Animezup - forum manga si anime

Nu - mi spune ca a dat ortu' când îi era şi fetei lumea mai dragă. Asta e chiar culmea. Nu vreau să îmi imaginez reacţia lui Eric. Oricum era nevoie de ceva mai multă acţiune după bătaia dintre Rose şi aialaltă de am uitat cum o cheamă. Trecând peste micul şoc de sfârşit de capitol...
"De fapt, îmi plăcea toamna în general. Era anotimpul meu preferat." şi al meu. [[: Îmi place că acţiunea se petrece în acelaşi anotimp ca în realitate. Îi dă un plus.
Ce mă mai bucur că nu i - ai făcut să se sărute. Cam clişeic să înceapă a ploua şi să se sărute. Bravo! *:
Ceva ce îmi place mult sunt dialogurile care nu sunt puse de umplutură. Deseori mă fac să zâmbesc prin replicile amuzante şi copilăroase ale lui Rose.
Nu mă închei cu alte prostii, doar
Baftă!

Bună Cherie,Teh:-h...pentru că o să-mi ia foarte mult să comentez fiecare capitol mă rezum doar la ultimul care m-a adus în stare de şoc:??cum adică Nate să moară,Nate???lăsând la o parte faptul că Eric şi Rose sunt la un pas de a fi împreună (era de şteptat):-"cum adică Cherie să mi-l omori pe Nate?:99:(sunt foarte posesivă:))poţi omorî pe oricine dar pe Nate NU!e prea tânăr...omoară-l mai bine pe tatăl lui Victor[-o<
Revenind la fic,îmi place foarte mult felul în care scrieţi,personalitate fiecărui personaj(adică Rose să sară la bătaie?)am rămas "frumos" surprinsă=))ce să mai zic...VREAU NEXT-ul!(cred că toată lumea îl vrea)
http://animezup.com/forum/images/smilies/Onion_35.gif

Deci trec si eu pe la ficu tau .
scuze de intarziere da'r asa sunt eu intarziata mereu .
Despre fic . E minunat . E superbb
Il ador in adevaratul sens al cuvantului .
Deci nu imi place de Victor , deoarece e un nemernik . ! Si mai zicea ca o iubeste . Ce cretin .
Desi Eric mi se parea cam rautacios la inceput acum , m'a impresionat . Sper sa nu o lase pe Rose acum are nevoie de el mai mult ca niciodata !
Imi place Nate e fratele ideal . Insa sper sa nu dea ortu' popii . . Sper sa nu ma dezamagesti
Si Kristin . am impresia ca fata asta o sa ajunga impreuna cu Nate ..
Ar fi perfect . Ar fi o familie unita .. Daca sa'r intelege si cu Rose .
Imi place de Brid . E o fire mai prostuta ,dar si o prietena buna .
Cat despre majoreta aia ..
Ma calca pe nerviii . Si la bun . Bine o facut Rose i'a dat si ei ce merita !
Si inka odata nu ma dezamagii !
Ador ficu asta si sper sa pui continuarea cat mai repede , caci revin si eu cu niste comentari despre personaje .
Spor la scris si bafta la inspiratie . !

Jasmine: Prea multe emoticoane >.<

Muuulţumim pentru comentarii * hugs* .


Lectură plăcută!


Întotdeauna este nevoie de o a treia parte. Un întreg poate fi format din doar două părţi egale, care să se completeze una pe cealaltă la extreme. Şi totuşi, ajungi într-un anumit moment în care realizezi că nimic nu s-ar fi putut înfăptui fără o influenţă de ordinul trei. Şi atunci, îţi deschizi ochii şi realizezi că totul a fost sub ei, că ar fi trebuit să acţionezi mai devreme dar ai fost reţinut, degeaba şi inutil. Şi nu poţi face decât să mulţumeşti faptului că un întreg de doi, poate primi şi influenţe plăcute din partea unei terţe.


Nu îmi pot exprima în cuvinte satisfacţia pe care am avut-o când am intrat în clasa lui Roselyn. Ora începuse, şi dându-mi seama de acest lucru am bătut la uşă, am intrat şi mi-am cerut scuze pentru faptul că deranjam. Fiind o profesoară pe care o cunoşteam destul de bine şi care mă simpatiza într-o oarecare măsură ( de regulă eram preferatul profesorilor, pot fi considerat îngâmfat în orice clipită ), m-a lăsat să intru fără probleme.
- Am venit să îi iau lucrurile lui Roselyn Hope. Nu se simte prea bine şi trebuie să o duc acasă.
M-am scuzat pe un ton atât de mieros încât m-a lăsat să îi iau ghiozdanul fără probleme. Dar nu, nu asta mă făcea să mă simt bine. Ci privirile tuturor, în deosebi a lui Victor Archibald. Mă ucidea cu ochii, deşi încerca să îşi ascundă iritarea şi furia şi totodată… Îngrijorarea. Ceilalţi parcă erau nişte spectatori ai noştri, urmărindu-ne fiecare gest. Adunându-i lucrurile, am prins un moment în care doar eu şi Archibald păream să fim conştienţi de lupta dintre noi doi, i-am zâmbit pe cât de perfid am putut şi i-am rostit uşor, încredinţând că poate citi şi pe buze:
- 1-0 pentru Eric.
Părea că nu îi pică bine replica mea, dar nu am stat să analizez. Eram atât de fericit pentru expresia tâmpită pe care o afişase încât îmi era de ajuns. Pentru moment. Am ieşit victorios din sala de clasă, fiind sigur că am stârnit o grămadă de şuşoteli în urma mea. Oare de ce îmi oferea aceasta o satisfacţie atât de profundă? Roselyn era cu mine acum. Cunoştinţe, prieteni sau orice altceva.
Ziua trecu splendid, frumos, eram pierdut în tot, în amintiri, în peisaj. Adoram toamna, fiind destul de sigur că şi Rose simţea acelaşi lucru. Şi pur şi simplu am fost încântat de orice clipă cu ea. Ploaia, până şi aceasta mă făcea să mă simt bine, chiar dacă aveam să răcesc şi mai rău acum, având în vedere situaţia. Dar nu îmi păsa nici câtuşi de puţin. Eram încă euforic când am lăsat-o pe roşcată acasă, am intrat în apartament şi m-am plimbat de colo-colo, schimbându-mi hainele şi dorind să fac un duş fierbinte. Am avut o surpriză neplăcută pentru că nu curgea apa, era o mică defecţiune astfel încât m-am văzut nevoit să sun pe cineva ce mi-a promis că rezolvă în 10 minute. În tot acest timp mă poziţionasem în canapeaua din sufragerie, Kristin nu era acasă, dar nu mă deranja acest lucru. Nefiind nimic bun de vizionat, începusem să visez iar cu ochii deschişi, imaginea ei fiind prea vie în mintea mea.
Prieteni… Nu? Am putea pur şi simplu să redevenim ca înainte. Să fiu eu şi cu ea. Dar ar fi de ajuns pentru mine, la cât de lacom de ea eram? Nu aveam cum, nu aveam forţa necesară de a o împărţi cu altcineva şi dacă aceasta ar fi dorit să se împace cu Victor? Atunci, ce? Nu aş mai putea nici să mă depărtez de ea, ar părea prea stupid şi totuşi m-ar măcina pe dinăuntru şi nu aş putea suporta să îi văd împreună, să ştiu că se sărută, că se ating şi că el e cu ea. E absurd, poate. Dar nu pot. Gelozia este atât de crudă şi atât de vie în sufletul meu încât cu greu o pot controla. Pe roşcata mea o vreau doar pentru mine. Şi totuşi, trebuie să înţeleg faptul că şi ea are anumite sentimente. Respect acest lucru. Şi totuşi, e mai presus de m ine. Nu vreau să se împace cu el şi dacă ar sta în mâinile mele, niciodată nu s-ar mai întâmpla acest lucru. Archibald este un idiot. Un idiot cu succes, bani, fler, frumuseţe şi popularitate. Genul de băiat perfect pe care oricare dintre noi l-ar detesta. Prefăcut. Nu îl puteam înghiţi. Subiectiv, desigur. Îndrăznise să se apropie de ea.
Şi apoi, ea chiar voia să fim ca înainte. Nu? Normal că voia! Aşa că acesta era primul pas în a-i cuceri inima. Pe cine minţeam? Ea încă îl iubea pe prostul acela de Victor. Cât de mult puteam să îl detest. Ciudat, nici măcar nu îmi făcuse ceva. Ba da. Mi-o furase pe Rose. Nu era de ajuns pentru a-l urî toată viaţa?
În timp ce eu mă gândeam la aceste aspecte, am auzit o bătaie rapidă în uşă. M-am ridicat, absent, întrebându-mă cine naiba ar putea fi. Desigur, cred că îşi uitase Kristin cheia, nu ar fi fost prima dată când ar fi făcut aşa ceva, deşi în ultima vreme mi se părea puţin, foarte puţin, mai cu capul pe umeri. Am oftat, deplasându-mă nu prea entuziasmat şi am deschis uşa, la fel de calm şi liniştit ca şi înainte.
Şi apoi nu am mai ştiut cum să reacţionez.
Rose s-a aruncat în braţele mele atât de rapid că de abia mi-am dat seama că era ea. Nici măcar nu o observasem, parcă, stând acolo la intrare. Nu avusesem timp pentru că de îndată ce s-a deschis uşa aceasta mi-a sărit în braţe. Şi-a împleticit mâinile în jurul trupului meu şi m-a strâns atât de tare încât pentru o secundă am crezut că mi se taie respiraţia. Vocea ei suna atât de panicată şi incontrolabilă, îi tremurau buzele, glasul, mâinile. Am reuşit să o apuc de braţe, să o depărtez uşor, mângâindu-i obrazul în treacăt. Tremura toată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi ea îmi tot zicea să vin cu ea, repeta într-una cuvântul „ Nate”. Neînţelegând nimic din reacţia ei, aceasta m-a prins de mână, m-a strâns tare şi parcă se proptise acolo, nemaiavând forţa de a se mişca. Am preluat imediat iniţiativa, am mers repede, trântind uşa în urma mea şi în câteva secunde ne-am aflat în apartamentul ei, în camera lui Nate.
Acesta stătea în pat lungit pe burtă şi părea să nu dea nici un semn. Nici unul de viaţă sau orice altceva. Rose a ţipat ceva, dar nu am putut desluşi ce. Era atât de panicată şi începuse să plângă, nereuşind să se mai controleze.
Inima mea începuse şi ea să bată mai tare. Doar acum. Eram înainte doar confuz, nepricepând nimic din ceea ce se întâmpla şi refuzând oricare teorie, fiind absent şi euforic la fel cum fusesem întreaga zi, nefiind însă cu adevărat eu, cel cu picioarele pe pământ. Acum parcă fusesem aruncat în poziţie de drept, înţelegând prea bine ce se petrecea. Şi inima mi se zguduia în piept cu o putere atât de accelerată încât a trebuit să respir adânc, convins de faptul că eu nu aveam aceeaşi reacţie violentă ca şi a roşcatei. M-am uitat la Nate, voiam să îi verific pulsul când ea a început să plângă şi mai tare şi să spună cuvinte pe care de abia le înţelegeam.
- Ce a păţit?! Eric, fă ceva! Nu înţeleg, l-am găsit aşa!
Şi iar parcă suspina şi era greu să se controleze. Voia să se năpustească asupra lui, să se arunce în pat şi să îl zguduie, am văzut asta din reacţiile pe care le avea însă în momentul acela, parcă neprevăzut, s-a împiedicat. Am fost atât de aproape de ea încât am reuşit să o prind, rapid să îi ţin echilibrul şi să o privesc în ochii măriţi, speriaţi, cu lacrimile şiroaie pe obraji. Pielea ei era atât de rece în momentul acesta şi era atât de înspăimântată încât îmi dădea şi mie o oarecare senzaţie de insecuritate. Mă implora să fac ceva, doar uitându-se la mine. Şi părea că se va prăbuşi în orice clipă.
Iar eu nu am mai putut suporta. Era atât de vulnerabilă în această clipă şi atât de greu de controlat. Pentru a putea face ceva, pentru a putea măcar să iau măsuri, să înţeleg cu adevărat ce se întâmpla cu Nate deşi în subconştientul meu eram sigur că acesta doarme buştean. . . Pentru a o controla, şi de fapt pentru a îmi satisface dorinţa aceea ce m-a cuprins atât de subit, ca un vârtej de sentimente. Pentru asta am sărutat-o.
Am prins-o în braţele mele, aceasta încă se zbătea, zguduindu-se puternic şi fără a îmi lăsa o ocazie adevărată de a o ţine sub presiune, de a nu se mai mişca. Dar eu, pur şi simplu neputând suporta, mi-am proptit buzele de ale ei. Eram atât de aproape unul de celălalt şi părea că inima ei bate la fel de tare ca a mea, dacă nu o cu o intensitate chiar mai accentuată decât aceasta. Nu mai puteam respira, nici ea nu părea să o mai facă regulat, eram prinşi în acest act de parcă ar fi fost singurul care conta în acea clipită. Buzele ei reci se încălzeau treptat sub atingerea a lor mele, limba mea s-a strecurat înăuntru uşor, aproape gentil, întâlnind-o pe a ei şi continuând un mic joc ce părea să ne liniştească pe amândoi. Îşi lăsase braţele în jos, închisese ochii, nu se mai zguduia şi părea prinsă în transă, lăsându-se ţinută de braţele mele, fără a protesta, liniştindu-se complet, participând la sărutul iniţiat de mine.
Nu ştiu cât a durat asta. Aş putea spune că ani, dar a fost prea puţin. Aş preciza o secundă, dar nu s-ar încadra nici atunci. A fost ceva nedelimitat de timp, murise acesta, eram doar eu şi cu ea într-o încăpere, fiind fericiţi pentru nu ştiu câtă vreme şi … parcă calmându-ne complet.
Ne-am desprins într-un moment de luciditate, înţelegând că nu era momentul pentru aşa ceva. Mă pregăteam să mă feresc, pentru că eram aproape sigur că mă va pălmui şi va ţipa la mine. Dar aveam deja replica pregătită: Am făcut-o să te calmezi. Şi totuşi, nu a mai fost nevoie de aşa ceva, când se pregătea să izbucnească nervos, un râs s-a auzit în cameră. Ca arşi, fiind luaţi pe nepregătite, ne-am întors privirile spre pat.
Eu nu eram atât de uimit. Nu mă aşteptasem la nimic anume dar eram sigur că motivul de panică a lui Roselyn nu era atât de întemeiat pe cum crezuse ea. Nu ştiu, o simţisem înăuntrul meu. Sau poate că îl cunoşteam prea bine pe Nate şi credeam doar că doarme. Deşi, clar, nu mă aşteptam la asta.
Stătea în pat şi se uita la noi, rânjind prosteşte şi făcându-mă să mă simt, într-o oarecare măsură, ca un idiot. Şi pe de altă parte, eram atât de mulţumit de actul de dinainte încât nu mă mai interesa nimic şi nimeni.
Dar nu eu eram important aici.
Rose încremenise. Nu se putea mişca. Asta a fost pentru câteva secunde, apoi revenindu-şi din acest şoc, s-a deplasat spre pat. Era incredibil de calmă în acest moment. Chipul lui Nate era uşor crispat, parcă luptându-se cu sine de a nu se mişca, îi venea parcă să fugă de acolo, din faţa furiei tacite a surorii lui mai mici. Şi eu eram puţin înfricoşat de reacţie ei. Aşteptam amândoi, ştiu sigur, să reacţioneze violent, verbal sau fizic şi eram destul de surprinşi că se controla pentru moment atât de bine. Faţa ei arăta surprinzător de deranjată, într-un amestec ciudat cu calmitate. Am respirat adânc, urmând-o, pregătindu-mă să opresc orice gest necugetat din partea ei. Fratele ei era pus în gardă.
Şi apoi, atât de nereprevăzut, s-a întâmplat ceva ce nu aşteptasem nici unul dintre noi doi. Încremenisem şi eu într-o oarecare măsură, la fel ca şi el. Nu prevăzusem nici gând aşa ceva. Ea îi sărise în braţe pur şi simplu. Îl strângea foarte tare, sufocându-l, dar el nu se plângea de acest lucru, părea că nu vrea să scape din acea îmbrăţişare de urs.
Eram martor la un moment de soră – frate, pe care doream să îl las în intimitatea lor. Aşa că am ieşit, având însă în minte acea imagine şi nereuşind, nevrând să o şterg. Faţa lui Roselyn atât de contrariată şi toată dragostea pe care o purta faţă de el, şi acesta înconjurându-şi braţele în jurul ei, mângâind-o, cerându-şi scuze pentru această fază, ea rugându-l să nu mai facă niciodată aşa ceva, începând – poate, să plângă iar. Dar eu nu mai aveam forţa necesară să rămân acolo. Era inutilă, prezenţa mea. Pentru că aş fi stricat clipa. Clipă ce le revenea doar celor doi.
Totuşi, ieşind din dormitor, nu am dorit să plec la mine în apartament aşa că m-am poziţionat în bucătărie, făcând nişte floricele. Oricum, momentul putea dura mult, mai ales cât îi cerea ea explicaţii, şi cu Rose putea dura într-adevăr extraordinar de mult. Eram prins cu adevărat în bucătărie, şi cu mintea plecată doar la toate evenimentele de azi. Nu puteam să îmi opresc zâmbetul plin de satisfacţie pe care îl aveam atunci când îmi aminteam de sărutul de mai devreme. Fusese atât de… Zguduitor, plăcut, ameţitor. Voiam să îl reiau. Voiam să o ating iar, să fiu cu ea, să nu contăm decât noi doi.
Bine că am învăţat să nu mai cer imposibilul!
- Ce faci aici?
Tresar. Nu fusesem atent şi nu ştiam că cineva stătea în pragul uşii, privindu-mă.
- Floricele.
A râs. Nate părea destul de OK acum, deşi cred că fusese devastat mai devreme din cauza celor întâmplate, nu se aşteptase ca surioara lui să reacţioneze astfel. Nici eu, de altfel.
- Data viitoare, nu mai fă glume din astea. Ai exagerat.
A oftat, luând bolul cu popcorn.
- Într-adevăr. O să trebuiască să îmi mulţumeşti mai târziu.
Am chicotit.
- Pentru ce?
A ridicat sugestiv din sprâncene, rânjind cu toţi dinţi şi făcându-mă, într-un fel sau altul, să îmi mut privirea de la el. Pentru că citea în mine ca o carte deschisă şi mă făcea să cred că sunt un idiot, pentru simplul fapt că sunt aşa de transparent şi o iubesc atât de mult pe sora lui. Şi apoi, care era problema în a iubi?
Nu a mai răspuns, pentru că amândoi ne dădusem seama la ce se referea şi ne-am întors în sufragerie. Rose schimba programele neliniştită, stând pe canapea şi ferindu-şi ochii de la mine. Asta m-a durut profund. Nate s-a aruncat lângă ea şi eu aproape că am avut o dorinţă ciudată de a scrâşni din dinţi şi de a pleca de acolo.
Venise la mine să o ajut cu fratele ei şi acum, ce? Nu mă mai băga în seamă? Se ferea.
Parcă spusese-i că vrei să revenim la ceea ce fusesem înainte. Eu şi cu tine. PRIETENI. Şi acum chiar nu am cerut nimic altceva, iar tu nu faci altceva decât să îmi dai uşor, elegant şi discret, cu piciorul. Pentru că, acum nu mai sunt de folos. Cred că mi se citeau nervii pe chip, sau poate că nu. Am dat să plec, fără a atenţiona măcar că aveam de gând să fac aşa ceva.
- Unde te duci? şopti Nathiel atât de convingător încât nu m-am mai putut mişca.
- Bagă şi tu filmul acela şi hai să ne uităm.
De când naiba îmi dădea el mie ordine? Prietenii.
Am băgat dvd-ul fără efort, încercând să îl ignor şi, ascultându-l, m-am aşezat pe canapea. Singurul loc liber era lângă Rose. Nu că m-aş fi plâns. El a plecat până la baie şi ne-a anunţat să nu aprindem filmul până nu vine el, ceea ce nu am făcut.
- Mai liniştită? mă adresez pe un ton destul de glacial.
Dă din umeri, parcă neavând cuvinte. La dracu! Ia, taci! Nu zii nimic, ce importanţă are, măcar?
- Scuze… rosti în cele din urmă pe un glas blând, ezitant, fricos. M-a făcut să zâmbesc.
- Pentru?
- Pentru toate astea. Am dat buzna la tine şi am reacţionat aşa… Şi Nate făcea doar glume proaste. Nu vreau să crezi că abuzez de tine şi … De tot ce s-a întâmplat azi. Ştiu că nu am nici un drept şi cred că ar trebui să îmi cer scuze pentru asta. Nu vreau să…
Însă, deja nu mai găsea o exprimare şi atenţiona că urma să se bâlbâie. Am zâmbit şi i-am luat câteva şuviţe de păr între degete, le-am dus spre buze şi le-am sărutat. Ce gest prostesc, poate. Dar am simţit că trebuie să fac acest lucru. Ea nu ştiu dacă mă urmărea.
- Nu mă înţelege greşit, vreau să mă foloseşti. Se uita atât de ameţită la mine încât m-am văzut nevoit să adaug: suntem prieteni, îţi aminteşti? Deşi eu voiam să spun doar că îmi venea să sar pe ea şi să o mănânc, să o îmbrăţişez şi să nu îi mai dau drumul în veci.
Simţeam că totul se întremase între mine şi ea. De parcă revenisem la relaţie de dinainte. De parcă nu exista nici un fel de groapă între mine şi ea, asta era senzaţia pe care o prinsesem şi care nu dădea semne de a mă părăsi curând.
EU ŞI CU EA. La fel ca înainte.
Poate chiar ar trebui să îi mulţumesc lui Nate. A dat drumul la film şi acesta se derula în faţa noastră. Ca în vremurile bune. Eram pierduţi în decor, eu nefiind atât de atent la acţiunea ce se petrecea în faţa ochilor mei ,eram prea ocupat să îi simt căldura corpului roşcatei. Stătea atât de aproape de mine. Şi mirosea atât de frumos. Şi eu eram atât de beat de fericire şi răcit încât nu mai eram conştient de nimic.
Eram mulţumit de cum evoluaseră lucrurile. Şi eram atât de încântat de faptul că aveam aşa o senzaţie de împăcare cu mine, sufletul meu părea liniştit acum şi întrezăream multe speranţe… În ceea ce o privea pe ea. Ea şi cu mine. Poate erau deşarte. Dar măcar ne apropiasem, iar, la stadiul de prieteni. Foarte buni.
Şi… Oh, mă voi gândi altădată la celelalte probleme. Nu acum. Dacă va pune ochii pe vreun alt băiat, mă voi descurca. De data aceasta, îţi jur, Roselyn, nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te fure.

Şi parcă adormisem. Mă simţeam atât de bine, mirosul ei era atât de aproape şi parcă stăteam lipiţi unul de celălalt. Nu am idee despre ce era filmul, pentru mine era doar un moment frumos în care reuşeam să readuc la viaţă unele amintiri, combinate cu prezentul

Yeah!First!
Dau edit imediat, doar să termin de citit capitolul. :]]

[Edit]
Cum ziceam, revin.
Girls, you're ză bests. Îmi cer scuze că nu am mai comentat,lenea. De citit, am citit cu sufletul la gură. Capitolul trecut am crezut că mă culegeţi de pe jos.

Aveţi un stil de a mă ţine într-un suspans... Felicitări.
Nu am ce comenta la partea de gramatică sau la naraţiune, am fost prea absorbită de acţiune.
M-a cuprins o stare de fericire când am citit partea în care Eric a intrat în clasă după lucrurile lui Rose. Aşa Eric, calcă-l în picioare pe Victor! Merită! Iar Rose ar trebui să-şi mărturisească odată iubirea faţă de Eric.

Iar m-aţi lăsat aşa, vreau next! :((

insfarsit nextuul ' :-w. Ador capitolu' :P . Ce bn ca nu mi la'ii luat pe nate >:P :x . Ce scena frumoasa intre Rose si Eric. Si nu te supara ca iti zic dar , puneti nextul mai repede . Cum vedeti ca s'o adunat cv comentarii postati urmatoru' capitol :X , ca murim de nerabdare xD .
8->
sper sa ma ascultsii :o3 .
Si sa pui mai repede nextul ',iar eu voi reveni din nou cu un comentariu :love: .
Imi place mult ficu xD .
Cel mai tare 8-> .
Sa pui repede nextul ' :-w
Si sa sti ca sunt o cititoare fidela' a ficului tau xD
=x .
Abea astept nextul ' : )
Spor la scris . >:D< :-*

Cât mă bucur că Nate e în viaţă :chuu: adică atunci când Rose s-a dus să-l "caute" pe Eric (care nu cred că ar fi putut face ceva....o posibilă reanimare :)))eu eram pregătită să sun la urgenţă :nh: suspansul mă omoară.Despre capitol...mi-a plăcut foarte mult,felul în care descri,cum decurge acţiunea,sărutul dintre cei doi care pare să fi oprit timpul în loc,faptul că mâncau floricele şi se uitau la tv ca o mare familie :) eu mâncam popcorn şi citeam creaţia voastră (avem ceva în comun) :yes:
Extraordinar capitol...spor la scris în continuare (multă imaginaţie şi timp liber...e grea viaţa de liceu)
P.S.....sunt curioasă în legătură cu ceea ce simţea Rose în momentul ăla :sry: că Eric părea uşor amuzat de situaţie :))

A fost super capitolul! Iar Nate cum putut sa -i faca asta surioarei lui?:grr: Ar fi meritat o bataita=))
Sunt curioasa ce a simit Rose in timpul sarutului..."?

Citat:"Cred că mi se citeau nervii pe chip, sau poate că nu. Am dat să plec, fără a atenţiona măcar că aveam de gând să fac aşa ceva."
- Unde te duci? şopti Nathiel atât de convingător încât nu m-am mai putut mişca.
- Bagă şi tu filmul acela şi hai să ne uităm.

Inteligenta miscare Nate, felicitari!:bv:
Well, astept next si succes in continuare! :bye:

OMG câte comentarii * can't believe my eyes * mulţumim tuturor! nici nu aveţi idee cât vă apreciem părerile şi susţinerea şi faptul că ne citiţi povestea * hugs *

Anyway, voiaţi să ştiţi ce simte, ce crede, ce se întâmplă cu Victor? Ei bine, dacă da, atunci am scris un extra din perspectiva lui. Enjoy it, hope you like it :))

Lectură plăcută!


Un Archibald ar trebui să fie puternic, rece şi fără teamă – să nu îşi arate niciodată sentimentele prea profunde şi să ştie când să se oprească. Să ştie să îi silească pe ceilalţi. Să aibă lumea la picioarele sale. Un Archibald ar trebui să cucerească…
Iar eu mă născusem în familia aceasta a convingerilor stupide, a unor reguli pe care nu voiam să le urmez şi totuşi… pe care le respectam. Poate că sângele meu era de vină. Mă întreb… Da, se poate ca aceasta să fie. Altfel, de ce am reacţionat aşa – atunci? De ce? Mă întreb… Credeam că o iubesc mai mult decât orice altceva pe această lume, că aş putea trăi cu orice defect de-al său. Nu! Mă înşel. Nu se poate să fie doar un „cred”, o iubesc mai mult decât orice altceva – poate mai mult decât pe mine însumi! Şi aş face orice, absolut orice pentru ea. Nu am putut suporta faptul că a avut un secret atât de mare şi mie nu mi l-a împărtăşit până acum. De aceea am respins-o aşa…
Mă mint inutil. Sunt dezgustător. Normal că nu a fost asta. Nu am putut suporta altceva… Faptul că ea avea un defect, că nu era perfectă aşa cum o creasem eu. Pentru că într-un fel sau altul, asta făceam… O ţineam lângă mine nu doar pentru faptul că o iubeam atât de tare - căci sentimentul continuă să sălăşluiască înăuntrul meu! Nu! Era mai mult de atât. Simţeam nevoia să ştiu că este a mea, că o deţin – o posed! Şi ce gânduri pline de mârşăvie se odihneau în subconştientul meu. Sângele meu de Archibald părea să se fi descoperit – şi am înţeles asta tot timpul! Că sunt la fel ca el, ca ei – ca toţi cei din familia mea! Dar nu am vrut să o recunosc, îmi plăcea să mă cred diferit, scăpat de blestemul acestui orgoliu stupid, al mândriei acesteia neînţelese şi a sentimentului prea înalt de posesiune… Am vrut, desigur, să fie a mea şi să fie perfectă, aşa cum mi-o imaginam eu. Pentru că treceam cu vederea asupra tuturor lucrurilor negative! Şi cum pot fi eu – astfel! – un băiat bun? Pentru că ea… Desigur, asta credea că sunt.
Am respins-o în cel mai josnic mod posibil şi am făcut-o să creadă că nu ţin deloc la ea, că totul a fost superficial. Şi poate… Pentru o secundă, am crezut şi eu asta. Pe cine mint? Eram doar prea lovit în … În ce? În suflet? Nu. Nu e asta. Pur şi simplu mi-am pierdut firea, mi-am dezvăluit cea mai urâtă personalitate… Eram doar prea surprins, nu am vrut să accept, nu am vrut să văd. Dar erau doar reacţii de moment – avea să îmi treacă curând! De fapt, deja s-a înăbuşit acel sentiment – a dispărut… Deşi, cauza – ar putea fi cu totul alta!
De ce nu văzusem mai devreme? Iar mă mint! În propriile mele gânduri, mă mint. Faptul că Roselyn luase droguri, nu mă deranja atât de tare pe cât credeam. A fost doar impactul.. Era de domeniul trecutului. Fuma – dar se putea lăsa, în grija mea. Nu, nu era atât de grav. Deloc, chiar. Şi de ce am reacţionat aşa? Sunt un idiot, uneori! Şi de ce nu am văzut mai devreme intenţiile lui Eric? Ba le-am văzut! Subconştientul meu era sigur de aceste lucruri, dar eu le-am ignorat pentru că nu credeam să fie posibil aşa ceva. Sau poate că doar îmi era frică de concurenţă, ştiam că Rose era mai vulnerabilă decât o creasem eu… Că Eric mi-o poate fura în orice clipă! Ştiam! La naiba, ştiam! Şi aşa am vrut să o protejez, să o ţin lângă mine, să îi fac pe plac în orice chestiune, să o iubesc, să o aştept, să nu o forţez la absolut nimic! Numai să nu îşi întoarcă privirea spre el, să nu îl vadă, să nu observe ceea ce şi eu observasem. Chiar dacă asta mă durea! Fiecare întâlnire cu el, fiecare privire a sa şi vorbă adresată ei – vedeam în ochii lui acea dragoste ce încerca să o ţină ascunsă şi ura, ura! Pentru mine… Şi am vrut să le ignor, la exterior, deşi mă măcinau pe dinăuntru, mă făceau să vreau să îi trag un pumn şi aproape că mă rugam în gândul meu să nu îi observe şi Rose sentimentele…
Nu. Nu am fost surprins când mi-a spus acele lucruri, când Eric mi-a mărturisit că o iubeşte. Ştiam! Şi atunci de ce am fost atât de prost? Atât de prost încât să cad în această cursă blestemată, să o tratez aşa pe Rosie şi apoi să o pierd? De prost. De idiot. Doar dacă nu m-aş fi născut ca şi un Archibald, dacă nu aş fi trăit în mediul acesta… Dacă… Dacă, dacă, ce? Simt nevoia absurdă să dau vina pe cineva, pe ceva. Sunt atât de slab. . .
Toate aceste gânduri mă loveau în cap la prima oră a dimineţii. Încercam să par calm, dar nu ştiu ce expresie avea chipul meu. O luptă destul de grea se dădea înăuntrul meu. „Când o voi vedea pe Rose, voi merge la ea şi îi voi cere iertare”. Acesta era planul meu. Şi ce plan elaborat! Ştiam că nu avea nici un rost, nu îl voi putea duce la capăt…
Nici nu îmi dădusem prea bine seama de faptul că ţineam un creion în mână şi scriam ceva cu el. Era un gest atât de mecanic încât am fost surprins că mâna mi se putea mişca fără ca eu să realizez asta. Şi chiar în acel moment am auzit vocea lui Bridget, vocea lui Roselyn. Am tresărit, dar nu ştiu dacă se observa în exterior. Inima îmi bătea de un infinit de ori mai tare decât înainte şi de abia o puteam controla. M-am concentrat pe foaia din faţa mea, am început să scriu, nici nu îmi dădeam bine seama ce. Eram agitat, ochii mi se plimbau neliniştiţi pe pagină, am respirat adânc, mi-am impus să mă calmez – faţa mea poate era impasibilă acum. Era, cred, cel mai greu rol pe care îl jucam până acum.
Şi totuşi, atenţia mea era asupra lor, asupra conversaţiei celor două fete. Bridget binevoia să vorbească atât de tare încât nu era necesar să ascult cu prea mare atenţie.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
Cred că ochii mi s-au mărit instantaneu. Am încercat să mă calmez, reuşind destul de repede deşi inima mea bătea şi mai tare ca înainte deşi nu crezusem acest lucru posibil. Strângeam creionul între degete cu toată forţa şi încercam să mă calmez, să fiu atent la idioţenia aceea de foaie din faţa mea, să nu mă mai gândesc, să nu mai prevăd... Dar vocea ei s-a auzit prea repede!
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit?
Şi s-a rupt. A trosnit. Creionul dintre degetele mele s-a rupt în două din cauza furiei mele, din cauza durerii ce pusese stăpânire pe mine. Nu! Nu! Nu! Practic, e imposibil – nu. Nu am auzit bine. Întrebarea aceea… Nu! De fapt, probabil nu se află nimic în spatele ei – e imposibil! Ele două sunt prietene – e normal să fie surprinsă, să o întrebe… Pe cine mint?
În tot timpul acesta scotocisem în ghiozdan după un alt creion, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ce minciună! De fapt, cu coada ochiului priveam spre cele două, deşi chipul frumos al lui Roselyn nu îl puteam zări. Îmi venea să plâng, să oftez, să mă ridic de acolo şi să o iau de mână, să plecăm, să discutăm, să îi spun că o iubesc şi că o iert! Să fim din nou cum eram înainte. Dar picioarele mele nu reacţionau, nu eram capabil să mă ridic… Şi totuşi, voiam! De ce nu puteam? Eram un laş, un adevărat laş! O să îl las pe Eric să mi-o fure? Nu! În nici un caz. Roselyn e doar a mea! Suntem făcuţi unul pentru celălalt, şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Poate nu la fel de mult ca mine! Poate… Dar nu! Ar fi imposibil ca ea să se gândească la Eric ca la altceva decât la un foarte bun prieten pierdut…
Profesoara a intrat în clasă. Ascultam absent ceea ce zicea, de fapt informaţiile nu ajungeau până la creier, nu le pricepeam. Mă gândeam tot la Rose şi mă luptam cu dorinţa de a mă întoarce, de a îi zâmbi şi de a-i face cu mâna, de ce nu? De a mă ridica de acolo şi a mă pune în genunchi în faţa ei, să îi cer să mă ierte pentru cât fusesem de idiot! Şi eram atât de deplorabil, pentru că oricum mândria mea de Archibald nu mă lăsa să fac asta – de fapt! Nu! Nu era asta. Mi-era teamă. Pentru că eram doar un laş, un fricos – mi-era teamă de reacţia ei, de respingere – poate.
Nu ştiu cum a trecut ora căci inima mea se zbătea în toate direcţiile şi aveam impresia că voi rămâne fără aer, că mă voi dezintegra din cauza durerii prezente în piept – pentru că nu mă slăbea deloc. Cuţitaşe îmi atacaseră muşchii şi aveam impresia că voi începe să zbier – din cauza durerii sufleteşti ce pusese stăpânire pe mine. Emoţiile acestea mă duceau la extrem şi aproape că îmi venea să plâng. SĂ PLÂNG! Parcă deja mă usturau ochii...
Dar înainte de asta… S-a sunat, profesoara a ieşit. M-am ridicat, am respirat adânc, mă pregăteam din toate punctele de vedere – aveam să merg şi să vorbesc cu ea. Trebuia să mă asculte – Rose nu era imposibilă! Şi era… vorba de mine, de noi – eram de atâta vreme împreună. Trebuia să mă înţeleagă, fusesem şocat. Dar şocul trecuse şi acum puteam să vorbim despre asta… Şi eu puteam fi alături de ea, să o încurajez, să o iubesc, să fim iar… Noi, împreună.
Şi totuşi, când m-am întors, am observat că locul ei era gol. Am rămas în picioare, de neclintit, pentru nu ştiu câte secunde, poate minute, privind spre locul ei. Eram atât de absent, nu vedeam nimic altceva în jurul meu, parcă inima mea murise şi nu mai făcea zgomot, dar de fapt aceasta nu era decât o iluzie, căci îmi bătea mai repede ca oricând… parcă mă ucidea pe dinăuntru. Iar eu eram aşa un fraier! O lăsasem să plece! Unde dispăruse? De ce nu fusesem atent? De ce eram atât de idiot uneori, şi de ce… De ce, pentru numele lui Dumnezeu, o lăsasem să îmi scape, o lăsasem să plece şi rămăsesem singur?
SINGUR! Pentru că aşa puteam acum fi definit. Eram lsat de izbelişte, fără dragostea cuiva care să mă protejeze. Pentru că asta făcuse Roselyn până acum… Avusese grijă de mine… Eram atât de prost! M-am aşezat înapoi pe scaun şi m-am pierdut printre foile aşezate pe bancă. Nu eram atent la ele, cine ar fi fost? Îmi auzeam adesea numele strigat prin clasă, nu răspundeam – îmi băgasem căştile în urechi, „ nu auzeam”. Nici măcar nu ascultam muzică. Voiam să fiu lăsat singur. VOIAM SĂ UIT. Ba nu. Mă mint. Voiam să se întoarcă la mine şi devenisem atât de disperat… Atât de disperat încât eram în stare – chiar acum, să mă ridic şi să alerg prin tot liceul după ea… Aş fi făcut orice pentru Rose. Orice!
Dar înainte să mă pot decide de aşa ceva, am auzit nişte voci în spatele meu şi apoi un profesor – sau era profesoară? – intrând.
- Da! Nu glumesc! Hope s-a bătut cu una pe hol. A fost amuzant. Pentru Archibald – bine, e de înţeles, şi eu m-aş bate pentru un tip ca el – adică!
- Mai încet, o să te audă! Şi nu ştiu dacă vrei asta.
- Are căştile în urechi, lasă-mă să îţi povestesc în continuare. Deci, s-a bătut cu tipa aia… Alice sau Alyson sau – pana mea, nu ştiu cum o cheamă. În fine şi şi-au vorbit urât, aia a atacat-o, Roselyn a ripostat. Cine ar fi crezut? În sfârşit a izbucnit şi fiara din ea!
Au început amândouă să râdă. Eram cu sufletul la gură – voiam mai multe detalii. Stăteam neliniştit în bancă, aproape că tremuram – sau poate era doar senzaţia dinăuntrul meu? Mă lăsam condus de emoţii, nu mai vedeam nimic în jurul meu… De fapt, nu – nu era asta, eram atent doar la cele două din spatele meu, ce purtau atât de liber această conversaţie. Aveam o figură impasibilă, poate plictisită iar pe dinăuntrul meu fierbeam. Simţeam nevoia să mă ridic, să merg să o caut! Vocile au continuat să se audă.
- Aşa şi? Ce naiba s-a întâmplat? A venit vreun prof să le despartă sau ceva?
Cea care întrebase asta a chicotit.
- Ah! Asta nu ar fi fost deloc interesant. Acum urmează partea cea mai bună. Cine crezi că vine în apărarea prinţesei fiare?
Cealaltă a răspuns că nu are nici cea mai mică idee. Nu avusesem timp, nu – nu avusesem timp să mă gândesc la răspuns, eram prea prins în conversaţia lor, inima îmi bătea mai tare şi… Era bucurie. Pentru că ştiam că se bătuse pentru mine, că mă apărase ca fiind al ei şi asta îmi umplea sufletul de atât de multă bucurie şi speranţă încât… Încât părea că nimic altceva nu ar mai conta. Aş fi putut să mă duc la ea chiar acum. Da, pentru că ştiu că mă iubea la fel cum o făceam eu. Aveam să ne împăcăm! Trebuia să o facem. Să fim împreună… Să… Cred că devenisem dependent sau înnebunisem.
- Hei, deci, tipa se bate pentru Victoraş ca Alyson să nu i-l fure, sau mă rog – să cine ştie ce! Şi apoi apare zmeul şi o apără. Mă rog, nu cu violenţă, ci aşa… Galant, cum e el. Haide, ştiu că ştii despre ce vorbesc. „ Chestia pe care o iubeşte soră-ta”, mă rog – nu că ar avea vreo şansă la el, e mică şi proastă şi soră-ta dar nu asta e important. Un indiciu, nu mai e cu Bridget!
- O Doamne, O Doamne! Vrei să spui că Eric a venit să o ajute pe Rose? Dar parcă nu mai erau împreună? Cuum! Tipa asta e atât de norocoasă, şi nu e deloc corect. Of, la naiba! Nu poţi vorbi serios, Eric chiar a…
Nu avusesem timp nici să asimilez informaţia, uşa se deschide brusc şi eu nu îmi aminteam să fi auzit pe cineva bătând. A murmurat nişte scuze, a luat ghiozdanul lui Rose. I-a luat lucrurile … Ce … Era Eric. Îl observam, mă întorsesem pentru a-l privi. Zâmbea, murmura scuze, nu pricepeam ceea ce zicea – eram prea ocupat pentru a-i cerceta chipul triumfător. Surâsul lui îi făcea pe toţi cei prezenţi să chicotească, să înţeleagă lucruri pe care eu parcă le negam. De fapt, cu toţii erau poate prea prinşi în altceva iar eu aveam păreri. Fetele chicoteau ceva, şi aveam impresia că toate o făceau. Bridget nu îl scăpa din ochi, îl cerceta, fierbea de furie – nici ea nu părea să înţeleagă ceea ce se petrecea. Ba nu. Ea, ca şi mine, înţelegea…
Un fior rece mi-a străbătut spatele, m-am îndreptat, l-am privit în ochi, inima mea bătea atât de tare încât simţeam că o să îmi sară din piept iar ura ce sălăşluia acum înăuntrul meu era mai mare decât orice altceva ce simţisem eu până acum…
Şi am putut citi pe buzele lui Eric Eyed ceva… Ceva ce m-a cutremurat, ce m-a trezit la realitate, ce m-a făcut să înţeleg că … S-ar putea să o pierd pe roşcata mea pentru totdeauna.
- 1-0 pentru Eric.
Şi frânturi din conversaţia noastră începeau să îmi apară în minte…
- Ştii ce, Victor? O să îţi spun un mic secret, şi eu simt ceva pentru Roselyn. Nu, nu aşa cum o faci tu. Ceva şi mai intens, mai puternic. Vezi tu, eu am fost alături de ea şi în perioada drogurilor, apoi ai apărut tu şi ai stricat totul. Vezi, acum că ai dispărut iar din peisaj, să nu te aştepţi să reintri. Nu o să îţi mai dau voie. Ştii? Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască. Ţi-o garantez.
Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască…
Cât de mult mă deranja adevărul acestor cuvinte! De ce am fost atât de… atât de… Atât de, cum? De ce? De ce am lăsat-o să plece, să o pierd, să rămân singur!
- Ete, na! Ce-o fi cu ăştia doi? Să nu îmi zici că Roselyn-cap-pătrat ni-l fură şi pe Eric-bunăciunea? Haide, e prea de tot! O urăsc pe tipa asta, e atât de…
- Da! Ştiu… Şi totuşi, poate că doar sunt… prieteni, ştii tu – adică se zvonea că…
Cele două continuau să discute dar eu deja nu le mai puteam auzi, eram prea nervos şi nu mă mai puteam concentra la nimic. Am murmurat şi eu nişte scuze, Dumnezeu ştie ce am zis şi mi-am adunat lucrurile, ieşind din salon. Probabil toţi discutau despre mine acum. Archibald – înfrânt şi suferind şi vulnerabil. Şi pentru prima dată în viaţa mea, nu îmi păsa de ceea ce credeau ceilalţi. Aveam un impuls nebunesc de a fugi spre casă, dar nu la mine - spre Roselyn – să vorbesc cu ea! Înainte să îmi dau seama de ceea ce fac, am ieşit fugind din liceu şi am urmat drumul spre casa ei. Alergam ca un nebun, nici nu îmi aminteam când făcusem ultima dată acest lucru. Regretam mai mult decât orice ceea ce făcusem, îmi regretam comportamentul de doi bani şi o voiam înapoi. Nu puteam să trăiesc fără ea! Am urcat scările , nici măcar nu îmi dădeam seama când ajunsesem acolo, eram transpirat – afară era frig, urmam să mă îmbolnăvesc, poate… Haina îmi era desfăcută.. Dar nu mă interesa! Voiam doar să ajung acolo. Am bătut la uşă, am apăsat pe sonerie. Nu era nimeni. Am mai încercat… Încă odată. Nu răspundea. Încă o dată… Hai, te rog! Te rog, te rog, te rog… Răspunde… Eram disperat şi parcă o ştiam dar nu mă puteam controla. M-am întors. Uşa de vis a vis… Unde stătea Eric. Am bătut, am apăsat pe sonerie ( aici trebuie să fie! ) dar nu a răspuns nimeni. Am realizat, într-un târziu, că acesta nu eram eu… Că nu era comportamentul meu. Am oftat, mai mult decât epuizat şi am sunat un taxi. A ajuns prea repede, am ieşit din clădire, am urcat, am dat indicaţii şi am lăsat totul în urmă…
Inima mea se zbătea cu o putere animalică dar încercam să o ignor. Eram prea trist, mă durea sufletul şi pieptul şi mi se sfâşiau toţi muşchii – singuri parcă. Durerea aceasta persista în tot trupul – parcă şi capul mă durea.
- Sunteţi bine?
M-a întrebat taximetristul. Nu i-am răspuns. M-am uitat în oglindă – eram palid, faţa mea era crispată, se vedea că sufăr.
Aparenţele… Dar eram prea slab acum să îmi dau seama dacă ele contează sau nu, nu mă interesau… Nu îmi păsa de nimic dacă Roselyn nu era cu mine…

[center]*[/center]

- Victor, eÅŸti mai bine?
Stăteam în pat – răcisem, mă uitam la tavan, absent… Nici nu ştiam cât trecuse de când mă despărţisem de Roselyn. Mai mult de o oră? Probabil era de un infinit de ori mai mult… Probabil de zile întregi, săptămâni, sau poate că nu… Pierdusem noţiunea timpului, mi-era atât de greu fără ea încât parcă începusem să mă dezintegrez.
- Sunt bine, i-am replicat sec tatălui meu.
- Vrei să o sun pe Roselyn? Să stea cu tine…
Faţa bătrânului părea îngrijorată. Nu îl mai văzusem aşa până acum. Iar eu – brusc, am început să mă comport ca un ţânc răsfăţat, m-am întors cu spatele la el, mi-am îndesat capul în pernă şi i-am spus să plece.
- Victor…, a început el pe un ton demn de tot regretul.
- Nu acum… Nu o suna. Nu vrea să mai audă de mine. Te rog, te rog – ieşi!
Şi uşa s-a închis. Eram singur… Mă apăsa acest lucru, îmi măcina sufletul pe dinăuntru. Mi-era frică până şi de propria persoană… Oare când începuseră lacrimile să îmi curgă pe obraji? Oare… când s-a întâmplat asta? Şi curgeau şiroaie, în continuare, fără oprire, iar eu nu îndrăzneam să le şterg. Prinsesem telefonul între degete. Am scris un mesaj, prea repede pentru a mă mai gândi şi l-am expediat.

[center] Rose… Te iubesc. Am nevoie de tine.[/center]

Disperat, nedându-mi seama cu adevărat de ceea ce fac, am apelat-o înăbuşindu-mi lacrimile. A răspuns rapid. Nu am aşteptat, am vorbit:
- Jur… Nu pot trăi fără tine…
Nu ştiu cât de disperat a sunat tonul meu…
- Victor, ar trebui să ştii că ea poate să trăiască fără tine. De fapt, supravieţuieşte chiar mai bine decât credeam. Cu ajutorul meu, cine ştie? - a făcut o pauză. Aş vrea să spun că-mi pare rău pentru tine, dar nu-mi place să mint. N-o mai căuta. Nu îţi mai dau şansa să te apropii de ea.
Şi a închis. Eric a închis. Îi recunoşteam vocea, eram surprins, îndurerat, sfâşiat de fiecare cuvânt al lui. Întrebările veneau fără oprire: De ce a răspuns el? unde sunt ei? Ce era cu zgomotul acela? De ce nu mă caută Rose? De ce am fost atât de prost?

De ce plâng în continuare, şi mai tare ca înainte?...