06-09-2010, 01:26 AM
Lucrarea 5
Începutul morţii.
Trecuse timpul foarte încet. Parcă se mişcase cu încetinitorul sau în reluare. Nostalgia era prezentă în fiecare colţişor al acelei case. Totul se stinse ca şi o candelă lăsată pe pervaz cu fereastra deschisă. Lacrimile încă îşi făceau simţită prezenţa uneori când se uita prin albumul de fotografii. Totul trecea indiferent de cât de mult suferea se putea observa pe faţa lui brăzdată de riduri adânci. Parcă se fofilea atunci când vroia să le pună la loc în sertar crezând că dacă o va face, soţia îl va muştrului. Nu era chiar aşa, dar în mintea lui totul se desfăşura cum dorea cum el îşi dorea şi parcă avea senzaţia că dacă nu va crede în propriile gânduri atunci o va trăda pe decedată. Trupul ei fusese înmormântat într – un cimitir vechi, dar bun unde găsise loc destul să – i facă ceva special. Fusese singura şi unica, cum să o ia de la început fără ea ? În cameră, cearşafurile înmuiate în vitriol duhneau a groază parcă vrând să îl trezească la realitate, dar nici măcar asta nu putea să – l repună pe picioare după cele întâmplate. Totul se schimbase. Rămăsese aşa zăcând ca un cadavru pe patul încă aşteptându – şi soţia să apară acasă. Dar se ridică şi speră că atunci când va deschide uşa, va fi întâmpinat de ea încercând să bată la uşă ca el să – i deschidă. Viziunile erau tot mai reale şi cădea tot mai adânc în gânduri şi idei ce le concepea şi era singurul care le putea distruge, doar dacă ar fi vrut acest lucru, însă teama de a se îndepărta de trecut era mult mai mare şi nu îi dădea voie. De la înmormântare simţise că lumea se prăbişise peste el. Rămăsese singur într – o lume în care nu putea avea grijă de nimic. Ar fi vrut să dispară de acolo, dar nu putea lăsa în urmă totul. Sinuciderea nu era o soluţie şi în această situaţia era condus de teamă. Totul se ruinase, dar simţea că nu mai se putea face nimic şi chiar aşa era. Nimic nu se mai putea face în privinţa asta. Dacă timpul ar fi controlat, atunci am fi creat goluri în pânza timpului ca şi un băţ într-o pânză de păianjen lipicioasă din colţurile mucegăite ale caselor.
Totul părea mort şi fără viaţă ca o lumânare aflată pe punctul de a se stinge.Dacă timpul ar putea fi aprins şi stins la loc, atunci golurile din el ar creşte şi ar provoca mari hibe care ar rămâne ca nişte plăgi infecţioase perturbând ordinea. Timpul dă o a doua şansă, dar depinde de tine ce început vrei să alegi. Încă plângea gândindu – se la temerile şi pierderile lui. În curând avea să se întunece şi să se ducă să doarmă. Nu dormise prea bine, iar avea insomnii. Aşa nu putea trăi. Trăind în nimic şi respirând un aer toxic de fiecare dată începea să – şi piardă strălucirea ochilor, se deshidratase, iar faptul că nu dormea îl neliniştea şi mai tare. Începea să se lase purtat de vreme şi să închidă ochii de fiecare dată prefăcându – se orb. Orb că nu vede, dar ochii lui erau clari. Începea să aibă halucinaţii, iar totul devenea atât de evident.
Începutul morţii.
Trecuse timpul foarte încet. Parcă se mişcase cu încetinitorul sau în reluare. Nostalgia era prezentă în fiecare colţişor al acelei case. Totul se stinse ca şi o candelă lăsată pe pervaz cu fereastra deschisă. Lacrimile încă îşi făceau simţită prezenţa uneori când se uita prin albumul de fotografii. Totul trecea indiferent de cât de mult suferea se putea observa pe faţa lui brăzdată de riduri adânci. Parcă se fofilea atunci când vroia să le pună la loc în sertar crezând că dacă o va face, soţia îl va muştrului. Nu era chiar aşa, dar în mintea lui totul se desfăşura cum dorea cum el îşi dorea şi parcă avea senzaţia că dacă nu va crede în propriile gânduri atunci o va trăda pe decedată. Trupul ei fusese înmormântat într – un cimitir vechi, dar bun unde găsise loc destul să – i facă ceva special. Fusese singura şi unica, cum să o ia de la început fără ea ? În cameră, cearşafurile înmuiate în vitriol duhneau a groază parcă vrând să îl trezească la realitate, dar nici măcar asta nu putea să – l repună pe picioare după cele întâmplate. Totul se schimbase. Rămăsese aşa zăcând ca un cadavru pe patul încă aşteptându – şi soţia să apară acasă. Dar se ridică şi speră că atunci când va deschide uşa, va fi întâmpinat de ea încercând să bată la uşă ca el să – i deschidă. Viziunile erau tot mai reale şi cădea tot mai adânc în gânduri şi idei ce le concepea şi era singurul care le putea distruge, doar dacă ar fi vrut acest lucru, însă teama de a se îndepărta de trecut era mult mai mare şi nu îi dădea voie. De la înmormântare simţise că lumea se prăbişise peste el. Rămăsese singur într – o lume în care nu putea avea grijă de nimic. Ar fi vrut să dispară de acolo, dar nu putea lăsa în urmă totul. Sinuciderea nu era o soluţie şi în această situaţia era condus de teamă. Totul se ruinase, dar simţea că nu mai se putea face nimic şi chiar aşa era. Nimic nu se mai putea face în privinţa asta. Dacă timpul ar fi controlat, atunci am fi creat goluri în pânza timpului ca şi un băţ într-o pânză de păianjen lipicioasă din colţurile mucegăite ale caselor.
Totul părea mort şi fără viaţă ca o lumânare aflată pe punctul de a se stinge.Dacă timpul ar putea fi aprins şi stins la loc, atunci golurile din el ar creşte şi ar provoca mari hibe care ar rămâne ca nişte plăgi infecţioase perturbând ordinea. Timpul dă o a doua şansă, dar depinde de tine ce început vrei să alegi. Încă plângea gândindu – se la temerile şi pierderile lui. În curând avea să se întunece şi să se ducă să doarmă. Nu dormise prea bine, iar avea insomnii. Aşa nu putea trăi. Trăind în nimic şi respirând un aer toxic de fiecare dată începea să – şi piardă strălucirea ochilor, se deshidratase, iar faptul că nu dormea îl neliniştea şi mai tare. Începea să se lase purtat de vreme şi să închidă ochii de fiecare dată prefăcându – se orb. Orb că nu vede, dar ochii lui erau clari. Începea să aibă halucinaţii, iar totul devenea atât de evident.