Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Wow...Da nesimtit tare J. asta , deci serios nu pot sa cred ce ticalos, parca e vina Mirabelei de ce i s-a intamplat lui, fir-ar sa fie de treaba, ce nesimtit si arogant, prost , idiot si impecil si toate cele rele.Deci nu pot sa cred ca s-a comportat asa din cauza motivului ala, dar avea doi ani sau ce naiba? Vai, ce ma enerveaza, ce ma scoate din toate surubelele mele micii si multe, vaiii...ce foc i-as da, fir-ar al nabii..ufff ce m-a enervat:))(deci ma tin de 15 ani sa iti las commu asta dar lumea nu la lasa:)))) )
Asa deci m-a enervat rau de tot si imi pare rau peentru Mirabele, deci serios nu trebuia sa sufere atat , sa il dea dracu si gata:! Of, de abia ast sa se termine vacanta aia...serios...
Ce mi-a placut mie cel mai mult dar cel mai mult, ultima propozitie , a fost BESTIALA. deci am ramas :O O.o wow...
Sper sa vi curand cu nexu ca de nu esti un om mort:D
Succes la scris, bye bye, kissu si huuugz!
[Imagine: innocentlovesig.png]
"Only I know your pain…
Your uncertainty…
Your loneliness…
If only we could be toghether forever.
I’ll say it as many times as you wish.
I will not betray you!"
— Luka Crosszeria


În sfârşit un nou capitol , mărturisesc că aşteptam nerăbdătoare să postezi . Îmi era dor de Ela ...
Jonathan a devenit mult mai enervant în acest capitol şi nu mi se pare că are o justificare serioasă pentru comportamentul său . Înţeleg că a suferit mult datorită morţii mamei sale şi a învinovăţit acel copil pentru acest lucru . Însă nu are niciun rost să se răzbune pe Ela . Ea nu are nicio vină pentru ce i s-a întâmplat lui . Ah ar trebui să gândească şi el mai matur şi să treacă peste moartea mamei sale . Pe lumea asta exista sute de persoane , să înţeleg că nu suportă pe nimeni? Deci concluzie este că J trebuie să se maturizeze curând şi revină la realitate . Poate o să îl ajute Ela , dar asta rămâne de văzut .
Am mai fost câteva greşeli de tastare , dar nu le-am reţinut şi nici notat pentru a le mai menţiona . Mi-a plăcut şi numele noului personaj care a apărut .
La sfârşit ai accentuat sentimentele Mirei , am fost surprinsă cât de afectată a fost de vorbele lui . Nu mă aşteptam să reacţioneze aşa , până la urma ea nu are nicio vină pentru tragedia lui . Trebuie să îşi revină şi poate face minuni cu J .
Mi-e dor de Will , de Mircea ... Sper să se termine vacanţa mai repede . Aştept următorul capitol . Baftă la scris !

Buună . Mulțaaaaaaaam enorm de comentarii și toate celelalte ! Și îmi scuzați întârzierea, pretty please. Știți cum e cu netul meu... Ugh, sper să continuați să citiți și comentați !

Lectură plăcută! >: d<

Capitolul Patruzeci ÅŸi Cinci

- Nu e nimeni aici să mă ajute? Off!
Am auzit vocea mamei tare şi clar. De fapt, chiar şi când se deschisese uşa apartamentului , observasem. Nu am vrut să mă mişc. Încă eram în acea stare groaznică. Cât timp trecuse de când stăteam ghemuită acolo? Nu mai ştiu. Nu plânsesem, nici măcar o lacrimă nu căzuse din ochii mei. Mă durea pe dinăuntru, mi-era sfâşiat sufletul. Cu greu, m-am ridicat. Dar trupul meu părea gol. Iar simţeam vidul în faţa mea. Ce îngrozitor!
Aş fi vrut să fac haz de situaţie, dar nu mi-a mers. Totuşi, în clipa în care urma să părăsesc această încăpere, trebuia să afişez un zâmbet . Nu voiam ca mama să ştie ce aflasem... ce se întâmplase. Ar suferi.
Cred.
Voiam să plec. Să dispar din vieţile lor.
Eu nu făceam parte acestui loc. Orice ar zice ei, eram o intrusă. Aşa cum mă catalogase şi Jonathan. Nu îmi aminteam clar ce îmi spusese, dar nu mai conta. Era într-adevăr o minciună faptul că eram bine venită aici. Îi supăram... Şi nici măcar nu fusesem conştientă de asta.
La drept vorbind, nici nu îmi păsa atât de tare de ei. Voiam doar ca sufletul meu să nu se mai simtă atât de părăsit, izgonit, marginalizat. Nu ştiu cum să o pun, dar această veste îmi sfâşia întregul corp, întreaga fiinţă. Mă devora, mă făcea să simt că nu aparţin nimănui. Eu şi nimicul dinaintea mea.
Brusc, gândurile mele au fost întrerupte. Cineva a bătut în uşa mea. Mecanic , am răspuns să intre. Între timp m-am luptat cu mine să îmi schimb expresia chipului.
- Hai să ne ajuţi.
M-am bucurat pentru prima dată că îl vedeam. Nu reuşisem să schiţez un zâmbet fals, şi nu îmi păsa dacă Nat mă vedea aşa. Mi-era egal cu zero. Eu şi expresia mea rece şi îndurerată l-au întâlnit.
- Vin.
Am zis scurt şi am trecut pe lângă acesta, auzindu-l cum închide uşa atunci când m-a urmat. Până ce am ajuns în bucătărie, deja îmi ridicasem moralul. Nu ştiu de unde am găsit forţa să mă prefac şi nici acum nu realizez cum am putut să o fac atât de bine.
Poate că mi-am eliberat total mintea când i-am văzut pe cei doi. Christian încercând să o ajute pe mama să gătească nu ştiu ce, râdeau foarte veseli. Jonathan care a trecut pe lângă mine şi s-a dus să îl şteargă pe fratele lui pe faţă pentru că era plin de făină... M-a apucat , în acea secundă, o altă durere necunoscută.
Iar nu eram binevenită.
Şi de aceea, nu ştiu cum am reuşit să fiu atât de veselă şi binevoitoare.
- Ah, nu mai avem delicat. Nattie, te duci tu?
Am auzit vocea mamei , foarte preocupată. Am încercat să nu mă las afectată, prea tare, de această imagine. Căci le stătea atât de bine.
Erau o familie.
Mda, suna ca dracu. Atâta vreme cât eu nu făceam parte din acest întreg.
Şi nici nu aveam cum să o fac.
Nu găseam o soluţie.
Ba da, exista una şi doar aceea . Să plec; însă, nu puteam chiar acum. Trebuia să mai aştept câteva zile. Se dusese de râpă vacanţa mea. Voiam indiferenţă, să nu îmi pese de aceste lucruri. Mai multă nesimţire, ca să ignor totul şi să mă bucur aşa cum pot. Într-un mod plin de egoism prin care nici măcar nu mă gândeam ( fie şi pentru o singură secundă ) la alţii. De ce nu eram rea? Acum voiam să fiu ! Într-atât, încât să nu-mi pese!
Deloc.
Să merg mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum acele vorbe nu îmi erau adresate mie. Era imposibil, nu ? Să fugi de probleme...
- Mă duc eu!
M-am oferit plină de entuziasm. Am provocat oftatul acelei femei.
- Jonathan, nu mergi cu ea?
Era gata să accepte. Ar fi făcut orice să o facă să se simtă bine. Ca familia lui să fie în pace, linişte şi fericire. Eu eram acum războiul, ceea ce aducea neliniştea şi nefericirea asupra tărâmului său roz, sau ce dracu era ăsta.
- Haide măi, cine mă papă? Mă descurc şi singură, magazinul e la câţiva paşi de bloc. Of!
Tonul pe care am spus-o, a convins-o. Căci era plin de reproş şi totodată ceva cunoscut. Chiar avusesem un deja vu atunci când rostisem cuvintele. Ca atunci când eram doar eu cu ea şi protestam la anumite lucruri. Când mă trata ca pe un bebeluş şi eu doream să nu fie atât de grijulie.
Acum, aş fi vrut să mă ia în braţe şi să îmi spună că totul e bine. Că , de fapt, nu sunt o intrusă şi mă vrea aici. Pentru totdeauna. Să fim o familie, ceea ce nu am reuşit să dobândim per total în trecut, să o facem acum.
Mă minţeam.
Căci nu putea spune aşa ceva. Nici măcar nu era conştientă de marea mea tristeţe. Nu voiam să fie.
Şi chiar şi aşa, eu eram aici un obstacol... în calea fericirii lor. Sau a orice îi face să se simtă bine. Probabil cu toţii se prefăceau, şi în adâncul inimilor lor doreau să dispar. Să mă evapor, să nu le distrug ceea ce , cu greu ( presupun ) au clădit...
Şi cu mine cum rămâne?
Aveam o familie în altă parte. Alături de Liliana şi tatăl meu. Cu o grămadă de prieteni... Pe care nici nu îi ştiu dacă sunt adevăraţi. Cu un iubit pe care l-am părăsit, ok – de fapt el a făcut-o, m-a lăsat singură... Cu o hoardă de idioţi pe cap, de care nu mai ştiu cum să mă feresc. Cu violenţe, cu atât de multă cruzime din partea multora.
Ce eram eu, cu adevărat?
Nu doream să fiu un fals...
Am ieşit uşurată din apartament, şi nu m-am grăbit deloc. Nici nu am vrut să iau liftul, am coborât fiecare scară... Fiecare treaptă, ca să fiu sigură că exist. Să am vreme să mă gândesc la toate ce s-au întâmplat.
Afară era deja întunerci şi străzile erau luminate artificial. Era plăcut să privesc stelele, deşi în această seară păreau mai departe ca niciodată. Nu am vrut , vreodată, să le ating dar, mi se păreau că vin spre mine. Că vor să fiu cu ele, sau doar să vegheze asupra mea.
Ce prostie.
Acum nici măcar asta nu mai simţeam.
Ajunsesem într-un stadiu lamentabil. Aş fi vrut să mă trezesc din această stare. Nu eram aşa. Puteam să trec peste orice. Cu hotărâre, am mers în magazin şi am cumpărat ceea ce trebuia , după care m-am întors în apartament.
Nu am mai băgat în seamă niciun detaliu. Deşi inima mea zvâcnea înăuntru, voia afară. Să nu o mai doară. Ştiam că o sfâşie, dar nu aveam nicio soluţie care să îi amelioreze această suferinţă.
Trebuia să tacă şi să înghită.
Nu pentru ceilalţi. Pentru propriul bine. Când o să fiu eu, înapoi la vechea mea locuinţă... acolo unde o să fiu , cât de cât, vrută – o să mă pot exterioriza. Până atunci, o să îmi pun mantia şi scutul, mă înarmez cu sabia şi trec în poziţie defensivă....
- Am venit !
Am strigat destul de taer cât să fiu auzită de toţi cei care se aflau acolo. Ştiam că erau adunaţi în bucătărie. M-am descălţat şi am vrut să fug într-acolo. Chiar când am ridicat privirea, i-am întâlnit chipul lui Jonathan . Nu puteam citi ceva anume pe acesta.
Era greu să îi recunosc stările.
Åži nu voiam.
Pentru că mi-era teamă ce o să citesc acolo. Ceea ce nu ştii , nu te poate răni.
Pe de altă parte....
Ceea ce ştii te face să fugi sau să lupţi.
Iar eu nu puteam fugi. Căci nu eram o laşă. Şi aş fi stat să înfrunt totul.
Asta însemna că eu eram în dezavantaj, că doar eu trebuia să fiu lovită şi rănită. Că mie îmi va fi greu să mă ridic. Şi o voi face, căci am destulă forţă.
Dar sufletul meu?
El nu era ca mine... Trupul mă ajuta, şi voinţa enormă pe care o posedam. Doar atât , însă.
Nu le poţi avea pe toate. Eram conştientă de slăbiciunile mele..
Mi-a luat punga din mână şi a continuat să meargă, eu l-am urmat căci ştiam că trebuia să fiu acolo. Mama băga ceva în cuptor, ajunsese acasă şi Max. Mi-a zâmbit imediat după ce m-a slautat.
- Ce faci, Ela?
A fost întrebarea lui. Am dat din umeri.
- Bine, mi-e o foame de lup!
Voiam să fac pe sociabila şi să uşurez situaţia între noi cinci. Poate că va merge, sau o voi da în bară.
Nu îmi pasă.
- Da, ÅŸi mie. J. adu-mi ÅŸi mie telefonul, vrei?
Fiul lui a acceptat şi s-a reîntors repede cu obiectul cerut. Pe mine m-a pus Irina să tai ceva, aşa că am acceptat. Voiam să îmi ţin mintea ocupată. Cât şi alte lucruri, ca să nu trebuiască să fiu atentă la ei . La ce vorbeau, ce făceau, cum se simţeau.
Intrusa.
Viaţa mea semăna cu un roman.... Şi , uau, mi-era teamă că era din acela cu final trist.
Îmi plăceau finalurile trsite, atâta vreme cât nu erau ale mele...
M-am tăiat !
Căci eram pierdută în acele gânduri şi ocupată să nu dau importanţă realităţii, cuţitul mi-a alunecat pe deget. Nici măcar nu observasem. Ceva mă durea, dar nu ştiam cu adevărat ce. Eram în tranşă , despărţită de acea cameră.
- Oh, ai grijă !
A ţipat mama şi a venit spre mine.
M-am ferit.
Cât de prostesc a fost gestul.
Mi-am curpins degetul în cealaltă mână şi am zâmbit stângaci.
- Scuze.
Acum, pentru prima dată după ce am asimilat atâta suferinţă în aceaşi zi, îmi venea să vărs lacrimi. Ştiam că vor curge dacă nu le voi opri. Şi nu le-am lăsat să iasă.
- Of, nu e asta. Dă să văd ce ai păţit !
Voia să spună că nu o deranjează că îi mânjisem legumele de sânge, doar că dorea să vadă cum se prezintă mica zgârietură. Mi-am dat ochii peste cap, cu un efort supraomenesc şi am plecat din încăpere.
- Hai că merg să dezinfectez imensa rană.
Am strigat atunci când am ieşit din bucătărie şi am fugit în baie. Am închis uşa, dar nu am încuiat-o cum o făceam de obicei. Căutând repede în dulap un bandaj , am simţit că nu mai pot să abţin acel lichid amar. Aveam să plâng... Doar dacă uşa aceea nu s-ar fi deschis. Am prins un badaj şi toate cele necesare şi am început să şterg micuţa zgârietură.
Jonathan se uita la mine.
- EÅŸti bine?
M-a întrebat pe acelaşi ton ciudat.
Nu îl înţelegeam pe acest băiat !
Şi nici nu voiam să depun efort pentru asta. Doar să dispar odată de aici.
- Sunt.
Am răspuns rece şi fără importanţă, bucuroasă că nu mi-am arătat slăbiciunea în faţa lui. S-a apropiat pentru a mă ajuta, dorise să îmi înfăşoare materialul alb în jurul degetului. M-am ferit, nelăsându-l să mă atingă.
- Mă descurc.
Tonul indiferent a ieşit la iveală.
Totuşi, el nu a plecat. A stat acolo până ce am terminat procesul şi am pus obiectele de prim ajutor la loc în cutia lor. Am ieşit din baie, urmată de el. Când ne-am întors în bucătărie, deja se pusese masa.
- Ţi-au ieşit maţele pe acolo?
Vocea foarte glumeaţă a lui Maxel m-a făcut să chicotesc.
- Dacă mai stăteam mult, îmi pierdeam şi creierul pe acolo!
Am replicat şi acesta a început să râdă. Fără a mă mai uita la ceilalţi, m-am aşezat pe scaunul meu lângă Chris şi am început să mâncăm. Avea dificultăţi în a-şi tăia singur carnea, aşa că am făcut-o eu pentru el.
- Mersi, surioară!
A spus foarte bucuros.
Nu era pentru prima dată când mă numea „ soră”. Şi era bine, pe o parte, că o făcea... căci îmi mai ridica şi mie moralul.
Tot egoistă rămăsesem.
Doar la mine mă gândeam.

Zilele au trecut greu.
Aşa cum mă şi aşteptasem.
Aveam credinţă că , odată şi odată, se va termina. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Cât am stat aici, l-am evitat pe cât posibil pe Jonathan. Şi el pe mine. Când eram singuri mai vorbeam, jignindu-ne. Nu aveam niciodată vorbe bune unul pentru celălalt. Când alţii erau în preajmă, ne ignoram. Căci ştiam că nu ar ieşi niciun lucru bun atâta vreme cât ne încăieram.
Nu puteam avea o discuţie civilizată.
Păream două animale sălbatice , gata să se ucidă. Nu i-am reproşat nimic pentru faptul că mă trata aşa.
La o adică, nu era obligat să mă suporte.
Cum, nici eu nu eram.
Iniţial, trebuia să plec dumincă. Ca să mai stau cu aceia. Aşa voiau ei, eu am protestat şi refuzat până în măduva oaselor : Am ceva foarte important de rezolvat duminică!
Am spus-o pe cel mai normal ton posibil. Voiam să dorm şi să revin la ceea ce fusesem, să scap de această apăsare. Au acceptat până la urmă, pe semne trişti. Nu conta. Aveau să îşi recapete adevăratele zâmbete când eu urma să dispar.
- O să îmi fie aşa de dor de tine !
A spus mama , îndurerată. Eu am mâgâiat-o şi i-am promis că o voi suna când ajung acasă. Mi-a dat o grămadă de sfaturi, pe care , sincer, nu aveam de gând să le iau în considerare.
Nu ÅŸtiu de ce.
Poate pentru că deja îmi creasem o anumită personalitate. O viaţă. Şi ei nu erau în ea.
Cum nici eu nu făceam parte din întregul lor.
- Te aşteptăm la maşină !
A strigat Max, ducând bagajele. Chris se tot lega de mine.
- O să-mi fie dor de tine, puştiule!
I-am zis foarte sinceră. Căci el, cu siguranţă îmi va lipsi. Fusese bun şi dezinteresat, asemenea unui copil . Ceea ce şi era. Puteam avea încredere în el. Indiferent ce se înţelegea prin asta. L-am pupat pe amândoi obrăjorii şi el m-a strâns serios în braţe. Nu voia să îmi mai dea drumul.
A coborât şi el odată cu mama şi Max, deşi eu am mers să îmi iau ruxacul. Între timp, a apărut şi J. la uşa mea. Era serios, tenul lui măsliniu încă mi se părea atrăgător. La fel ca şi el, era o persoană plăcută la vedere. Dar, caracterul şi comportamentul faţă de mine, nu îmi plăcea.
Aşa că nu eram nevoită să mă prefac în faţa lui.
Am trecut pe lângă acesta.
- Scuze.
A zis încet, parcă nevrând să îl mai audă şi altcineva.
- Pentru ce? Că ai spus ceea ce ai simţit? Că m-ai făcut să mă simt ca dracu? Să înţeleg că , de fapt, eu nu mai aparţin acestei familii? De fapt, mamei mele – căci vouă, nu am aparţinut nici când. Ştii ce ? Nu am venit aici să îţi distrug paradisul, calm şi nu mă enerva.
Am spus –o repede, dar am vrut să par calmă. Nu ştiu cum, am reuşit . Am decis să merg mai departe. M-a prins de mână.
- Chiar îmi pare rău.
A adăugat acesta. M-am întors, căci apăsarea era prea grea. Acum puteam să ne privim; iar eu nu citeam nimic cunoscut în expresia lui.
Iar, mă durea.
- Mă bucur.
Eram sinceră.
- Te iert!
Am adăugat scurt.
A dat din cap în semn negativ.
- Mirabela, nu la asta mă refer ! Ştii, eu... Adică. . . Ştiu că nu ai nicio vină, sunt vinovat , dar..
Nu l-am lăsat să continue. M-am desprins din strânsoarea lui uşoară şi i-am zâmbit amar.
- Vorbesc serios, te iert. Dar nu te uit. Aş vrea să zic şi eu că îmi pare rău, dar nu pot. Ştii? Acum poţi să îţi reiei cursul. Dispar. Ţi-o las pe mama mea, asta ar suna prea urât. O iubesc, o să o mai vizitez. Dar nu o să mai stau aici nicicând. Am înţeles ce vrei, ce simţit. Şi nu mă interesează de tine. Doar de mine.
A spus ceva, dar nu am priceput ce şi nici nu m-a interesat. Am mers înainte, în timp ce acesta mă urma, tăcut. Nu aveam de gând să fac pace şi toată lumea să fie fericită, acum la sfârşit. Totul fusese prea ciudat, prea gol. Am fost dusă la aeroport de toată lumea şi am făcut glume pe tot parcursul călătoriei cu maşina.
Când am ieşit din autovehicul, m-am simţit iar liberă.
Aveam să mă întorc acasă... Iartă-mă, mami . . . dar , acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.
Am îmbrăţişat-o, aceasta nu voia să îmi mai dea drumul. Ciudat, nu eram tristă. Eram o fată rea.
- Hai că nu e sfârşitu’ lumii.
Am zis eu exasperată şi aceasta şi-a şters lacrimile. Am oftat. L-am îmbrăţişat şi pe Christian care deja începuse să lângă şi să zică nu ştiu ce lucruri.
- O să mă supăr dacă mai continui aşa...
I-am şters lacrimile şi el s-a oprit, pupându-mă pe obraz. L-am îmbrăţişat şi pe Max care mi-a urat toate cle bune; a fost ceva reciproc. Nu am aplicat acelaşi tratament şi lui J. Nu îmi păsa dacă ceilalţi vedeau. Nu mă deranja.
Am urcat în avion, fără a mă uita înapoi. M-am aşezat pe scaunul meu confortabil, mi-am pus căştile în urechi şi m-am uitat pe gemuleţ. Îmi făceau cu mâna, am răspuns în acelaşi mod.
Mi-a curs o lacrimă, dar am înlăturat-o rapid. Nu ştiu cum s-a întâmplat, am fost purtată de muzică şi , stând cu capul bine aşezat pe spătar, am adormit .
Era seară atunci când am ajuns acasă. Aeroportul era destul de aglomerat, dar m-am descurcat cumva cu bagajele şi toate cele. Lili şi tata veneau tocmai astă seară acasă, că fuseseră plecaţi aşa că nu avea cine să mă aştepte. Mă gândeam deja să iau un taxi, când a apărut Bianca cu maşina. Ok, ea şi şoferul. Mda, avea şofer.
- Bunăăă!
A venit entuziasmată spre mine şi m-a îmbrăţişat. Şi eu am făcut acelaşi lucru, şi am fost ajutată cu bagajele.
- Uau, deci mi-a fost aşa dor de tine, fată ! Cum a fost? Nici nu prea am reuşit să vorbim, de abia aştept să îmi povesteşti. Ah, şi să ştii că tot liceul ştie de cum te-ai bătut tu cu Sonia şi toate cele. O să fie aşa tare luni...
Am început să râd.
- Mi-ai lipsit, varzo.
Tonul meu era dulce şi totodată foarte binevoitor.
- Åži tu mie !
A spus aceasta veselă.
Am urcat în maşină şi am vorbit tot felul de porcării. M-a lăsat singură când am ajuns acasă, căci aveam nevoie să mă „ odihnesc” . Cică.
- Apropo, te-a sunat Will, nu?
Am dat din umeri. Încercase să o facă dar nu i-am răspuns. N-am avut chef.
A oftat.
- Mda, cică voia să vorbească cu tine. M-a întrebat pe mine unde eşti şi l-am lămurit în cele din urmă. Enfin. . .
Când vrusese să adauge ceva, i-a sunat telefonul şi a lăsat-o baltă. Acolo ne-am luat la revedere.
Lili şi tati erau deja acasă . Eram fericită să îi văd. Inima mea a început să bată mai tare şi am căpătat un zâmbet foarte sincer, bucuria era adevărată.
- Ce bine e acasă!
Am strigat şi cei doi s-au uitat ciudat la mine. Am început toţi trei să râdem...

A apărut şi un nou capitol !
M-a surprins atitudinea Mirabilei din acest capitol , de obicei nu este prea afectată de părere celorlalţi despre ea . Acum şi-a arătat anumite slăbiciuni ... sau cel putin asta a fost părerea mea . Credeam că îl va înfrunta pe Jonathan că m-a arăta că nu îi pasă . Mi-a părut rău pentru atmosfera apăsătoare din casă . Ea s-a simţit în plus în tot acest timp deşi era alături de mama ei .
Mă aşteptam o schimbare ma radicală în comportamentul lui J. atunci când Ela a plecat . Niciunul nu a cedat şi nu a fost o împăcare . Până la urma mama ei şi-a făcut o nouă viaţa acolo . Oricum eu mă bucur a revenit , îmi era dor de Will . Nu mai exista nicio persoană arogantă în peisaj , excluzându-l pe J care era enervant .
Ce or mai făcut toţi când Ela a lipsit ? Sunt sigură că viaţa lor a fost destul de monotonă :))şi că i-au simţit lipsa . Chiar şi Sonia ...
Aştept următorul capitol ! Baftă la scris .

Hello
Cu mici intarzieri am ajuns si aici^^
Imi place mult continuarea, dar e cam trista:[ Adica presupun ca pentru o persoana e foarte greu sa stea cu mama sa timp de o saptamana si sa vada ca aceasta deja are alta familie si nu prea ii ma pasa de ea... Eu una mas simti mizerabil... si eu as avea impresia ca sunt in plus si ca nu sunt dorita acolo... E trist dar totusi nu ma deranjeaza faptul ca ea sufera:]] A avut noroc cu micutul Chris care se vede clar ca tine mult la ea si mai e si Max care totusi a incercat sa se comporte frumos. Ooo si sa nu il uitam pe Jonathan care mie totusi simpatic(da da puteti sa imi dati in cap si sa faceti tot ce doriti voi dar mie imi place de el) nici mie nu mi-ar conveni sa tot apara persoane noi in familia mea si as face tot posibilul sa scap de ele(mda sunt o fata rea) si oricum intr-un fel Ela a meritat-o... sa se simta si ea prost macar odata in viata... Adica ea se leaga de toti ca vai ea ii zeita si bate pe toata lumea(ce bataie ias da eu) da va-ti prins nu imi palce de ea>.< Sincer eu detest persoanele de genu... Se da mare si tare si nu isi arata nimanui adevarata fata si toate astea pentru ce? Parerea mea este ca persoanele ca si ea sunt mult mai lase... da ce sa zic ma tin mare si tare si defapt mai tot timpul imi vine sa plang=]] mda combinatia perfecta
Sper ca fata asta sa primeasca cat mai repede o lectie de buna purtare si sa isi dea seama ca nu este ea buricul pamantului... A suferit?? O.o ce sa zic altii nu sufera destul? Uite-l si pe J el a ramas fara mama da nu cred ca bate pe toata lumea si ca ii desconsidera pe toti... Pff cat ma dispera comportamentul ei>.< Ma deranjeaza foarte mult si faptul ca desi cica il iubeste pe Dani nu a facut nimic ca sa fie cu el... Ha cica la domnisoara ii trebuie sa se intoarca saracu baiat la ea si sa ii faca zece mii de declaratii ca sa ii demonstreze ca tine la ea... Mda ce sa zic... Da ea ce a facut? Prin ce i-a demonstrat ca tine cu adevarat la el? Si de Will si de Mircea doar isi bate joc...
Nvm nu o mai lungesc ca nu are rost:]] cred ca te-am zapacit de tot. Ti-am zis tot ce am avut pe suflet:]] Poate ca o sa te superi pe mine da asa sunt eu cand ceva ma deranjeaza spun totul:] Oricum mie imi place povestea in sine foarte mult, nu trebuie sa-mi placa de ea intr-un mod special:-j Eu inteleg ca si fata asta sufera pentru ca si parintii ei s-au despartit bla bla bla dar totusi exagereaza prea mult cu comportamentul asta...
Asa trecem peste... Greseli sincer nu am prea vazut si daca am vazut le-am uitat deja:]] Ca de fiecare data te descurci minunat si descrii totul foarte frumos. Sentimentele sunt foarte bine definite si chiar pot intelege personajul(asta pana intr-un punct desigur pentru ca nu imi place gandirea ei). Imi place mult de Bianca, adica comportamentul ei seamana mult cu cel al Mirabelei, insa nu o duce in extreme, cel putin mie asa mi se pare(poate am eu ceva cu Mirabela:]]) Ata ete^.^
Oricum eu citesc si o sa citesc acest fic asa ca trebuie sa te pui pe scris:]] vreau continuarea si asta cat mai repede posibil! Te rog frumos frumos:o3
Cya:*:*
:bye:


Btw sper totusi ca nu te-ai suparat pe mine foarte tare:(
To live is the rarest thing in the world. Most people exist, that is all.

Muuuuuuuulțumesc pt. comentarii >:d<
Wildrose, nu îți face griji că nu m-am supărat deloc pe tine . De fapt, orice părere este mai mult decât binevenită și dacă tu asta simți pt. Mirabela, foarte bine ! : )) cred că ar fi fost și patetic să o placă chiar toată lumea, așa că eu una sunt mulțumită și sper că o să citești în continuare, la fel ca și Neith și ceilalți care mai citesc. Sper să vă placă...

lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Åžase


Nu ştiu cum aş putea să explic concret , în cuvitne, ceea ce am simţit când m-am reîntors acasă. Nu locuinţa, poate persoanele. Dar, inima mea tresălta de uşurare şi bucurie. Aici, aveam senzaţia că sunt bine primită şi acceptată. Ceea ce se crease în sufletul meu în săptămâna în care fusesem plecată, încă nu dispăruse. Aş fi vrut să se evapore. Era imposibil, de câte ori îmi aduceam aminte , sufeream. Tacit şi fără să dau de înţeles cuiva asta. Durea. Oricât de indiferent ai fi fost. Poate era gelozie; nu ştiam. Însă, curând am ascuns aceste emoţii într-un sertar. Cu cheia. Am vrut să o arunc, dar ceva nu m-a lăsat.
Să îţi fie învăţătură de minte.
Mi-a şoptit contşiinţa într-o anumită clipă. Am acceptat cuvintele ca pe unele pline de bunătate. Căci cevean de la mine, din interiorul meu şi pentru propriul meu bine. Oricine ar fi spus contrariul, eu ştiam că aşa era.
Nu am fost întrebată : cum a fost acolo? Ce făcea maică-ta ? Sau eu mai ştiu ce lucruri asemănătoare. Aici, duceam o altă viaţă. Nu ştiu care ar fi fost mai bună, dar măcar aici mie îmi era bine. Eram fericită. Atât pe cât putea fi o fiinţă. Aşa am ajuns să îmi petrec ziua de duminică în casă, uitându-mă la un film cu Liliana şi mâncând floricele. A fost plăcut, asta am numit într-adevăr relaxare. Îi cumpărasem câteva lucruri şi i le înmânasem. A fost atât de bucuroasă încât şi mie mi-a crescut entuziasmul.
Ştiam că acest gest o încânta. Nu voiam să sap mai adânc, pentru semnificaţii. Îmi plăcea de ea. Era atât de caldă şi nu avea cuvinte rele pentru mine; niciodată. Nu ştiu dacă se prefăcea, simţeam că nu . Şi nu eram conştientă de ceea ce însemnam pentru aceasta ; voiam să aflu? Probabil că nu .
Ideea era că noi coexistam într-o pace şi linişte continuă. Cel puţin în această casă...

*

Din cauza ploii, am decis să iau un taxi până la şcoală. Şi asta a fost destul de convenabil. Căci, până am ajuns eu acolo , ploaia se înteţise şi , chiar dacă aş fi avut o umbrelă, acum aş fi fost leoarcă. Era bine. Zâmbind, am ieşit din autovehicul şi am început să fug spre clădire. Curând m-am aflat la adăpost, între imenşii pereţi şi cu tavanul de-asupra capului. Destul de convenabil.
- Elaaaaaa !
A sărit Mădălina pe mine şi m-a îmbrăţişat. Cu ea nu mai vorbisem de un car de vreme. Reuşisem cu o zi în urmă să le dau cadourile pe care le luasem pentru ele, dar nu avusesem vreme să discutăm prea multe. Acum ea era entuziasmată de faptul că mă întorsesem.
- E aşa plictisitor oraşu’ ăsta fără tine !
A adăugat repede luându-mă de mână şi ajutându-mă cu ghiozdanul. S-a apropiat şi Bia şi m-a pupat pe obraz.
- Bună , fată !
Nu avea un ton prea ridicat, îi era somn de murea. Asta mi-o zicea faţa ei. A căscat şi s-a aşezat pe scaunul meu. Mădă pe banca mea, iar eu stăteam în picioare lângă el. Am început să râd la această imagine.
- Frumos !
Am strigat cu subânţeles şi ele au început să chicotească. Venisem destul de devreme azi. În clasă, şi-a făcut apariţia Sonia. Nu privea pe nimeni, era tristă şi oarecum resemnată. Dându-şi jos jacheta udă şi aranjându-şi lucrurile, s-a aşezat şi mi-a oferit o privire tăioasă. Sau, aşa am vrut eu să fie. Am zâmbit perfid şi aceasta a întors faţa.
Ciudat ÅŸi neinteresant.
Era slabă. Cred. Asta nu mă mai atrăgea.
La două minute de când şi-a făcut apariţia sora lui, Mircea a intrat în clasă. Chiar mai ud decât era aceasta. Nu avea niciun fel de expresie, poate doar chipul normal şi obosit.
Imediat după ce şi-a pus ghiozdanul pe undeva, a venit la mine.
M-a măsurat din priviri, s-a strâmbat din nas şi a oftat. A întins mâna spre mine şi eu am căpătat o aură de superioritate. Acum, aveam din nou încredere în mine. Pierdusem acest ass atunci când eram în altă zonă; faţă de Jonathan, eram altfel. Nu puteam să fiu atât de orgolioasă şi să calc în picioare, să nu îmi pese. De data aceasta, era diferit. Mă întorsesem la ceea ce eram. Am zâmbit, practic inconştientă de acest gest.
- Vrei ceva?
M-am adresat plină de dispreţ.
Nu a luat mâna înapoi. Şi-a dat ochii peste cap.
- Pace.
A zis el liniştit şi eu am început să râd. Toţi s-au uitat spre mine.
- Dar ce, dragă, suntem în război?
Tot nu s-a clintit. Asta mă făcea să mă simt mai bine. Nici lui nu îi păsa că toţi erau atenţi la noi. Cui îi păsa? Eu una trăiam momentul. Am auzit-o pe Bianca chicotind.
- Ştii bine ce vreau să spun. Pur şi simplu nu îmi place să fiu certat cu tine. Asta e .
A zis clar şi sigur pe sine. Eu nu am vrut să strâng mâini cu el şi am dat din umeri, murmurând un „ Bine, fie.” Nu a fost , însă , de-ajuns pentru acesta. Mi-a tras degetele şi a format o strânsoare.
- AÅŸa, da.
A zis el plin de sine. M-am îndepărtat de el. Chiar când acest gest a fost săvârşit, trupul meu s-a mişcat în dezechilibru. Nu am vrut să fac asta, dar am călcat strâmb ( presupun ) şi el m-a prins în braţe. Mai degrabă, m-a târât lângă el. Eram lipiţi unul de celălalt. Repede, am dorit să ies din strânsoare. Nu îmi intrasem încă în formă , căci nu am reuşit şi el mi-a căutat buzele. Uşor, savurând fiecare secundă, m-a sărutat. Gura îi era caldă. Dar nu simţeam ca altă dată, un fior ciudat ce îmi străbătea trupul, mintea şi sufletul. Eram indiferentă, şi cum asta se întâmpla – l-am lăsat să îşi facă micuţa plăcere.
- Asta-i tot?
Am replicat eu rece. S-a încruntat şi acum ceilalţi deveneau chiar mai interesaţi.
- Ce vrei să zici?
A spus el tăios iar eu am dat din umeri. Îl adusesem exact în punctul în care doream. Am surâs , victorioasă şi am făcut câţiva paşi în spate, pentru a mă aşeza pe scaunul meu ce era acum eliberat.
- Păi, dacă tot mă săruţi, fă-mă să simt ceva. Nu? Dacă nu reuşeşti, nu mă atinge. E atât de plictisitor. Fă-mi o favoare şi, dispari. Dacă tot vrei pace, eu am nevoie de linişte.
Asta se numeşte călcare orgoliului în picioare. Şi era sportul meu favorit. S-a întors şi a plecat din clasă ; chiar dacă, la ieşire s-a ciocnit de profesor. Nu i-a păsat. Era nervos şi călcat în picioare.
Iar eu ?
Personajul negativ întotdeauna râde . Sau , acela psihopat o face. Hm, eram şi psihopată?
Poate.
Ora a fost extrem de plictisitoare şi nici nu îmi amintesc ce am vorbit. Mircea a stat în clasă pentru restul zilei dar s-a ferit fie şi să îmi întâlnească ochii. Nu ştiu de ce mă comportam aşa faţă de el, dar nu aveam chef să îi arăt milă sau compasiune .
La sfârşitul orelor de curs, eram extenuată din cauza marii plictiseli la care fusesem supusă. Am oftat, strângându-mi lucrurile şi pregătindu-mă să îmi iau zborul. Mircea chiulise cu o oră înainte, aşa că cea care m-a deranjat fusese o blondă cu ochii verzi. Una destul de înaltă, proastă şi bătută. Pe nume Sonia.
- N-oi vrea şi tu să mă săruţi acu’, nu ?
Am spus eu sarcastică atunci când aceasta s-a aflat în faţa mea.
Şi-a recăpătat încrederea în sine şi a zâmbit.
- Nu am aÅŸa gusturi proaste.
A adăugat pe un ton liniştit. Era şi ea în căutare de pace? Hai, te rog. Chiar devine aiurea şi clasa asta. Toată lumea e bună şi liniştită. Unde e acţiunea? Adrenalina? Eu ce voi mai trăi, aşa?
- Mulţumesc.
A zis scurt. Şi nu a fost de-ajuns. Superioritatea se putea citi în expresia ei. Asta mi-a plăcut.
O mână s-a avântat în aer şi m-a pleznit. Am primit-o cu bunăvoinţă şi curaj. Avea dreptul la aşa ceva. I-am întors-o şi am primit aceaşi faţă pe care o dădusem şi eu . Fusese atât de rapid. Bia şi Mădă se uitau ciudat la noi, în timp ce eu şi blonda râdeam.
De ce?
Ei bine, nu ÅŸtiu.
Aşa reacţionau trupurile noastre.
- Cu plăcere.
Am răspuns ironică şi Sonia a dat din umeri.
Nu mai era nevoie de alte cuvinte. Ne-am luat catrafusele şi am plecat pe drumuri diferite. Căci, căile noastre nu se intersectau. Nu acum. Erau lucruri ce ne stăteau în cale şi ne făceau să fim de poli opuşi.
Dar, o zisesem întotdeauna.... Polii opuşi se atrag; pe când cei de acelaşi fel, niciodată nu aveau să găsească cale de izbândă.

*

Curând a venit şi seara. Ar fi fost atât de fain să ies, ploaia mă împiedica. Eu voiam afară ! Nu era drept. Am rămas mască atunci când am primit un telefon de la Cristi. Nu mai vorbisem cu el de un car de vreme.
- Ce faci , sis?
M-a întrebat repede , pe un ton voios. Am oftat.
- Mă plictisesc. Aşa plouă pe la noi, că nici afar’ nu pot ieşi. E naşpa ! Şi am stat destul în casă la mami, acu’ vreau să recuperez ! Tu ce faci?
Aveam acea voce blândă pe care o foloseam atunci când discutam cu acesta.
În fond, eram surioara lui mai mică, scumpică şi îngeraş.
- Bine, bine. Cu Ana. A făcut nişte analize azi şi bebeluşului îi merge bine. De abia aşteptăm să se nască. Am aflat şi ce sex o să fie !
Era aşa de entuziasmat că mă făcea şi pe mine să fiu la fel. Am început să râd şi l-am antrenat la mai multe discuţii. Avea să fie băiat, după cum zicea el. De abia aştepta să se nască ( logic ) şi mă invita în mod special să vin să am grijă de el ( ceea ce aş putea spune că nu ar fi fost avtivitatea mea favorită ; ştia, şi de aceea şi glumea aşa ) . O să am un nepoţel. Sigur o să îl iubesc enorm! Aşa se va întâmpla, ştiam bine asta.
Era involuntar. A stat la taclale şi cu tata, şi aşa s-a dus întreaga zi de luni. M-a invitat să merg în weekend pe acolo şi eu am acceptat. Şi aşa mai doream o schimbare de peisaj. Numai în plimbări o ţineam.
Măcar îmi trăiam viaţa la maxim !
Will m-a sunat pe la unsprezece noaptea, dar nu i-am răspuns. Adormisem. Apelul l-am zărit de dimineaţă şi am zâmbit sarcastic. Acum voia să îmi dea explicaţii? Aşa cum făceau cu toţii ? Găseau motive pentru orice greşeală făceau. Asta îmi mai trebuia , să vină şi idiotul ăla blond să îşi ceară scuze la mine. Vai ... Mă doare capul când mă gândesc la asta. Îmi amintesc de un film pe care l-am văzut mai de mult. Spunea „ Dragostea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău .” Sau aşa ceva . Ei nu auziseră de asta? Poate că nu mă iubeau ! Ha, şi la o adică ... Nici măcar eu nu mergeam pe principul acesta.
Eram ,totuşi, sătulă de greşelile celorlalţi. Aş fi vrut să nu o dea în bară mereu şi eu să fiu la mijloc, să trebuiască să iert sau să condamn.
Eram obosită de acest joc, de această imaturitate, de această pornire împotriva lor. Şi nimeni nu îmi uşura situaţia . Mă făceau să fiu şi mai rea. Să am nevoie de mai multe motive de ură şi ranchiună.
De ce?
Voiam „ pace”.
Nu exista acest cuvânt în vocabularul meu.
Ceilalţi îl distruseseră. Unul câte unul, cu fiecare act pe care îl desăvârşiseră. Tot ceea ce puteam face era să merg mai departe, să nu privesc înapoi şi să lupt. Să fiu puternică , era tot ceea ce ştiam.
Ce conta dacă mai plângeam din când în când?
Aveam nevoie să îmi exteriorizez sentimentele. Să fac ceea ce simt exact atunci când trebuia, sau când venea momentul... Nu ! Acum , deja începusem să gândesc ca şi alte persoane . . .
Ce era în neregulă cu mine?
Nimic. Absolut nimic. Ei erau de vină.
Au trecut repede şi zilele de şcoală. William nu m-a mai căutat, Mircea a încercat să se bage în vorbă cu mine şi să rezolvăm unele lucruri. Însă, Ela cea rea nu a vrut. Pentru că nu îmi mai păsa de nimeni. Am primit apeluri ciudate de la un număr pe care nu îl cunoşteam , că mă iubeşte , că pana mea. Nu ştiu cine era şi nici nu mă interesează. Am restricţionat acele apeluri şi nu mă mai putea căuta, numărul respectiv. Mai convenabil.
Totuşi, vineri – când am ajuns la şcoală, am găsit pe banca mea un bilet pe care scria : Pentru Mirablea. Am deschis micuţa hârtie şi am găsit scrise nişte rânduri acolo. Un scris caligrafic şi imepcabil ( total opusul meu ) :

Ela,
Tu nu mă cunoşti. Însă, eu te ştiu. Îmi pare rău că mă bag în seamă aşa cu tine.
Aş dori să pot veni în faţa ta şi să îţi spun ce simt.
Mi-e teamă că mă vei ignora. Îţi las acest bilet pentru a te anunţa de un singur lucru.
E simplu, dar , te iubesc.
Nu ştiu de ce. Pentru ce şi din ce cauză. Nu ştiu ce mi-ai făcut. Probabil nu am nicio şansă. E vina mea?
Probabil. De ce mi-am pus ochii pe tine? Nu ÅŸtiu...

Poate, într-o zi, o să îmi fac curaj să te salut...


Câteva secunde nu am ştiut cum să reacţionez. Am ridicat din sprâncene şi l-am întrebat pe Ştefan cine a fost prin clasă azi. A început să îşire o grămadă de tipi şi tipe pe care nu le cunoşteam. Am băgat bileţelul în geantă şi am dat uitării acel eveniment. Căci, dacă nu avea curaj să mi le zică în faţă, puţin îmi păsa. Nu ştiam cine era şi poate că, nu aveam să aflu vreodată.
Mă iubea... Ce frumos spus. Mie nu îmi păsa. Avea dreptate. Dacă ar fi venit acum în faţa mea şi mi-ar fi zis aceste lucruri, i-aş fi dat cu flit şi i-aş fi râs în nas. Poate şi din cauza temperamentului meu. Al sentimentelor ce aveau loc acum în sufletul meu. Cine ştie? Căci eu nu pot ghici. Ce doresc, ce nu am, ce vreau să dobândesc... Viitor.
Nu ÅŸtiu nimic.
Cine sunt.
Pentru ce fac lucrurile astea. De ce sunt aÅŸa.
Nu am motive, nu am principii, nu am nimic.
Mă am doar pe mine. Acesta este un lucru cert.
Le-am povestit fetelor despre rândurile pe care le-am primit şi acestea au început să se întrebe tot felul de chestii.
- Oare cine e ?
A fost replica caracteristică Mădălinei.
- La câţi se uită după tine, e imposibil de zis....
A adăugat Bia rapid şi eu am zâmbit.
- Ştiţi, nu contează. Să stea şi să-nghite. La o adică, e normal să fiu admirată.
Plină de mine, narcisistă şi enervantă . Oare când o să mă satur de asta? Niciodată. Aşa am impresia.
- Auzi, Willy nu te-a mai exasperat?
M-a întrebat Mădă şi eu am ridicat din sprâncene. Buzele mi s-au arcuit într-un zâmbet răutăcios.
- De ce? Nu am nevoie de explicaţiile lui .
Am folosit un ton de gheaţă.
- EÅŸti aÅŸa rece !
M-a complimentat bruneta şi eu i-am făcut cu ochiul.
- Trebuie să trăiesc şi eu cumva.
Aşa s-a terminat conversaţia noastră căci a intrat profesoara în clasă. După ce am ieşit de la oră, m-am grăbit spre casă , ca să îmi iau bagajul şi să merg la gară. Am prins la fix trenul ...
Se lăsase deja seara atunci când am ajuns. Aveam doar un rucsac cu mine, aşa că nu era mare lucru să mă car cu el spre casa lui Cristi. O anunţasem pe Aura printr-un simplu mesaj că aveam să vin în oraş. Ar fi trebuit să chem un taxi, dar nu mai aveam număr şi nici nu mai ştiam. Trecuse mult de când aveam obiceiurile de aici. Când tocmai mă pregăteam să o apelez pe Aura, cineva s-a oprit în faţa mea. Avea şi acesta un rucsac şi zâmbea destul de vesel . Era înalt şi avea o faţă foarte cunoscută.
- Bună !
A spus entuziasmat cu acea expresie ciudată şi indescifrabilă. Mă deruta.
- Hei, Paul.
Am zis scurt , cu teamă de a aborda un ton prea familiar. Nu ştiam ce gândea şi îmi era greu să ghicesc. Ceva îmi zicea că nici nu doream să aflu. Expresia lui îmi urla asta.
- Nu ştiam că vii azi în oraş, hai că te duc eu la Cristi. Acolo mergi, nu ? Te aşteaptă cineva?
M-am uitat în jur şi am văzut un grup de băieţi cu alcool în mâini şi fumând. Unii aruncau ţigările jos , alţii trăgeau iar ceilalţi de abia le aprindeau. Am înghiţit în sec. Cine ştie cât aş sta să aştept aici şi ce „aş păţi” dacă m-aş aventura ca o proastă. M-am resemnat şi am acceptat propunerea lui de a mă conduce.
- Frate-meu e la servici, aşa că ar fi trebuit să iau un taxi, da’ vezi că nu s-a putut. Scuze pentru deranj...
Mă simţeam deja penibil. Nici nu ştiam cum să vorbesc cu el . Mă deranja faptul că mă simţeam intimidată de acest personaj.
- Scuze? E plăcerea mea. Dă să te ajut !
Mi-a luat micul bagaj chiar înainte să pot protesta şi m-a condus spre maşina lui. Nu am recunoscut marca; am mai zis deja că nu mă pricepeam la aşa ceva. Dar era un automobil de culoare neagră, cu un volum destul de ... Mare, şi era negru. Foarte închis şi oarecum strălucitor. Plăcut, aş zice.
M-am urcat pe locul din faţă al pasagerului iar el la volan. A condus uşor, fără să folosească viteză prea mare. Totuşi, destul de curând ne-am aflat la destinaţie. Am coborât şi am vrut să îi plătesc pentru că m-a adus aici ( asta m-ar fi făcut să mă simt mai bine ) . A refuzat cu vehemenţă şi nu am mai avut curajul să insist. Părea inutil.
- Salută-l pe Cristi din partea mea.
A strigat înainte să pornească maşina şi eu i-am făcut cu mâna. Răsuflând uşurată, am bătut la uşa casei fratelui meu. Mi-a răspuns cumnata mea. Pentru prima dată, am zâmbit sincer şi am îmbrăţişat-o. Poate din cauza faptului că era însărcinată ? Ok, posibil. Am stat oelacă cu ea la bârfă şi chiar părea uşor diferită.
- Åži , cu ce ai venit?
Era întrebarea pe care mi-o pusese atunci când Cristi a intrat în bucătărie. Eu tocmai mâncam un sandwich.
- Cu Paul. Adică, voiam să sun un taxi dar nu avea rost, nu mai ştiam număru’ şi am zis să o apelez pe Aura pentru niţel ajutor; atunci a apărut el şi s-a oferit să mă ajute. Am vrut să refuz , da’... Deh, nu s-a putut.
M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat pe frăţiorul meu. El m-a strâns foarte tare între braţe şi mi-a zâmbit, pupându-mă pe obraz. Apoi, căutându-mi fafuria mi-a luat sandwich-ul şi a început să îl devoreze. Am protestat dându-mi ochii peste cap şi cei doi au început să râdă.
- Apropo, te salută Paul.
Am zis eu scurt, căutând nişte lucruri pe care la adusesem pentru aceia doi.
- Nu ar fi trebuit să vii cu el. Conduce ca un maniac. O să am eu o vorbă cu el..
Am chicotit.
- Ce?
A ridicat din sprâncene, neînţelegându-mi gestul.
- A condus ca un melc. Chiar voiam să îl întreb dacă nu poate să bage mai mult...
Le-am atras atenţia amândurora şi fratele meu a clătinat din cap.
- Atunci , e bine. De regulă, tipu’ ăsta nu ştie ce înseamnă prudenţă. Poate a luat în considerare faptu’ că eşti tu, ştie doar că mă enervez dacă te pune în pericol.
Aş fi continuat pe acest subiect dacă nu aş fi simţit o apăsare ciudată în inimă. M-am scuzat devreme în seara aia şi m-am dus la culcare. A doua zi aveam să o văd pe Aura şi toate celelalte, acum voiam doar să mă odihnesc. Să nu mai gândesc. Să nu mai filozofez. Să mă pierd în lumea frumoasă a nopţii...
Am visat broaşte ţestoase.

_
* Dragostea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău. : „Love Story”.

Heya, Tehilica! Ce mai faci, nu ne-am mai vazut de un car de ani...
Okay, imi cer scuze pentru intarziere, dar asta e..d`oh!
Pai, nu am fost eu nu stiu cat de atenta dupa greseli, insa te anunt ca sunt cateva pe acolo -de tastare, insa nu-i nimic. Pot sa spun ca am sesizat un lucru- se schimba peisajul!
Ela... nu stiu cum sa spun, pana acu` 2-3 capitole, nu se gandea la sentimentele personajelor, era sigura pe ea, mereu cauta sa fie victorioasa, si brusc: se schimba! Nu te speria, nu ma deranjeaza cu nimic aceasta schimbare, chiar imi pare bine. Incepuse sa ma gandesc daca Ela are inima? Ma bucur ca a mers in vizita la mama ei, si acum fratele ei isi aminteste de ea. Waw! Sunt complect uimita, ma intreb ce se va intampla XD? Sunt sigura ca o sa ma surprinzi si de data asta..cum faci mai tot timpul :P
Uhh...un fan! Waw...asta imi spune ca in peisaj va intra un nou personaj! Si acesta are stil, like it! Intr-un fel, sper sa nu fie unul din planurile Soniei [apropo, de Sonia o.o... m-ai uimit la faza cu -Multumesc-palma-cu placere- O.o]...dar cu toate astea imi e mila de M. si de W., sunt doar niste baieti carora li s-au aprins talpile dupa Ela...si victimele lui Cupidon.
Anyway, astept nexu`, si muuuulta imaginatie :]
[Imagine: tumblr_mfikklIRTU1rwyn4so1_250.gif][Imagine: tumblr_mfikklIRTU1rwyn4so6_250.gif][Imagine: tumblr_mfikklIRTU1rwyn4so9_250.gif]

Un nou capitol în care totul începe să revină la normal .
Îmi lipsea această Ela , nu îmi place cea care a plâns şi s-a lasăt afectată de vorbele lui Jonathan . O voiam pe cea rea , cea lupta pentru ce îşi doreşte şi nu îmi pasă de consecinţe , căreia nu îmi pasă . O ador pe Ela cea egoistă şi narcisistă . În ultimele capitole nu a fost aşa şi mă bucur că a revenit .
M-a dezamăgit Mircea , ar fi trebuit să riposteze , nu să tacă şi să fugă cu orgoliul călcat în picioare . Nu mi-a plăcut asta la el . Will ar fi reacţionat diferit şi ar fi răspuns cu o altă ironie . Şi de abia aştept să apară .
Un nou personaj este cel care i-a trimis scrisoare ? Nu ştiu de ce , dar cred că este unul dintre personajele cunoscute . Poate mă înşel , sper că în curând îşi va face simţită prezenţa .
Paul se comportă ciudat şi se pare că ţine la Ela( dacă nu e ceva mai mult de atât ) , poate o să apară şi în următorul capitol şi voi afla mai multe. Mi-a plăcut de Sonia când i-a dat o palmă Mirabelei . Ele două ar putea fi prietene , dar în acest caz relaţia lor şi-ar pierde farmecul , când se întâlnesc trebuie să iasă scântei .
Au mai fost câteva greşeli de tastare la început capitol , pe parcurs nu am mai apărut .
Ştii că aştept următorul capitol . Baftă la scris !

Buuuuuună! Mulțumesc pt. comentarii și susținere >:d< vaii, mă bucur că ați continuat să citiți și sper să faceți asta în continuare. Eu am venit cu următorul capitol, care sper să vă placă. . . Și să nu fi exagerat pe acolo cu lucrurile, dar ce să-i faci, așa e scris, așa-s ideile, așa rămâne! | merci încă odată >:d<

Lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Åžapte


- Bunăăă !
Entuziasmul Aurei era contagios. Ne-am îmbrăţişat, pupat şi am început să vorbim fără oprire. Cătălin a plecat de lângă noi, exasperat de-a binelea de comportamentul nostru. Eu eram fericită. Aşa şi amica mea. Asta conta. Era în relaţii bune cu Raulinio momentan, aşa că nu aveam să discutăm despre distrugerea extraordinarului cuplu; şi aşa, azi nu aveam chef să ascult problemele altora.
- Şi... Explică-mi... Ştii... faza cu... Dani? Adică... a plecat aşa pur şi simplu? După ce aţi făcut ! Pur şi simplu, nu e corect ! Ce idiot e ! Nu îl credeam aşa. E mai rău de atât. Nici nu am cuvinte să îmi exprim dispreţul. Îngrozitor, pe bune!
Am chicotit.
- Asta e viaţa. E vina ta că ai prea multă încredere. Ştiam că asta avea să se întâmple odată şi-odată. Adică, nu e prima dată când îmi trage clapa. Ce se întâmplă odată, ai grijă şi teamă căci se va repeta. Sau aşa ceva. Oricum ,mi-a tras-o deci e total fericit. Nu crezi?
S-a strâmbat din nas şi am schimbat subiectul. Mi-a zis ce s-a mai întâmplat pe aici, noutăţi despre toată lumea. Aşa am aflat că Miki a umblat o vreme cu Paul ( şi din câte aflase Aura el era cu ea doar ca să se culce cu ea; cum era cu toate ) şi aceea a picat ca proasta, s-a îndrăgostit şi acum e de rău. Îmi părea rău pentru ea. În fond, o păţisem şi eu cumva. Dar , avea să treacă peste.
Timpul le vindecă pe toate.
Indiferent cât de slab, fragil şi vulnerabil eşti. Aşa va fi. Ştiu. Am încredere. Şi, în cazul meu dacă nu va fi timpul, atunci voi rezolva aceste probleme singură. Cu seriozitate şi curaj. Cum a fost întotdeauna...
Era de aşteptat să se întâmple aşa. Cum am stat ceva vreme cu Aura , timpul a zburat ca ars. Aveam să plec mâine şi ea nu mai era aici ( se ducea nu ştiu la ce concurs aşa că nu aveam să o văd) , ne-am luat la revedere cu toate gesturile de rigoare şi eu am plecat de la casa ei. Avusesem grijă să nu mai plec pe beznă şi de abia se lăsa seara. Nu ştiu de ce, mă înfiora să merg singură pe străzi noaptea. Nu fusese mereu aşa, acum nu mai eram atât de inconştientă de ce se poate întâmpla şi ştiam că nu aş avea forţa să scap. Împotriva unui atac, de pildă.
Nu mai eram virgină, asta este. Însă, acest lucru nu însemna că voiam să fiu violată sau eu mai ştiu ce... Am oftat, scoţând telefonul şi căştile şi punându-mi nişte muzică.
Melodia „ Meet me halfway ” mă liniştea cumplit. Am expirat şi inspirat şi totul părea bine.
Lumea e a mea.
Am gândit pentru a mia oară.
Curând, m-am aflat acasă. Ana era plecată la mama ei acasă şi frăţiorul meu avea să se ducă acolo şi el. Chiar acum dădusem nas în nas cu el.
- Îl las pe Paul să îmi rezolve o problemă la chiuveta din bucătărie că eu tre’ să fug. I-am lăsat bani, vezi îi dai şi tu un suc sau ceva din frigider după ce termină. Sau, vrei să mergi cu mine?
Ştia că mă enervau părinţii soţiei lui. Şi mă deranja şi să stau singură cu acest băiat. Dar, îl preferam căci puteam fugi în camera mea dar acolo, cu acei ochi aţintiţi asupra mea, cu cotoroanţa aia fugărindu-mă din priviri şi făcându-mă să disper, să o înjur şi să nu îmi pot recunoaşte gândurile rele... Ok, era clar că alegeam să stau.
- Se rezolvă.
A ieşit foarte repede, ştiam că se grăbeşte . Mai cunoşteam şi faptul că avea o încredere oarbă în acest amic al său. De câte ori nu îl lăsase singur în casa lui? Când nu era nimeni... Nu făcuse crize de isterie atunci când mă adusese acasă; doar ca să aibă grijă de mine şi să nu meargă cu viteză. Ceea ce oricum, rezolvase.
Ceva îmi spunea că din propriu instinct.
Pentru frăţiorul meu, pentru mine.
Ce mai conta?
L-am întâlnit în bucătărie şi mă pregăteam să îi zic să se servească cu tot ce doreşte că pe mine mă doare capul şi o să mă retrag. Sau ceva asemănător. Nu mă durea nimic. Mă cam irita prezenţa lui.
Nu îl înţelegeam şi asta mă deranja cumplit. Mai ales senzaţia aceea ce îmi zicea că nici nu vreau să ajung să îl ştiu. Plus că instinctul meu îmi zicea : mai bine stai singurică acolo, în cameră decât pe aici.
Şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zâmbit cald. Aproape că am cedat.
- Sunt aproape gata şi nu o să te mai deranjez !
A zis el pe un ton vesel şi şi-a continuat treaba. M-am simţit prost pentru toate sentimentele mele şi reacţia pe care o avusesem. Citise pe faţa mea că mă enerva şi nu voiam să fie aici. Ce urât , zău ! Eu eram o persoană îngozitoare.
Eh, asta e.
Am deschis frigiderul şi am scos de acolo câte ceva pentru nişte sandwcich-uri, cât şi sticla de suc. Am turnat în pahare după ce am pregătit micuţa gustare. Chiar atunci era şi el gata.
- Ai terminat?
Am întrebat eu indiferentă.
Zâmbindu-mi, a afirmat şi a dat drumul la robinet pentru a se spăla pe mâini. I-am dat un prosop să se şteargă şi i-am zis să se aşeze. Între timp căutam ceva într-un dulap. Nu ajungeam aşa că a trebuit să mă ridic pe vârfuri. La naiba, tot era prea sus. Am simţit un trup în spatele meu. Şi nu, nu mă ajuta. Stătea lipit de mine. M-a întors, fiind acum cu faţa spre el.
- Ce.. Ce?
Am reuşit să murmur oarecum speriată. M-a tras spre el şi mi-a căutat buzele. M-a sărutat forţat, rapid şi fără să realizez . Am început să mă zbat. Inima mea bătea mai tare, nu din cauza limbii lui ce îmi explora gura. Nu, ci din cauza acestui gest. Nu suportam. Nu voiam asta.
Nu voiam asta!
Am început să mă zbat dar şi el şi-a accelerat mişcările începând să mă pipăie. Eu m-am zbătut şi mi-am mişcat repede picioarele, lovindu-l.
Avea degetele peste abdomenul meu, mângându-mă.
Nu plânge! Nu plânge!
Îmi strigam în mine, disperată. Mă atingea şi nu voiam aşa ceva. Nu ştiu cum s-au simţit alte fete atunci când erau obligate să facă ceva , orice. Nu îi suportam gustul, mirosul şi atingerile. Mi-era teamă de el. Mă făcea prea vulnerabilă şi speriată. Am continuat să îl lovesc, mai ales atunci când am simţit că mi-a atins unul dintre sâni.
Atunci, nu am mai putut.
Am ţipat şi am început să fac crize de isterie. Inima mea se zbătea cu putere. Tremuram din toate încheieturile, sutienul mi-era desfăcut. Aş fi vrut să vărs lacrimi, dar m-am luptat cu ele, căci furia era mult mai adâncă. Şi aşa a crescut în intensitate. Îl uram pe acest idiot, un cretin! Mi-era şi frică de acesta, dar nu doream să o recunosc. Am început să îl lovesc şi mai tare şi ştiu că acum l-am plesnit cum trebuie. Mi-a dat drumul şi am simţit nevoia să îmi acopăr trupul cu mâinile. L-am privit adânc în ochi, deşi mi-era greu să o fac. Trebuia să lupt!
A încercat să mă atingă iar, poate să mă îmbrăţişeze . L-am lovit cât de tare am putut şi dispreţul meu faţă de el şi-a făcut locul la un nivel foarte înalt.
- EÅŸti nebun, obsedat! Ce-i cu tine? Nu m-atinge!
Am strigat ÅŸi am ieÅŸit repede de acolo. A venit spre mine.
- Iartă-mă!
A ţipat disperat şi eu nu m-am întors.
- Descurcă-te şi pleacă odată de aici! Nu vreau să te mai văd în viaţa mea ! Dispari, idiotule!
L-am anunţat şi după am fugit cu paşi repezi spre dormitorul meu. Trântind uşa, am avut grijă să o încui.
Nu ştiam cum să opresc tremuratul, cum de reacţiona aşa pielea mea ? Nu îmi mai cunoşteam trupul.
Calm. Calm. Calm
Îmi repetam în timp ce mă ghemuisem lângă uşă, stând lipită de aceasta. Însă nu cutezam să îmi dezlipesc braţele de trup. Nu doresc să fiu atinsă de cineva cu forţa ! Nu aşa . Nu de cineva de care mi-e atâta teamă.
Calmează-te! Mi-am impus.
Rearanjându-mi hainele şi nelăsându-mi bătăile inimii extrem de agitate să mă atingă, mi-am înghiţit şi ultima lacrimă ce cuteza să îmi apară în ochi.
Oglinda m-a întâmpinat posomorâtă. Reflexia mea era obosită şi supărată. Am reuşit să schiţez un zâmbet.
A trecut.
Ce uşor părea asta. Sufletul meu era încă trist. M-am aşezat în pat, ghemuindu-mă. Era linişte. Niciun zgomot nu îndrăznea să mă deranjeze.
Uită.
Îmi şoptea conştiinţa. Am încuviinţat închizând ochii. Pleoapele-mi erau grele. Curând , am adormit.
Îmi amintesc că cineva a deschis uşa. Nu ştiam cine. A venit şi m-a învelit cu o pătură. M-a sărutat pe frunte şi a ieşit . Eram aproape adormită şi nu am zărit cine a făcut acest gest, dar ştiam că cineva o făcuse. Mi-era teamă să deschid ochii, căci nu voiam să mă trezesc şi să îmi piară pofta aceea nebună de somn.

- Dormeai buştean când am ajuns ieri. Scuze.
A rostit Cristi vinovat după ce am mâncat. Eu trebuia să plec azi. Îmi dăduse câteceva pentru tata şi mi-a spus să îi zic că va veni curând şi pe acolo. Când vor putea. După ce se va naşte copilul; asta credeam eu.
- Mă duci tu?
L-am întrebat indiferentă pe fratele meu atunci când m-am ridicat de pe scaun. Aveam bagajul pe hol şi eram gata să mă car. Am îmbrăţişat-o pe Ana.
- Păi , da. Am timp azi.
După ce i-a dat un sărut apăsat , pe gură, soţiei lui, m-a luat de mână şi am ieşit afară. Maşina ne aştepta, şi am intrat imediat acolo. A pornit şi ne-am îndreptat spre gată.
- Nu-ţi iei la revedere de la prietenii tăi?
Mi s-a adresat el voios.
- Nu. Am făcut deja asta.
A dat din umeri.
- M-a sunat Paul azi să mă întrebe dacă am nevoie să te ducă el la gară, dar am avut timp să o fac eu. E băiat bun.
De ce aduci vorba de el?
Vreau să uit, ce nu înţelegi?
M-am calmat. El nici măcar nu ştia ce se întâmplase. Şi eu nu aveam de gând să îi zic lui asta. Poate nimănui. Era prae penibil şi ruşinos. Îmi venise şi să plâng.
- Aha. E.
Am minţit eu fără prea mult efort. Stăteam îngândurată privind fix înainte . Fără a schiţa vreun gest ciudat. Cred că el considera că eram plictisită.
- Cum a fost la mama?
Nu avusesem ocazia să discutăm despre asta. Ştia şi el că avea pe cineva. Se pare că lui deja îi spusese. Ah şi de Max şi de cei doi copii. Pe mine mă menajase mai mult. Nu meritam să mi se zică adevărul în faţă când ştiau cu toţii că detestam minciunile. Ocolişurile... Lucrurile făcute pe la spate.
Chiar dacă nu aveam dreptul să îi judec....
- A fost ok. Adică, tipu’ ăla Max e ok. Par fericiţi, ştii? Şi oricum copii lui şi-au pierdut mama şi cred că e bine, umple un gol.
Nu l-am lăsat să citească în mine ceea ce petrecusem acolo în acele zile . Era suficient să sufăr doar eu. Pe el poate chiar nu îl deranja. Avea o familie. O soţie , un copil cât de curând... Nu avea cum să simtă aceaşi renegare ca şi mine. De asemenea, deţinea propriile sale probleme. Ce drept îmi dădea mie voie să îi dau altele pe cap?
Niciunul.
Ciudat.
Trăiam vieţi diferite. Mi-era dor de vremea când eram toţi patru... Sau doar noi trei... Mult... A trecut prea mult de atunci. Nu mai ştiu cum era..
- Atâta vreme cât ea e fericită, nu mai contează nimic.
Auzind asta, am tresărit. Ce suflet bun avea... Am tăcut în restul drumului parcurs. Eu eram uimită de nobleţea şi maturitatea lui. Eram doar un copil iresponsabil, egoist şi imatur. Şi mi-era greu s-o recunosc. Nu aş fi vrut să fiu aşa. Mă minţeam pe mine însumi că ştiam ce fac. Gândirea mea era mai presus de a altora, a tuturor. Ei nu înţelegeau, nu ştiau. Eu eram aia matură !
Pe bune.
Cât de pueril.
Tind prea sus. Mă supra evaluez. Sunt un nimic aruncat în mrejele vieţii crude. Mă poate distruge în orice secundă , şi eu încă mă cred centrul existenţei tuturor. Când, nu sunt decât un pion.
- Te iubesc.
I-am şoptit frăţiorului meu, îmbrăţişându-l. M-a sărutat pe obraz.
- Ai grijă de tine, sis. Ştiu că e mai grea situaţia asta... Când îţi e dor, sună-mă.
Åžtii.
Eşti singurul. Sunt doar vorbe. Dar măcar tu îmi recunoşti sufletul vijelios... M-am îndepărtat din braţele sale şi am dat pozitiv din cap. Nu am să mă mai leg de el. Acum am crescut. Mă voi descurca şi singură.
Nu o să te sun decât atunci când o să zâmbesc şi o să fiu fericită. Nu meriţi lacrimile mele. Eşti prea bun.
Am urcat în tren şi mi-am ocupat locul. Urma să fie un drum lung...

*


Ba plecată acolo.
Ba dincolo.
Îmi făcusem de cap în ultima vreme.
Am coborât din tren cu un zâmbet ironic. Bun venit acasă. Serios, cred că aici mă simţeam cel mai bine.Acum vreo lună poate de abia aş fi aşteptat să ajung în oraşul unde stăteam înainte. Alături de Aura şi ceilalţi. Acum mă bucuram că nu mai eram acolo. Şi am vrut să mă refugiez la mama. Acolo a fost destul de rău. Ciudat , cred că Liliana era mai apropiată şi ştia mai multe despre mine decât fiinţa ce mi-a dat viaţă. Într-adevăr, „ ochii ce nu se văd, se uită ” ...
Nu am zis nimănui la ce oră vin exact.
Nu voiam să fiu întâmpinată. Prinsesem senzaţia că oricum mă voi simţi ca acasă.
Totuşi, de unde aflase că veneam azi? Acum ? Aici?
A zâmbit, făcându-mă să înnebunesc. „ Nu ştii nimic.” Îmi transmitea expresia chipului său. Am oftat şi am vrut să trec pe lângă el. Nu m-a atins, dar m-a oprit cu vorbele.
- Nu semeni deloc cu mama ta. Plus că, ea e aşa simpatică. Mi-a dat informaţii după ce am rugat-o atât de frumos. Cine ar fi crezut că trebuie să aştept trei ore înainte să apari?
Am început să râd.
Nu ÅŸtiu de ce.
Am reacţionat fără să vreau. Mi-am dus mâna la gură, dar nu am reuşit să atenuez amuzamentul. Ceea ce mă cuprinsese în această clipă era... Uşurarea. Da, nu mai exista aceaşi apăsare pe sufletul meu. Eram eliberată.
Oprită, stând acolo în faţa lui, l-am privit. Ochii noştri s-au întâlnit. Avea o expresie caldă şi primitoare; familiară, aş putea spune. Am reacţionat în acelaşi mod. Lăsându-mi chipul să fie cuprins de blândeţe.
- E mama mea vitregă, de’aia.
Am replicat pentru a nu lăsa atmosfera aceea apăsătoare să rămână între noi. Nu ziceam nimic , doar ne uitam unul la altul. A chicotit.
- Mama mea adevărată e în Italia. Chiar am fost să o vizitez; şi să-mi cunosc tatăl şi fraţii vitregi.
Îi dădeam informaţii despre mine. Asta ceruse din prima clipă. Era satisfăcut că le primea acum. A dat din cap.
- Şi acu’ de unde vii?
M-a întrebat simplu, apropiindu-se de mine şi cerându-mi bagajul printr-un simplu semn al feţei. Nu am protestat. Putea să îl care; nu mă deranja, el era altfel. Rău , nemernic, ticălos, misogin, sadic, enervant, cretin, nenorocit , handicapat dar sincer. Îţi arăta exact ce simţea. Îţi spunea ce gândeşte. Totul la el era onest. Chiar dacă nu neapărat bun.
- De la fratele meu „ bun” şi cumnată-mea . Voiam să văd cum arată o femeie însărcinată.
Am dat din umeri începând să merg spre locul unde erau parcate maşinile. O cunoşteam pe a sa, şi zărind-o mi-am îndreptat paşii într-acolo.
- Nasol.
A dat el simplu verdictul. Mi-a pus rucsacul în portbagaj şi nu m-a lăsat să intru în automobil. M-a lipit de maşină şi şi-a apropiat trupul de al meu. Pielea îmi reacţiona ciudat, la fel ca şi corpul. Tremuram, dar nu în acelaşi fel în care o făcusem odată... Mi-era frig, din cauza adierii vântului... Era curent aici. Mi-a căutat gura , lipindu-şi buzele de ale mele. Nu s-a abţinut să nu exploreze cu limba fiecare colţişor. Inima mea bătea mai tare şi a lui la fel. Era un simplu sărut. I-am înconjurat gâtul cu braţele şi acesta s-a împins mai rău în mine.
Tic- tic – tic !
Mai tare.
Şi-a accelerat ritmul. Bătea, bătea şi eu nu ştiam cum să o opresc. Cred că mă înroşisem la faţă. Poate din cauza propriilor mele emoţii. L-am depărtat şi acesta a schiţat un zâmbet victorios deschizându-mi portiera. Nu a aşteptat să mă urc ca să o închidă, a mers spre cealaltă parte pentru a intra şi el în autovehicul.
- Săruţi mai bine decât tipul care a încercat să mă violeze.
Am zis eu râzând şi ascunzându-mi simţămintele.
Tocmai pornise maşina şi vorbele mele l-au făcut să pună frână. Şi-a întors privirea spre mine iar eu nu mi-am ferit ochii. Acum am observat că se mai tunsese. Îi stătea bine. Mi-a zâmbit cald odată ce expresia chipului său a şters uimirea întipărită acolo.
Da , acum urma compătimirea... Mi-am zis eu.
- Bun , mă. Deci, mai întâi te baţi cu Sonia când te rog să nu o faci. Pentru că nu eram acolo să te ajut; frate, nu poţi sta şi tu în banca ta măcar când sunt plecat din oraş?!
A făcut o pauză încercând să mai scape de iritare. Eu am tresărit. Nu mă aşteptam la asta.
A continuat pe un ton mai acceptabil.
- Apoi, pleci în nu ştiu ce ţară să o vezi pe mami ta şi nu-mi zici nimic, ca să stau îngrijorat în ... morţii ei de treabă.. Şi ca să nu fie de-ajuns, unu’ mai încearcă să te şi violeze şi eu IAR nu sunt acolo. Că de, nu aud nimic din guriţa aia frumoasă a ta. Uh, da, am uitat. Ca să concluzionăm , îmi compari sărutul cu al unui idiot de doi bani care a încercat să îţi facă felu’. Ce...
A vrut să înjure dar s-a controlat, lăsându-şi capul pe spate. Era pentru prima dată când îşi pierdea într-adevăr controlul. A oftat, dar nu şi-a cerut scuze. Asta îmi plăcea. A vrut să pornească.
- Auzi, chestia finală e că am primit o scrisoare de la un admirator secret.
Am început să râd dar acesta nu a făcut acelaşi lucru. M-a tras aproape de el. Faţa lui era la o distanţă miliemtrică de a mea. Am clipit nedumerită în timp ce îşi zdrobea buzele de ale mele. Căci, mişcarea pe care o făcuse nu semăna cu nimic de până acum. Inima îmi bătea încet, parcă de teamă să nu strice momentul unirii buzelor ce se mişcau la unison. Tacit, s-a îndepărtat şi am crezut că mi se taie respiraţia.
- Liliana crede că sunt Dani, sau că sunt iubitul tău. M-a invitat la cină, dar i-am zis că deja ţi-am promis să te scot în oraş.
Am început să râd.
Îngâmfat fără margini.
- N-ai leac, nu?
Am bombănit dând drumul la radio.

Wow ! Cam asta aş putea spune după ce am citit capitol şi am fost surprinsă de multe lucruri ...
Bănuiam oarecum sentimentele lui Paul faţa Ela , deveniseră evidente prin comportamentul lui . Dar nu mă aşteptam la ce s-a întâmplat în acest capitol , a întrecut orice limită a bunului simţ şi a trădat toată încredere pe care Cristi a avut în el . A încercat să îi violeze sora ...mă întreb cum ar fi reacţionat Cristi dacă ar fi aflat asta . Un alt ,, şoc" a fost relaţia lui Paul cu Miki , dar am realizat ca cei doi se merita unul pe altul .
Mă aşteptam ca Ela să fie mai impulsivă , dar a preferat să fugă . Bine a făcut ...
L-am apreciat mult pe Will în acest capitol . Poate sunt puţin naivă când zic că s-a schimbat şi a devenit mai puţin antipatic decât în celălalte capitole . Îmi aduc aminte de perioada în care îl uram pentru ce i-a făcut Elei în trecut , pentru că a lăsat-o baltă atunci. Nu ştiu dacă ţine cu adevarat la ea , poate nici el nu e sigur de sentimentele lui . Dar a fost singurul care i-a fost alături în ultima perioadă şi care nu a părăsit-o . Aşa arogant ,enervant cum este a devenit un personaj simpatic în percepţia mea . M-am bucurat când am aflat că el a fost cel care a aşteptat-o şi a reacţionat admirabil când a aflat prin ce a trecut Ela . Văd în el dorinţa de a o proteja şi de a fi alături şi să o ajute când are probleme .
A evoluat...
Mi-a plăcut acest capitol ...Îl aştept pe următorul !




Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)