Fic of the Week 2 - Lucrari

[Flaw]

Lucrarea 6

Povestile toamnei

Toamna imi amintea de zilele cand eram doar un copil si cutreieram cararile din parcuri, nestiutoare si fara griji. Cat de frumos era pe atunci... Eram mica si fericita si iubeam sa ma plimb si sa ma simt libera.
In schimb, detestam povestile. Detestam sa o aud pemama zicandu-mi cum Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana ramaneau impreuna si totul se termina bine, pentru ca, intr-un fel, stiam ca nu-i asa. Cineva imi spusese adevarul si ii eram recunoscatoare. Doar daca as fi stiut cine era…
Si asa, cum nu o lasam sa imi zica nicio poveste, mama ma ducea in parc si imi spunea: “Atunci o sa las toamna sa-ti zica povestea ei.” Si in fiecare zi era o alta poveste, si fiecare era mai interesanta decat precedenta, mai captivanta, ma plina de farmec si frumusete. Stateam ore in sir sa ascult aceste basme. Povestea vantului ce suirea printre crengile copacilor, povestea frunzelor ce isi lepadau hainele de casa si se imbracau cu toatele in rochii scumpe si sofisticate, pregatindu-se de balul iernii, povestea pasarilor ce plecau spre noi aventuri, pentru a cunoaste noi orizonturi. Atat de multe istorii pe care o adiere mi le soptea in ureche, atat de multe vieti ce ma inconjurau si ma povatuiau, atata minune.
An de an asteptam sa vina toamna, iar cand luna septembrie sosea cu prima ploaie, imi spunea din nou povestea ei. Mama ma imbraca in pelerina de ploaie si ma scotea in parc, unde eu ascultam cum fiecare picatura de ploaie imi descria frumusetea si inaltimea cerului, cum fiecare pala de vant imi istorisea despre cum e sa plutesti si ma facea sa vreau sa zbor.
Pe masura ce cresteam, fabulele se imputinau si deveneau din ce in ce mai neinteresante, dar eu speram in continuare ca o sa se intoarca farmecul zilelor trecute, nu voaim sa-l las sa se piarda in amintirile mele.
Incepusem sa ma plictisesc de parc, asa ca, atunci cand venea toamna, ma duceam in fiecare zi in padure sa vorbesc cu caprioarele si sa ma intreb cum se simte libertatea. Mi-as fi dorit sa fiu si eu asa, dar, ascultand-o din nou pe toamna, puteam sa simt un pic din miracolul ei.
Si asa, de-a lungul timpului, toamna s-a descurcat sa-mi gaseasca cate un basm nou in fiecare an, pentru a-mi aminti mereu cat de mult mi-am dorit sa fiu pasare sau fluture, poate chiar o floare. Cand aveam o problema, ea ma sfatuia, cand nu puteam sa dorm, ea imi fredona cuvinte dulci la ureche si imi aducea cele mai frumoase vise, iar cand iarna invaluia totul in haina ei de zapada, singura amintire a zilelor mele de toamna erau povetele ce aveau sa ma ajute intotdeauna.
Da, toamna imi fusese mereu mama, sora, prietena si nu ma abandonase niciodata. Dar pe masura ce eu cresteam, imbatranea si ea si puteam sa-i simt oboseala. Realizam ca stropii de ploaie erau de fapt lacrimi amare, planse din cauza batranetii. Frunzele aurii si aramii erau ca firele de par alb din capul unei batrane, iar pasarile ce plecau erau ca visele ce o paraseau pe Doamna Toamna pe an ce trecea.
Iar intr-o zi, toamna a inceput sa-mi zica despre primavara. Si atunci am stiut ca nu exista toamna sau iarna sau primavara sau vara, erau doar cele patru volume ale povestii aceluiasi suflet ce-mi calauzise mie pasii prin viata si avea sa mi-i calauzeasca si prin mormant.