. Acesta nu spunea nimic, doar imi pune mainile pe cap, mangaindu- ma usor, facandu- ma sa ma opresc din lovit, sprinjinindu- mi capul pe umarul lui, insa fara a ma opri din plans. Amandoi sufeream, insa unul trebuia sa fie puternic si sa- I arate celuilalt ca nu e capat de drum. Sasuke era cel puternic, iar eu eram cea suferinda, cea care cauta afectiune. Desi il mai auzeam suspinand din cand in cand, acesta isi revenea imediat nedorind sa- l vad si pe el atat de trist.
- Te rog, vreau sa- mi vad fetita, asa …. Moarta cum e, spun in timp ce imi sterg lacrimile.
- Sakura, imi pare rau… dar deja am … spune balbaindu- se putin, citindu- i- se suferinta.
Nu- mi venea sa cred cat de puternic era. Dupa ce nascusem, sa ia fetita, stiind ca nu mai era printre noi.. sa- si ia propriul copil, mort, in brate, si sa il afunde in pamantul negru si murdar, mi se parea imposibil de conceput.
- Dar, te rog, vreau sa vad locul…
- Prea bine, daca asta doresti.
Se ridica in picioare, ajutandu- ma si pe mine sa ma ridic de pe nisip. Ma ia de mana si imi spune sa il urmez. Intram in jungla si tot mergem. Pe drum incep sa culeg tot feluri de flori si frunze, facand doua buchete mari si frumoase. La fiecare floare culeasa, lacrimile imi biciuiau fata din ce in ce mai tare si mai dureros.
Dupa ore de mers prin padure, ajungem intr- un camp deschis, iar daca priveai in zare puteai observa nesfarsita dunga a marii, ce parca imbratisa micuta insula. Cred ca eram pe cel mai inalt punct. Florile si copacii inveleau parca acel “ luminis†,ca un palat, ca o bolta ce se inalta deasupra unei pete negre de pamant. Acolo era locul. Am aruncat florile, undeva pe iarba, si am ingenunchiat langa acea pata neagra. Nu am plans, am afisat un zambet atat de trist si plin de regret. Am facut ochii mari si am inceput sa ma uit la un punct fix de pe acel “ mormant†. Sasuke se aseaza langa mine, tot in genunchi.
- Macar Tatal Nostru, ii spun lui Sasuke care incearca sa- mi zambeasca.
Si incepem sa ne rugam la mormantul fiicei noastre. Dupa cateva momente bune de tacere, caut cu privirea buchetele de flori. Ii dau unul brunetului iar unul il pastrez eu. Din priviri intelegem ce avem de facut. Ne apropiem din nou de mormant si asezam frumos deasupra acestuia, buchetelele de flori. Iarasi lacrimile vor sa iasa din ascunzisul lor, insa un sunet parca mi le inlatura.
Sasuke incepe sa dea din maini si sa sara, in timp ce eu stau incremenita, privind un punct fix. Vocea incurajatoare a brunetului ma trezeste la viata:
- Sakura, suntem salvati.
Tac o clipa si imi indrept privirea spre cer. Vad elicopterul. Acesta se apropie din ce in ce mai mult de noi, aruncandu- ne o scara din franghii.
Ma mai uit o data la lacasul de odihna al fetitei noastre, apoi la toata insula si ma urc, ajutata de Sasuke pe scara. La jumatatea scarii, imi arunc din nou o privire fugintiva asupra locului unde am stat aproape un an. O lacrima mi se prelinge pe obraz, ca mai apoi sa cada pe cel al brunetului. Acesta ma priveste, iar eu ii spun:
- Am lasat totul in urma… ne- am lasat copilul in urma… dupa care zambesc si intru in elicopter.
Adio…
Capitolul 18
Ma simteam de parca ma scufundam intr- o mare neagra, fierbinte si cleioasa ca smoala. Insa aceasta smoala incinsa nici nu se compara cu durerea pierderii unui copil. Cand ma gandesc la clipa in care i- am auzit pentru prima oara glasul, prima oara si ultima, imi vine sa innebunesc, ceea ce cred ca deja am facut- o. Am inceput sa tremur, fata fiindu- mi udata fara incetare de lacrimile sarate. Nu imi mai gaseam astampar. Am inceput sa lovesc nisipul cu pumnii, ca mai apoi sa il iau frumos in mana si sa il privesc cum cadea, formand mici ridicaturi. Am inceput sa ma uit la acele fire de nisip de parca ar fi fost cel mai de prêt lucru din viata mea. Era sigur ca intram in depresie. Eram inundata de tristete si disperare, iar oboseala se facea simtita, nascusem totusi. Il analizez cateva clipe pe Sasuke.: si el era la fel ca mine. Deodata in minte imi vine imaginea copilului, pe care nici nu- l vazusem, dar mi- l imaginasem. Ca un fulger , ma indrept spre brunet si il intreb aproape tipand:
- Ce ai facut cu ea? Unde este?
Cred ca pentru prima oara in acea zi isi ridica chipul si se uita adanc in ochii mei. Eram in genunghi amandoi, eu fiind in fata lui. Se vedea ca amandoi aveam nevoie de afectiune si dragoste, iar in situatia de fata numai noi ne puteam oferi. Parca citindu- mi gandurile, ne luam in brate in acelasi timp. Cred ca a fost cel mai frumos sentiment pe care l- am simtit in acea zi, desi nu era nici pe departe destul acea micuta “ fericire†ca sa- mi acopere imensa rana. Am inceput sa plang, din nou, cu suspine si sughituri, folosind pieptul lui Sasuke ca pe un sac de box. Acesta nu spunea nimic, doar imi pune mainile pe cap, mangaindu- ma usor, facandu- ma sa ma opresc din lovit, sprinjinindu- mi capul pe umarul lui, insa fara a ma opri din plans. Amandoi sufeream, insa unul trebuia sa fie puternic si sa- I arate celuilalt ca nu e capat de drum. Sasuke era cel puternic, iar eu eram cea suferinda, cea care cauta afectiune. Desi il mai auzeam suspinand din cand in cand, acesta isi revenea imediat nedorind sa- l vad si pe el atat de trist.
- Te rog, vreau sa- mi vad fetita, asa …. Moarta cum e, spun in timp ce imi sterg lacrimile.
- Sakura, imi pare rau… dar deja am … spune balbaindu- se putin, citindu- i- se suferinta.
Nu- mi venea sa cred cat de puternic era. Dupa ce nascusem, sa ia fetita, stiind ca nu mai era printre noi.. sa- si ia propriul copil, mort, in brate, si sa il afunde in pamantul negru si murdar, mi se parea imposibil de conceput.
- Dar, te rog, vreau sa vad locul…
- Prea bine, daca asta doresti.
Se ridica in picioare, ajutandu- ma si pe mine sa ma ridic de pe nisip. Ma ia de mana si imi spune sa il urmez. Intram in jungla si tot mergem. Pe drum incep sa culeg tot feluri de flori si frunze, facand doua buchete mari si frumoase. La fiecare floare culeasa, lacrimile imi biciuiau fata din ce in ce mai tare si mai dureros.
Dupa ore de mers prin padure, ajungem intr- un camp deschis, iar daca priveai in zare puteai observa nesfarsita dunga a marii, ce parca imbratisa micuta insula. Cred ca eram pe cel mai inalt punct. Florile si copacii inveleau parca acel “ luminis†,ca un palat, ca o bolta ce se inalta deasupra unei pete negre de pamant. Acolo era locul. Am aruncat florile, undeva pe iarba, si am ingenunchiat langa acea pata neagra. Nu am plans, am afisat un zambet atat de trist si plin de regret. Am facut ochii mari si am inceput sa ma uit la un punct fix de pe acel “ mormant†. Sasuke se aseaza langa mine, tot in genunchi.
- Macar Tatal Nostru, ii spun lui Sasuke care incearca sa- mi zambeasca.
Si incepem sa ne rugam la mormantul fiicei noastre. Dupa cateva momente bune de tacere, caut cu privirea buchetele de flori. Ii dau unul brunetului iar unul il pastrez eu. Din priviri intelegem ce avem de facut. Ne apropiem din nou de mormant si asezam frumos deasupra acestuia, buchetelele de flori. Iarasi lacrimile vor sa iasa din ascunzisul lor, insa un sunet parca mi le inlatura.
Sasuke incepe sa dea din maini si sa sara, in timp ce eu stau incremenita, privind un punct fix. Vocea incurajatoare a brunetului ma trezeste la viata:
- Sakura, suntem salvati.
Tac o clipa si imi indrept privirea spre cer. Vad elicopterul. Acesta se apropie din ce in ce mai mult de noi, aruncandu- ne o scara din franghii.
Ma mai uit o data la lacasul de odihna al fetitei noastre, apoi la toata insula si ma urc, ajutata de Sasuke pe scara. La jumatatea scarii, imi arunc din nou o privire fugintiva asupra locului unde am stat aproape un an. O lacrima mi se prelinge pe obraz, ca mai apoi sa cada pe cel al brunetului. Acesta ma priveste, iar eu ii spun:
- Am lasat totul in urma… ne- am lasat copilul in urma… dupa care zambesc si intru in elicopter.
Adio…
Mi-e foameee!!!