Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

se pare ca totusi am gasit cumva timpul necesar sa mai scriu, desi destul de putin...incerc sa termin capitolul maine, pentru a nu intra in noul an cu lucruri pe jumatate facute :P...inca o data multumesc celor care si-au facut timp sa comenteze si ma simt sincer flatata cand citesc...chiar daca voi nu ma vedeti va spun sincer ca ma inrosesc cateodata :P...nu ma asteptam sa am asa succes cu ce am scris :P

nu mai bat campii aiurea si va las cu o mica parte din capitolul 8



Capitolul 8


A doua zi m-am trezit bine-dispusă gândindu-mă la ce se petrecuse cu o seară în urmă, dar totul s-a năruit în mintea mea în momentul în care mi-am pus întrebarea: oare am visat? Răspunsul ”Da” era cât se poate de logic și am oftat dezamăgită.

M-am ridicat cu greu din sacul de dormit și am dat de răcoarea dimineții. M-au trecut câțiva fiori și am tremurat ușor, dar mi-am revenit repede și am ieșit cu pași leneși afară din templu pentru o gură de aer. M-am așezat pe ultimele trepte, picioarele mele desculțe atingând câteodată iarba plină de rouă. M-am uitat în jurul meu la peisajul superb ce se întindea înaintea mea și brusc m-am simțit insignifiantă. Pădurea de un verde crud se întindea la nesfârșit, întunecându-se pe măsură ce priveam din ce în ce mai departe. Arborii cu trunchiurile lor groase și noduroase, acoperite parțial de mușchi, erau aici de sute de ani, fiind ultimii martori tăcuți a celor petrecute. În jurul templului copacii fuseseră tăiați, însă de ceva timp începuseră să se refacă, lăstarii plăpânzi unduindu-se ușor în adierea vântului care se juca cu câteva șuvițe de-ale mele mai răzlețe.

Am închis ochii și m-am întins ușor pe trepte, relaxându-mă sub soarele blând al dimineții. Am vrut să profit de ocazia ivită și să mă bronzez puțin - știam că nu era momentul, eram în misiune, însă Sasuke nu se refăcuse complet și nu puteam pleca încă – așa că mi-am dat jos bluza de pe mine și am rămas numai în sutien și în fustă. Pentru că nu mă simțeam comfortabil pe trepte m-am ridicat și am coborât în iarba udă. Roua de dimineață strălucea ca mici cristale pe firele verzi și m-am aplecat trecându-mi degetele prin iarbă, zâmbind tot timpul. Am început să alerg și să sar simțindu-mă fericită fără motiv, după care m-am lăsat să cad moale pe patul verde de sub picioarele mele și am rămas nemișcată în timp ce simțeam cum razele mă încălzesc sub atingerea lor.

Cred că la un moment dat am ațipit pentru că atunci când am deschis ochii soarele era prea sus pe cer și razele lui deja ardeau. Roua din jurul meu se evaporase de mult, dar fusta mea tot era udă. M-am ridicat și am căutat adăpost de razele nemiloase la umbra pădurii. Mi-am dus instinctiv mâna la cap și am simțit rana de ieri și sângele închegat în păr. Trebuia să găsesc măcar un pârâiaș unde să mă spăl, dar nu voiam să mă îndepărtez de templu prea mult.

M-am îndreptat înapoi la templu, alergând pentru a nu sta prea mult în soarele arzător și m-am oprit când am ajuns cu bine la ultimele trepte. M-am așezat acolo pentru că încă nu aveam curajul necesar de a intra, așa că încercam să trag de timp cât de mult puteam. Dacă ceea ce s-a întâmplat aseară a fost real, mă întreb de ce până acum Sasuke nu a dat niciun sem de viață. Părea dornic să mă convingă de ceea ce simte, dar în felul acesta nu va ajunge nicăieri.

- De ce ești așa încruntată? l-am auzit pe Sasuke în spatele meu.
Nu-mi dădusem seama când venise în spatele meu și am tresărit speriată. M-am încruntat din nou la el:
- Nu știi că nu te furișezi în spatele oamenilor? i-am răspuns în timp ce se așeza lângă mine. Și e treaba mea care e motivul pentru care stau încruntată, am continuat și m-am ridicat cu gândul de a mă duce înăuntru.
Deci nu a fost un vis? Faptul că am realizat asta m-a trăsnit ca un fulger și m-a paralizat o secundă, dar mi-am revenit rapid și am început să merg din nou. Nu am mai făcut decât un pas pentru că Sasuke mă apucase de mână și mă privea direct în ochi. M-am încordat să nu-mi pierd echilibrul pentru a nu se întâmpla ceva asemănător cu seara precedentă.

- De ce ești așa dificilă câteodată? a oftat Sasuke, spunând asta mai mult pentru el.
- Ce vrei să spui cu asta? am cerut eu să știu indignată.
- Nu contează.
- Pentru mine contează, Sasuke, i-am replicat și am tresărit amândoi când numele lui a plutit în aer.
Era prima dată când mă adresam așa lui și trebuie să recunosc faptul că mi-a plăcut. Simțeam cum masca de supărare crapă pe măsură ce continuam să mă uit în ochii lui, așa că m-am întors la locul meu în timp ce Sasuke încă mă ținea de mână. Când m-am așezat el mi-a tras mâna spre el și și-a trecut degetele printr ale mele, strângându-mă strâns.
- Ce voiai să spui totuși? am mai încercat o dată pe un ton mai blând.
A oftat, și-a trecut o dată mâna prin păr și mi-a spus că nu înțelege de ce câteodată sunt atât de iritată când îmi spune ceva. Cum puteam să-i răspund? Curiozitatea lui bruscă pe care o afișa câteodată pentru mine mă lua pe nepregătite și nu știam cum să reacționez, așa că puneam un zid între noi. Deși tânjeam cu fiecare fibră să-l simt aproape de mine, când o făcea cu adevărat mă speriam și îl respingeam.

Am vrut să-i spun toate aceste lucruri, dar nu am avut curajul necesar să mă uit în ochii lui și să rostesc aceste cuvinte. Mi-am tras ușor mâna dintr-a lui și, fără să mai spun un cuvânt m-am ridicat și am plecat. Probabil și-a dat seama că a atins o coardă sensibilă și m-a lăsat să plec. Când am ajuns în dreptul ușii m-am întors din nou spre el și preț de câteva secunde l-am privit în liniște. Stătea pe jumătate întors cu fața spre mine, dar era prea absorbit în gândurile sale pentru a mă observa. Razele soarelui care ajungeau până acolo se jucau timide în părul său, formând reflexii albăstrui. Vântul care abia mai adia îi mângâia în treacăt fața palidă care acum era îngândurată. Și-a ridicat privirea la un moment dat și a întâlnit-o pe a mea. Fără să vreau am rostit:

- Într-o zi îți voi răspunde la întrebare, am spus șocată în sinea mea, după care am intrat fără să mă uit la el.



enjoy it

see ya ^_^