Still loving you [ Dydo & Metal ]

[Me�al.]

Mulţumim pentru comm , Svear şi te mai aşteptăm >:D<
Chiar nu vă place deloc ficul de nu citeşte decât Svear? Este atât de urât? T-T
En fin, continuarea.

Capitolul 2
Alec P.O.V.

Am deschis ochii şi am privit extrem de nedumerit în jur. Îmi era frig şi mintea parcă îmi îngheţase. Un minut mi-a trebuit pentru ca să îmi amintesc, bucăţică cu bucăţică, ce s-a întâmplat. Dar unde eram? Ce căutam aici? Atât de multe întrebări se perindau prin mintea mea, dar prea puţine care să aibă un răspuns.
Deci, să recapitulăm se s-a întâmplat înainte de a mă cufunda în vid. Stăteam pe o piatră funerară, căţătat pe ea. Din spate îmi ieşeau un fel de aripi lungi, negre, ce mă înţepau încontinuu. Durerea cu care mă confruntam în acele momente era mai mare decât faptul că, în orice moment, întunericul mă putea înghiţi. De fiecare dată când mă încordam, aripile începeau să fâlfâie, făcând un zgomot ciudat. Pene negre cădeau din ele pe pământul rece, acoperindu-l precum un covor. O pană mi-a şuierat pe lângă cap, la aproximativ un milimetru. Era albă şi pură, dar, mai ales, ciudat de strălucitoare. În faţa mea, a apărut un tip îmbrăcat în alb, până şi părul lui, tuns scurt, avea această culoare. Îmi zâmbea ironic şi ţinea în mână câteva pene, aparent ascuţite. A suflat înspre una şi aceasta mi-a zgâriat faţa palidă. Dar, în fond, ce eram eu şi de ce mă ataca tipul ăla?
-Alec, demon răsărit din abis, predă-te şi moartea îţi va fi mai uşoară, a spus bărbatul, cu o voce groasă.
-Eu... Demon? Ai greşit persoana. Nici nu ştiu ce-s chestiile astea din spatele meu şi tu îmi zici că trebuie să mor? Acum câteva zile eram un băiat normal, am spus eu total
uimit.
-Deci încă nu ştii. Familia ta reală este formată din demoni, cu excepţia mamei tale, care s-a căsătorit cu un demon. Prin urmare, eşti jumătate om, jumătate demon. Pentru că nu şti să-ţi foloseşti puterile şi n-ai produs nici un incident, am să te cruţ şi îţi voi ascunde aripile. Alec, nu uita, dacă aripile îţi vor apărea din nou şi, cu ajutorul lor, vei răni un om atunci te voi omorî. Ai grijă.
Apoi totul s-a cufundat în întuneric, durerea aripilor a dispărut şi n-am mai simţit nimic.
Acum, mă aflat pe suprafaţa moale a unui pat, în camera unei fete şatene cu părul puţin ondulat. Chiar nu înţelegeam de ce mă aflam acolo. Teoretic trebuia să fiu în patul meu, trezindu-mă şi realizând că a fost totul doar un vis. Am privit-o preţ de o clipă pe adoleşcentă. În ochi i se citea teama, dar şi curiozitatea. Sigur era curioasă să aflecine eram şi poate că era mai bine să deschid un subiect, nu să stau precum un tâmpit şi să o privesc.
-Cum am ajuns aici? Am întrebat pe un ton calm.
Şi-a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei. A zâmbit şi s-a cocoţat pe un scaun, exact ca o maimuţă.
-Păăăi... Te-am găsit leşinat într-un cimitir. De fapt, erai aproape mort, sincer. Şi întrebarea mai bună era: cum ai reuşit să leşini pe acolo? Mi-a spus ea rapid.
Aparent părea cea mai zbuciumată şi energică fată pe care am văzut-o vreodată. Deşi, sub faţada aceea drăgălaşă şi nevinovată, se ascundea o tristeţe profundă şi nopţile îndelungate în care a plâns fără-ncetare.
-Nu ştiu, am minţit eu pentru că nu credeam că puteam fi un demon.
M-am ridicat din pat şi, involuntar, stomacul mi-a ghiorţăit. M-am simţit incredibil de stupid, dar, când fata a început să râdă, am început şi eu să mă amuz.
-Bănuiam că-ţi va fi foame, domule „nu ştiu”. Dacă tot eşti în casa mea, îţi permiţi să îmi zici şi mie numele tău? O să fie cam greu să-ţi spun „omul fără nume”. Era să uit, eu sunt Melanie, dar îmi poţi spune Mel pentru că lenea-i mare, mi-a zis scoţându-mi limba.
-Alec, draga mea Mel, am spus zâmbindu-i.
În prezenţa acestei fete totul părea mai frumos, mă amuza. Comportamentul ei nebunatic mă amuza şi mă făcea să râd. Pentru prima dată de când am văzut-o, m-am uitat la cum era îmbrăcată. În negru. Un lucru cam ciudat pentru firea ei ameţită. Probabil că hainele erau singurele amprente ale faptului că suferea undeva în adâncul inimii. A dispărut din încăpere fără să mai scoată un sunet. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de geam. Afară soarele strălucea voios. Am văzut cum o pană albă cădea prin faţa geamului. Instinctiv, m-am întins şi am luat-o. Pe ea scria cu litere mici şi înghesuite:

Nu uita pactul nostru.

Deci ce s-a întâmplat nu a fost un vis. Aveam atâtea întrebări pentru îngerul acela, dar ştiam că nu o să mi se înfăţişeze. Poate că ar trebui să uit despre tot ce s-a întâmplat. Aşa nu puteam să rănesc nici un om şi totul ar fi fost aparent perfect.
Uşa camerei s-a deschis şi înăuntru a intrat Mel cu o tavă. S-a uitat suspicios la mine şi a pus tava pe noptieră. Am luat castronul în care era o supă şi l-am dat pe gât imediat, apoi lingându-mi buzele. Melanie mă privea amuzată, mai să o bufnească râsul. Am terminat de mâncat foarte repede şi i-am mulţumit cumsecade şatenei. Ea s-a căţărat iarăşi, precum o maimuţică, pe scaunul rotativ şi m-a privit.
-Ai de gând să stai toată ziua în casă? Dacă tot o să locuieşti cu mine ceva timp, va trebui să fi puţintel mai vioi.
Dar aveam să stau la ea? Aveam şi eu casă, familie şi aşa mai departe. . . Ba nu, avea dreptate. Familia mea este formată din demoni şi, probabil, nenorocitul ăla de înger i-a dus în tărâmul demonilor. Dar. . . ea cum ştia?
-Da, ai dreptate. . . să ieşim pe undeva. Dar tu de unde ştiai că o să locuiesc cu tine? Nu ţin minte să-ţi fi spus. . .
-Orice idiot şi-ar fi dat seama! Ce om cu familie ar leşina într-un cimitir, fără să sune vreun apropiat? În plus, cred că ai stat mult pe acolo, având în vedere că te-am găsit la amiază. Oricum, asta mi-a spus instinctul şi, ca de obicei, instinctul meu are mare dreptate, mi-a spun ea zâmbind triumfător.
Chiar că avea dreptate, indiferent că explicaţia ei era de neînţeles. Am oftat şi i-am zâmbit, mai apoi făcându-i cu ochiul. M-am uitat să văd cu ce eram îmbrăcat. Surpiză! Purtam aceeiaşi pantaloni negrii şi un tricou de un albastru închis cu turcoaz pe care, cu negru, scria mare Element. Erau aceleaşi haine pe care le-am purtat şi înainte de momentul ciudat. Mel a rămas îmbrăcată cu aceleaşi haine, numai că şi-a luat o eşarfă turcoaz şi şi-a aranjat-o în jurug gâtului. Am ieşit amândoi pe uşa apartamentului şi eu am încercat să mă orientez, dar fără folos. Nu ştiam unde eram.
-Haiiidee, Alec! Haide la jocuri video! Spuse ea cu o voce copilăroasă.
Am oftat şi am aprobat, deşi jocurile video nu erau pasiunea mea. Mergeamnoi liniştiţi printre oamenii grăbiţi şi, brusc, am observat cum trei tipi, îmbrăcaţi în negru, ne urmăreau. Deşi am cotit de câteva ori, tipii aceia tot în spatele nostru au rămas.
-Îi cunoşti pe tipii ăia? Am întrebat-o şoptit pe Mel.