30-12-2010, 01:23 AM
Heyyy... Scuze ca am venit atat de tarziu cu next- ul, am avut niste probleme cu monitorul.
Ce as vrea sa va rog: incercati sa lasati comentariile mai lungi de trei randuri, si sa nu va abateti de la subiect. Altceva ar fi sa nu imi spuneti intotdeauna cat de bune sunt descrierea, dialogul si naratiunea, atunci cand nu va place ceva la ele puteti face referire.. insa sa nu imi mai spuneti ca descrierea ar putea fi si mai buna, dati- mi " dovezi" , ca sa pot schimba greselile. Mda.. cei care nu au mai comentat ficul pot spune de descriere si celelalte :D . Deci ca sa ma intelegeti ceea ce vreau de la voi este sa nu- mi insiruiti acolo ca ce am zis mai sus sunt bune sau rele.. vreau si motive. Daca nu se poate... nu va oblig cum sa comentati. Doar v- am rugat :*. Cam atat.. :)
Capitolul 16
Niciun raspuns. Defapt, la ce ma puteam astepta din partea lui. Defapt ce raspuns as mai putea primi daca lui nici macar nu ii pasa de persoana mea, de framantarile mele, sau de tot ce tine de mine. Sincera sa fiu, chiar am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea ca totul a fost o farsa. Ma mint singura. Cat de mult ma doare acest joc al lui, cat de mult as vrea sa ma intorc in timp si sa- mi schimb atitudinea de idioata, de “ femeie puternica†, de “ femeie superioara†.
Simt cum ochii incep sa ma intepe, lacrimile fiind pe cale sa- mi biciuiasca fata. Ma intreb oare… de ce ma mai prefac sa ascund aceste sentimente. De ce oare vreau sa- mi ascund lacrimile de el? Oare nu e firesc? Nu e firesc, in aceasta situatie sa plangi, sa urli sau sa deteriorezi totul in jur? Timpul, spatial, totul. Atunci daca e normal, de ce incerc sa ma ascund? Vreau sa plang, vreau sa ma descarc. Ma simt de parca nu mai am putere, cum gura imi este seaca si sarata. Incerc sa ma ridic de pe nisip, si reusesc pana la un anumit punct cand simt ca si picioarele ma lasa, iar o ameteala dureroasa ce imi facea capul sa explodeze pune stapanire pe mine. Cad din nou, in genunchi de data asta, cu mainile deasupra capului.
Eram plina. Defapt ochii imi erau plini de o apa sarata si rece. O las sa curga linistit, pe obrajii fierbinti, cu o nunta usoara de rosu. Un tipat si- a facut simtita prezenta in acea pustietate, apoi vorbele mele fara raspuns.
- De ce? Zi- mi, de ce?
Niciun raspuns, la fel ca prima oara. Numai ca de data aceasta intrebarea mea nu i- a ramas indiferenta. Se ridica zgomotos de jos. Iar eu crezand ca vrea sa ma loveasca, sau ceva de genul, cine mai stie ce- are de gand, ma dau pe spate, sprijinindu- ma cu coatele de nisipul moale.
Acesta nu a facut nici un act de violenta, doar s- a pus peste mine, luandu- ma in brate, instantaneu, eu cazand de- a dreptul. Nu- l mai recunosteam. Poate nici el nu mai stia ce sa faca. Poate ca si lui ii parea rau. Poate si tot poate. Prin comportamentul lui schimbator, cred ca nici nu avea idée cat ma ranea. Ar fi fost mai bine, daca m- ar fi tratat cu dispret, cu indiferenta, atunci poate as fi fost mai impacata, poate mai sigura de comportamentul meu fata de el. Asa… cand el ma tine in brate si imi mangaie parul, ce sa cred? Ca ma iubeste? Imposibil… chiar el a spus ca totul era o farsa.
Imi inchid ochii si de ce sa nu recunosc, profitand de moment. Capul lui era in scobitura dintre gatul si umarul meu, iar parul lui imi alinta pielea. Imi asez mainile pe capul lui, imbratisandu- l. Cine stie, la cum se comporta, asta ar putea fi ultimul gest de afectiune. Si am avut dreptate.
Dupa acest gest, fiecare a trait pe cont propriu. Nici macar nu ne mai salutam. Ca sa fie si mai bine… cu fiecare luna ce trecea.. ei bine, da, am petrecut cateva luni pe acea insula, nemaiputand sa ma scufund, mancam numai fructe. Dupa cum am mai spus, cu fiecare luna ce trecea burta mea dadea semne ca adapostea un copil. Am plans nespus, in fiecare seara ma consumam singura. Ma feream de Sasuke, si chiar reuseam. Noroc de camasa lui, care era foarte larga.
Gandurile ca nimeni nu ne va salva si ca aveam sa ne petrecem restul vietii acolo, ma facea sa- mi pierd mintile si ma slabea psihic in fiecare zi ce trecea. Gandul ca aveam sa- mi nasc copilul singura, pe nisip, parca ma sfasia. Nu stiam cum va reactiona el, nu stiam ce o sa faca cu copilul, atunci cand eu voi fi neputincioasa, dupa nastere. Ce nastere… fara vreun doctor care sa intervina, orice se putea intampla, eu si copilul meu am fi fost in pericol. Cat despre copil… cred ca este cel mai bun lucru care mi se putea intampla vreodata… daca nu as fi fost in aceste circumstante. Pe aceasta insula parasita, cu un barbat care niciodata nu l- a vrut, nasterea unui copil ar fi fost ultimul lucru pe care mi l- as fi dorit. Cand ma gandesc ce frumos ar fi fost daca… ahh, doar vise.
Cu lacrimi in ochi imi spun soptit:
- Ne vom descurca noi… bebelusule.
Ies afara din noul meu adapost, caci celalalt nu se mai tinea pe picioare, si ma indrept spre jungla, dorind sa gasesc ceva de mancare. Afundata in padure, ma uit spre picioarele mele desculte: aratau groaznic. Erau murdare si ranite. Sa nu mai vorbim de maini care erau vai de capul lor. O baie ar fi fost bine venita, insa trebuia sa ma dezbrac, deci mai bine renuntam. Desi, pe maini si picioare ma puteam spala.
Incep sa alerg spre raul, care mai demult ne- a servit drept pat. Am inceput sa zambesc, ba chiar sa chicotesc. Zambetul mi- a pierit imediat, cand la marginea raului, il vad pe brunet. Era prea tarziu, caci deja isi atintise ochii negri spre mine, pasii lui indreptandu-se spre mine. “ Poate ca nu a vazut ca sunt insarcinata†, imi spun facand cale intoarsa, dorind sa incep sa fug, insa glasul taticului copilului meu, ma face sa incremenesc.
- Deci, esti insarcinata.
Ma intorc si ma uit fara frica, in ochii lui.
- Da, ii raspund scurt si sec. Ai vreo problema?
Acesta se incrunta, strangand din pumn, ca mai apoi sa se calmeze si sa se apropie de mine, luandu- ma de mana, apoi imi spune bland:
- Arata- mi.
Surprinsa si cu mainile tremurande, imi desfac nasturii din dreptul pantecelor.
Acesta zambeste in coltul gurii, apoi isi aseaza mna pe burta mea.
- S- a miscat, imi spune plin de uimire.
- Poate… a simtit ca esti taticul lui… ii spun lasandu- mi privirea in jos.
Acesta ma ia in brate, iar dupa cateva secunde, simt cum ma strange din ce in ce mai tare, parca vrand sa ma sfasie, iar apoi cu un zambet sadic, ma intreaba:
- Cum ai putut? De ce naiba ai ramas gravida?
Stiam eu ca asa va reactiona, ba chiar ma pregatisem pentru a- i raspunde. Dupa o tacere apasatoare ii raspund obraznic:
- Ca sa- ti fac in ciuda de- aia! Cum adica de ce am ramas insarcinata?! Mi l- a adus barza asa, din cer. Amandoi suntem vinovati, amandoi am vrut sa ne simtim bine fara sa ne pese de consecinte. Am facut sex ca nebunii, ca ce? Nimic nu se poate intampla. Uite ca s- a intamplat…
Un moment de tacere a urmat, ca mai apoi tot eu sa sparg linistea, deoarece el nu avea de gand sa spuna ceva.
- Ce? Crezi ca mie imi convine? Binenteles ca nu. Imi este mila de bietul copil, rodul neatentiei noastre. Imi este mila de tine.
Aveam senzatia de un deja- vu, poate ca demult, el mi- a spus acelasi lucru.
Ce as vrea sa va rog: incercati sa lasati comentariile mai lungi de trei randuri, si sa nu va abateti de la subiect. Altceva ar fi sa nu imi spuneti intotdeauna cat de bune sunt descrierea, dialogul si naratiunea, atunci cand nu va place ceva la ele puteti face referire.. insa sa nu imi mai spuneti ca descrierea ar putea fi si mai buna, dati- mi " dovezi" , ca sa pot schimba greselile. Mda.. cei care nu au mai comentat ficul pot spune de descriere si celelalte :D . Deci ca sa ma intelegeti ceea ce vreau de la voi este sa nu- mi insiruiti acolo ca ce am zis mai sus sunt bune sau rele.. vreau si motive. Daca nu se poate... nu va oblig cum sa comentati. Doar v- am rugat :*. Cam atat.. :)
Capitolul 16
Niciun raspuns. Defapt, la ce ma puteam astepta din partea lui. Defapt ce raspuns as mai putea primi daca lui nici macar nu ii pasa de persoana mea, de framantarile mele, sau de tot ce tine de mine. Sincera sa fiu, chiar am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea ca totul a fost o farsa. Ma mint singura. Cat de mult ma doare acest joc al lui, cat de mult as vrea sa ma intorc in timp si sa- mi schimb atitudinea de idioata, de “ femeie puternica†, de “ femeie superioara†.
Simt cum ochii incep sa ma intepe, lacrimile fiind pe cale sa- mi biciuiasca fata. Ma intreb oare… de ce ma mai prefac sa ascund aceste sentimente. De ce oare vreau sa- mi ascund lacrimile de el? Oare nu e firesc? Nu e firesc, in aceasta situatie sa plangi, sa urli sau sa deteriorezi totul in jur? Timpul, spatial, totul. Atunci daca e normal, de ce incerc sa ma ascund? Vreau sa plang, vreau sa ma descarc. Ma simt de parca nu mai am putere, cum gura imi este seaca si sarata. Incerc sa ma ridic de pe nisip, si reusesc pana la un anumit punct cand simt ca si picioarele ma lasa, iar o ameteala dureroasa ce imi facea capul sa explodeze pune stapanire pe mine. Cad din nou, in genunchi de data asta, cu mainile deasupra capului.
Eram plina. Defapt ochii imi erau plini de o apa sarata si rece. O las sa curga linistit, pe obrajii fierbinti, cu o nunta usoara de rosu. Un tipat si- a facut simtita prezenta in acea pustietate, apoi vorbele mele fara raspuns.
- De ce? Zi- mi, de ce?
Niciun raspuns, la fel ca prima oara. Numai ca de data aceasta intrebarea mea nu i- a ramas indiferenta. Se ridica zgomotos de jos. Iar eu crezand ca vrea sa ma loveasca, sau ceva de genul, cine mai stie ce- are de gand, ma dau pe spate, sprijinindu- ma cu coatele de nisipul moale.
Acesta nu a facut nici un act de violenta, doar s- a pus peste mine, luandu- ma in brate, instantaneu, eu cazand de- a dreptul. Nu- l mai recunosteam. Poate nici el nu mai stia ce sa faca. Poate ca si lui ii parea rau. Poate si tot poate. Prin comportamentul lui schimbator, cred ca nici nu avea idée cat ma ranea. Ar fi fost mai bine, daca m- ar fi tratat cu dispret, cu indiferenta, atunci poate as fi fost mai impacata, poate mai sigura de comportamentul meu fata de el. Asa… cand el ma tine in brate si imi mangaie parul, ce sa cred? Ca ma iubeste? Imposibil… chiar el a spus ca totul era o farsa.
Imi inchid ochii si de ce sa nu recunosc, profitand de moment. Capul lui era in scobitura dintre gatul si umarul meu, iar parul lui imi alinta pielea. Imi asez mainile pe capul lui, imbratisandu- l. Cine stie, la cum se comporta, asta ar putea fi ultimul gest de afectiune. Si am avut dreptate.
Dupa acest gest, fiecare a trait pe cont propriu. Nici macar nu ne mai salutam. Ca sa fie si mai bine… cu fiecare luna ce trecea.. ei bine, da, am petrecut cateva luni pe acea insula, nemaiputand sa ma scufund, mancam numai fructe. Dupa cum am mai spus, cu fiecare luna ce trecea burta mea dadea semne ca adapostea un copil. Am plans nespus, in fiecare seara ma consumam singura. Ma feream de Sasuke, si chiar reuseam. Noroc de camasa lui, care era foarte larga.
Gandurile ca nimeni nu ne va salva si ca aveam sa ne petrecem restul vietii acolo, ma facea sa- mi pierd mintile si ma slabea psihic in fiecare zi ce trecea. Gandul ca aveam sa- mi nasc copilul singura, pe nisip, parca ma sfasia. Nu stiam cum va reactiona el, nu stiam ce o sa faca cu copilul, atunci cand eu voi fi neputincioasa, dupa nastere. Ce nastere… fara vreun doctor care sa intervina, orice se putea intampla, eu si copilul meu am fi fost in pericol. Cat despre copil… cred ca este cel mai bun lucru care mi se putea intampla vreodata… daca nu as fi fost in aceste circumstante. Pe aceasta insula parasita, cu un barbat care niciodata nu l- a vrut, nasterea unui copil ar fi fost ultimul lucru pe care mi l- as fi dorit. Cand ma gandesc ce frumos ar fi fost daca… ahh, doar vise.
Cu lacrimi in ochi imi spun soptit:
- Ne vom descurca noi… bebelusule.
Ies afara din noul meu adapost, caci celalalt nu se mai tinea pe picioare, si ma indrept spre jungla, dorind sa gasesc ceva de mancare. Afundata in padure, ma uit spre picioarele mele desculte: aratau groaznic. Erau murdare si ranite. Sa nu mai vorbim de maini care erau vai de capul lor. O baie ar fi fost bine venita, insa trebuia sa ma dezbrac, deci mai bine renuntam. Desi, pe maini si picioare ma puteam spala.
Incep sa alerg spre raul, care mai demult ne- a servit drept pat. Am inceput sa zambesc, ba chiar sa chicotesc. Zambetul mi- a pierit imediat, cand la marginea raului, il vad pe brunet. Era prea tarziu, caci deja isi atintise ochii negri spre mine, pasii lui indreptandu-se spre mine. “ Poate ca nu a vazut ca sunt insarcinata†, imi spun facand cale intoarsa, dorind sa incep sa fug, insa glasul taticului copilului meu, ma face sa incremenesc.
- Deci, esti insarcinata.
Ma intorc si ma uit fara frica, in ochii lui.
- Da, ii raspund scurt si sec. Ai vreo problema?
Acesta se incrunta, strangand din pumn, ca mai apoi sa se calmeze si sa se apropie de mine, luandu- ma de mana, apoi imi spune bland:
- Arata- mi.
Surprinsa si cu mainile tremurande, imi desfac nasturii din dreptul pantecelor.
Acesta zambeste in coltul gurii, apoi isi aseaza mna pe burta mea.
- S- a miscat, imi spune plin de uimire.
- Poate… a simtit ca esti taticul lui… ii spun lasandu- mi privirea in jos.
Acesta ma ia in brate, iar dupa cateva secunde, simt cum ma strange din ce in ce mai tare, parca vrand sa ma sfasie, iar apoi cu un zambet sadic, ma intreaba:
- Cum ai putut? De ce naiba ai ramas gravida?
Stiam eu ca asa va reactiona, ba chiar ma pregatisem pentru a- i raspunde. Dupa o tacere apasatoare ii raspund obraznic:
- Ca sa- ti fac in ciuda de- aia! Cum adica de ce am ramas insarcinata?! Mi l- a adus barza asa, din cer. Amandoi suntem vinovati, amandoi am vrut sa ne simtim bine fara sa ne pese de consecinte. Am facut sex ca nebunii, ca ce? Nimic nu se poate intampla. Uite ca s- a intamplat…
Un moment de tacere a urmat, ca mai apoi tot eu sa sparg linistea, deoarece el nu avea de gand sa spuna ceva.
- Ce? Crezi ca mie imi convine? Binenteles ca nu. Imi este mila de bietul copil, rodul neatentiei noastre. Imi este mila de tine.
Aveam senzatia de un deja- vu, poate ca demult, el mi- a spus acelasi lucru.
Mi-e foameee!!!