Mulţumim Abbeh *hugs* apreciem enorm comentariul tău.
Sper că mai sunt şi alţii care încă ne mai citesc povestea.
Am venit cu următorul capitol. Sper să vă placă.
Lectură plăcută!
Capitolul 22
Se spune că, atunci când te aştepţi mai puţin la un lucru, atunci se întâmplă.
Niciodată nu m-am gândit dacă ceva asemănător poate fii adevărat.
De asemenea, se mai spune şi că nu ar trebui să subestimăm nicio persoană din jurul nostru, oricât de bună sau dulce ar fi, oricât de rea şi crudă ar fi. Uneori, o persoană malefică poate face un act incredibil, extraordinar, ceva la ce nu se aşteaptă nimeni. Dar, aşa cum partea mai întunecată poate aduce lumină, aşa şi o persoană bună îşi poate schimba instantaneu figura şi să facă un gest groaznic, ceva la care nu te aşteptai niciodată.
Şi totuşi, atunci ajungi să te întrebi : cunoşteam eu acel personaj? Şi realiezezi că, poate, nici nu îţi pasă. Eşti condus de nervi pentru ceea ce a făcut şi uiţi câtă fericire ar trebui să îţi aducă acest fapt. Realizezi mai târziu şi eşti uimit de simţul dreptăţii pe care l-ai avut în acel moment. Sau poate, nu fusese asta. Ci doar un act disperat al propriului amor. Ceva ce inima ta a făcut, sau poate doar trupul a reacţionat în favoarea ta.
Oricum, ajungi în acel punct să te gândeşti că... Orice este posibil.
[center]*[/center]
Stăteam acolo de câteva minute, cred, fără a mă putea mişca. Într-un final am realizat unde eram, stând în mijlocul drumului, în ploaie, fără o umbrelă sau geacă cu glugă, fiind ud leoarcă, din cap până în picioare. Am tresărit uşor la această reacţie a mea, şi m-am mişcat, plin de îngâmfare de acolo. Şi dacă stăteau în acel loc, ce ? Nu mă puteau influenţa în niciun fel. Am scrâşnit din dinţi, puţin perceptibil şi am încercat să îmi arunc toată furia într-un colţ necunoscut al sufletului, pentru a nu trebui să izbucnesc, să fac lucruri pe care le-aş putea regreta.
Nu mai aveam mult. Nu mai vedeam drumul în jurul meu, şi aşa era prea cunoscut. Doar picăturile de ploaie mă izbeau cu o violenţă aproape turbată, începând aşa de rapid să lovească cu picăturile mărunte, necruţător.
Şi atunci, Victor s-a întors, cu o expresie de neînţeles pe chip. S-a întors şi a făcut câţiva paşi, foarte rapizi, pentru a pleca, Eu am continuat să merg, neînţelegându-i prea tare gestul, şi chiar nu mă făcea să mă gândesc prea mult. Treaba lui nu era şi a mea. Bine, atâta timp cât nu era vorba de Roselyn, se înţelege de la sine. Venea ca şi turbat, parcă, nemaivăzând nimic în jurul lui, cred că dacă ar fi avut ceva la îndemână, l-ar fi distrus.
Faţă în faţă.
Nici nu mă văzuse iar eu nu am vrut să îl ocolesc. I-am examinat expresia feţei. De nedescris.
Avea buzele curbate într-un mod sarcastic, de nerecunoscut, ochii fără culoare, deşi îşi păstrau căpruiul bine conturat. Părul i se lipea de frunte, părând mai degrabă brunet. Şi-a aţintit ochii spre ai mei, nici nu îmi dădeam seama acum dacă era o diferenţă de înălţime între noi. Se uita la mine într-un mod ciudat şi neînfricat, aproape încurajator, de parcă îmi cerea o provocare. El nu făcea niciodată asta.
Era ceva , clar, în neregulă cu el.
Oh, da! Am râs, neputând să mă abţin. Inima mea se zbătea cu putere, era un moment perfect să îl atac; nu făceam eu asta de multă-mutlă vreme?
- Ce-i cavelerule, sunt probleme-n Paradis?, am zis destul de tare şi clar, să fiu sigur că înţelege ce zic, în zgomotul produs de ploaie.
Nu şi-a mutat privirea de la mine şi nici nu mi-a răspuns la întrebarea cam retorică, totuşi – a vorbit.
- Înţeleg acum de ce te comporţi aşa cu Roselyn. Ai avut mereu dreptate..., râde ironic. Îmi spune că sunt ca un drog pentru ea, mi se pare atât de stupid. Ea în sine este stupidă în asemenea condiţii. La urma urmei – un zâmbet i s-a întipărit pe chip, unul aproape crud- , nu e decât o dependentă de droguri.
S-ar zice că în momente din acestea nu ai timp să reacţionezi, să asimilezi informaţia. Însă, la mine a fost total opus. Chiar înainte ca eu să îmi dau seama, am izbucnit într-un râs agresiv, neputându-mi-l controla. Am replicat.
- Ce ştii tu! M-am uitat la el, abţinându-mă să nu îl arăt cu degetul. Ce ştii tu despre Rose! Ce? Îţi zic eu, nimic. Nu o cunoşti, nu ai niciun drept să spui asta despre ea. Eşti doar un laş.
Ţipasem mai mult. Se uita la mine confuz, încă nervos, ridicase din sprâncene sugestiv. Am vrut să plec şi să îl las baltă. Nici nu merita efortul. Totuşi, nu şi-a putut ţine pliscul.
- Pardon? Eu nu o cunosc?! Ba da, crede-mă că o fac. Acum, cel puţin. Eu am avut de-ajuns. Din ea, de ea, de tot. Şi pe tine ce dracu te-a apucat? Tu eşti mereu împotriva ei, sau doar îţi place să intri în contradictoriu cu mine?
Nu am avut cuvinte pentru a răspunde. Pentru prima dată în viaţa mea nu am vrut să vorbesc, nu am vrut să îi spun nimic. Corpul mi s-a mişcat fără voie, înainte să îmi dau seama. Îmi încleştasem degetele mâinii stângi într-un pumn agresiv. M-am îndreptat rapid spre Victor. Nici nu îşi dădea seama ce se întâmpla. Eram destul de aproape unul de celălalt. Totul s-a întâmplat rapid. Nici nu a ştiut cum să reacţioneze, nu s-a putut mişca. Pumnul meu s-a întipărit pe chipul lui, mişcându-l câţiva paşi în spate şi aproape făcându-l să îşi mângâie obrazul, totuşi – nu a făcut-o. Atâta demnitate avea şi el.
Eu aveam un sentiment plăcut, îmbinat cu o furie de necontrolat. Era roşu tot, fără mişcări, vorbe sau interpretări. Deschisese gura pentru a zice cine ştie ce minune, nu i-am dat ocazia. Am trecut pe lângă el cu o expresie mult superioară.
- Ştii ce, Victor? O să îţi spun un mic secret, şi eu simt ceva pentru Roselyn. Nu, nu aşa cum o faci tu. Ceva şi mai intens, mai puternic. Vezi tu, eu am fost alături de ea şi în perioada drogurilor, apoi ai apărut tu şi ai stricat totul. Vezi, acum că ai dispărut iar din peisaj, să nu te aştepţi să reintri. Nu o să îţi mai dau voie. Ştii? Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască. Ţi-o garantez.
Nu ştiu dacă a întors privirea după mine, dacă mi-a mai spus ceva sau dacă a reacţionat în vreun fel anume. Nu mai aveam timp de el şi oricum nu mă interesa, trecusem de mult de lângă el, îi spusesem acele lucruri din mers. Acum mă grăbeam spre Rose.
Inconştient, am început să fug pentru a ajunge cât mai repede în bloc, ceea ce am şi făcut. Am intrat fulgerător, cu o viteză uimitoare şi nu mi-am dat seama că cineva era acolo. M-am ciocnit de acea persoană, recunoscând-o rapid.
Eram gata să cad peste ea, aceasta dezechilibrându-se total, dar m-am întors repede astfel încât poziţiile s-au schimbat iar eu am fost cel care s-a lovit cu capul de scară.
Asta duruse.
Dar nu a contat pentru moment. Roselyn avea lacrimi în ochi, plângea de mult? De fapt, se părea că tocmai terminase cu o rundă de boceală şi acum îi mai dădea încă uneia drumul. Nu era plouată, nu stătuse afară.
Mi se rupea inima.
Era atât de tristă. Şi pentru cine? Pentru amărâtul acela de Victor? Idiotul, trădătorul – pentru că acele cuvinte nu ţi le spune o persoană onestă pe la spate.
Am îmbrăţişat-o şi nu mă aşteptam nicio secundă să mă respingă, nici nu avea forţa pentru aşa ceva. Am ridicat-o şi am luat-o în braţe, iar ea nu a avut niciun reproş. Am intrat în lift, am apăsat un buton şi am aşteptat.
- Poate nu trebuia să îi mărturiseşti, am zis. Chiar dacă nu credeam asta.
A oftat.
- Mda..., poate, a răspuns extraordinar de sec. Am zâmbit.
- Te face să suferi, ha?, am întrebat-o neputând să mă abţin. Şi eu cât mai suferisem din cauza ei. Totuşi, asta nu mă făcea să mă simt mai bine având în vedere autorul.
S-a uitat straniu la mine, prima dată neînţelegând, apoi ochii ei s-au schimbat, lacrimile s-au oprit şi şi-a întors faţa în altă parte.
- Scuze, a zis sec atunci când am ajuns la etajul nostru. Eu m-am mulţumit să zâmbesc, să intru în apartament şi să îi mulţumesc în gând lui Kristin că nu era acasă în seara aceasta.
Am pus-o în sufragerie pe un fotoliu şi aproape mi-a venit să râd. Parcă starea ei s-a schimbat rapid, din deprimarea în care căzuse, văzându-mă făcând acel gest.
- Ce ai?
Rapid, trebuia să cunoască detalii. Am dat din umeri.
- Te-am udat de tot, nu observi? Acum, trebuie să îţi caut şi ţie haine curate. Dacă o să iau de la Kristin o să mă omoare, aşa că n-am ce să-ţi fac.
Nu am aşteptat să spună nimic, pur şi simplu am ieşit, am mers până la mine în dormitor, am scotocit în dulap, am scos un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi şi i le-am înmânat. În timpul în care eu lipsisem, scurt de altfel, ea parcă se transformase în piatră.
Am oftat.
- Hai, nu-i aşa rău. Să îţi dau nişte îngheţată şi să pun un film? Se spune că funcţionează, nişte calorii în plus, dar le dai tu jos, nu?
Recunosc, făceam conversaţie pentru a-i mai lua gândul de la nesuferitul ăla, pe care dacă până acum nu îl suportam acum îmi doream mai mult ca oricând să îl omor, cu riscul de a mă transforma într-un criminal.
- Mersi, Eric. Ştiu că nu merit asta. E cam ironic, nu? Oricum, poate că ar fi mai bine să mă duc la mine... Acasă. Tu probabil nu ai chef să mă... Dădăceşti...
Da, cu siguranţă nu aveam chef să fii la mine acasă, sigur!
Am oftat, şi am făcut un pas în spate. Dacă voia să plece, poate că ar fi fost momentul potrivit să o las să facă ce vrea, să nu o mai tachinez; poate chiar nu avea nevoie de mine, la urma urmelor.
La naiba! Mi-era rău. Era foarte cald şi totodată foarte frig, aveam frisoane? Sigur mă îmbolnăvisem de la ploaia asta. Perfect. Acum începea să se rotească şi încăperea şi eu vedeam două Roselyn ce se ridicau de pe fotoliu. Ok, o să plece curând şi eu o să îmi fac un ceai şi...
Tocmai trecea pe lângă mine, atingându-mă uşor, m-a făcut să mă întorc rapid, se împiedica. Am prins-o; stăteam aplecat spre ea, ţinând-o de mâini. Am revenit rapid în poziţia iniţială.
- Eric, dar ... Arzi!, a zis contrariată, făcând ochii mari. Eu am zâmbit.
- Dap, aşa se pare. Şi tu ai de gând să mă laşi aici singur, dar o să mă descurc eu – hei! Sigur, nu o să mor. Nu e ca şi cum ar fi prima dată când m-ai lăsa singur, aşa în pustietatea mea. Sunt obişnuit, nu te stresa.
Urât din partea mea, cred. Doream doar să iau toată atenţia ei asupra mea. Să nu se mai gândească la ştiu-eu-cine-e-cel-mai-mare-cretin-din-lume. Am oftat. Ăsta era şantaj sentimental.
Åži mergea ca uns.
M-a luat de mână şi m-a aşezat pe canapea, ducându-se în altă cameră şi schimbându-se în ce îi adusesem. Nu veneau prea OK pe ea lucrurile, în sensul că – evident – nu purtam aceeaşi mărime, dar era sexy. Iar eu fierbeam ( la propriu, aveam febră ) .
- Crezi că eşti în stare să te schimbi? Mi-a zis mergând la mine în dormitor, mai degrabă a ţipat ca să o pot auzi.
- Ştiu şi eu! Poate!, am răspuns chicotind. Ce ar fi să încerci tu?
Bineînţeles, nu a fost încântată şi mi-a aruncat nişte lucruri la întâmplare iar eu m-am dus în baie, timp în care aceasta a fugit în bucătărie. Rapid, am terminat acolo şi m-am dus să văd cât de tare mi-a distrus bucătăria. Însă, nu apucase decât să caute ce îi trebuia pentru ceai. Am răsuflat uşurat.
- Stai jos!, i-am ordonat pe un ton fals impunător şi aceasta s-a îmbujorat, aşezându-se pe primul scaun de lângă ea.
- Voiam să te ajut!
Se apăra doar.
- Da, ştiu asta, apreciez. Dar îmi amintesc eu cum m-ai ajutat tu ultima dată să facem sendvişuri şi mi-a fost de-ajuns să înţeleg că ceaiul e prea avansat. Am zâmbit larg, făcând-o să înţeleagă că nu vreau să o jignesc.
- M-am mai schimbat de atunci!
- Ştiu şi eu? Nu pot garanta, având în vedere că m-ai cam dat afară din viaţa ta , sau am plecat eu. În orice caz, nu am fost pe lângă tine ca să văd asta. Acum lucrez din amintiri, fără supărare.
Mă mişcam prin încăpere şi evitam să mă uit la ea. Mai mult de teama să nu înceapă iar să plângă din cauza cretinului şi eu să mă scap cu vorbele pe care el le spusese despre ea. Desigur, nu voiam asta. Să o demoralizez şi mai tare... Chiar dacă ar fi fost benefic, eram şi eu o persoană dreaptă. Dreptatea era mai presus de toate. Ok, starea ei era mai presus de toate.
Am terminat cu ceaiul şi am făcut şi o gustare, întinzând-o pe masă şi îndemnând-o să mănânce.
- Hei, parcă tu erai cel bolnav aici!, a ripostat nu prea convingător iar eu i-am făcut cu ochiul.
- Sunt, şi uite – ai grijă de mine, aşa că mănâncă tot. Între timp îi dau un mesaj lui Nate.
A înghiţit în sec.
- Ce mesaj?
Doar nu credea că o să îi povestesc ce s-a întâmplat între ea şi Victor? Doamne, fata asta îmi scotea peri albi uneori. Nu era o dulceaţă? Clar, o iubeam prea mult.
- Ceva de genul : vezi că soră-ta stă la mine în seara asta? Vezi tu, Nate are treabă şi nu ştie când ajunge.
S-a ridicat brusc în picioare, vrând să protesteze.
- Oh, nu – nici nu încerca. E stabilit.
Înainte să spună ceva am pus mâna pe telefon şi i-am tastat :
[center] Roselyn stă la mine în seara asta.
Am eu grijă de ea.
Fără comentarii, sunt şi eu fericit.
Şi am febră.
Baftă la serviciu![/center]
A răspuns, se înţelege, ca un disperat : s-a întâmplat ceva, ce face Rose? Etc. Nu i-am dat explicaţii ci l-am făcut să tacă.
Între timp roşcata mânca uitându-se în gol, eu mă miram că era capabilă să facă asta, având în vedere că din câte ştiam eu – atunci când era demoralizată, nu băga nimic în gură.
- Deci, ne uităm la un film sau vorbim?
Tocmai când ziceam asta, lumina din bucătărie a început să pâlpâie, câteva secunde a făcut aşa, după s-a stins de tot, s-a aprins şi s-a stins, definitiv de data asta. Aşa era în toată casa.
- S-a luat curentul?, m-a întrebat uşor indiferentă. Am răspuns cu un „Da!†categoric. Ea s-a ridicat de la masă iar eu am luat-o de mână. Oh, asta era frumos. A vrut să se desprindă.
- Facem pace în seara asta, şi nu te mai speria aşa, nu sunt contagios sau ceva. Vreau doar să nu te loveşti, sau ceva.
Nu a spus nimic, dar îmi imaginam că se înroşise, de ruşine probabil. Şi amintindu-şi şi de faptul că odată noi fuseserăm cu adevărat cei mai buni prieteni.
- Deci, nu ne uităm la niciun film, a concluzionat ca pe vremuri... Cu vocea pe care o folosea şi atunci când eram în relaţii bune. Asta mi-a umplut inima de bucurie. Un sentiment atât de cunoscut, şi totuşi străin, de parcă nu îl mai întâlnisem de multă vreme.
Pentru că eram atât de aproape de ea, am simţit-o tremurând.
- Mi-e frig..., a explicat cu o oarecare greutate, pe un ton abia şoptit. Eu am tras-o mai aproape şi am dus-o în cameră, am pus-o în pat şi am învelit-o cu o pilotă. Nu ştiam ce ar trebuit să fac, aşa că m-am aşezat pe marginea patului, lăsând-o ghemuită pe cealaltă parte.
Şi oare unde pusesem pastilele acelea? Aveam nevoie neapărat de ceva, îmi exploda capul.
- Auzi, ce faci? Ai de gând să mă laşi să stau aici singură şi să îngheţ? Urât!
Am tresărit.
Aceasta fusese TOTAL, Roselyn pe care eu o cunoscusem când eram cei mai buni amici, cea care îmi putea spune orice fără menajamente, pe tonul ei prea jucăuş şi adorabil. Am râs şi m-am aruncat lângă ea, învelindu-mă şi eu. Stăteam întinşi şi „ne uitam†( nu vedeam nimic ) la tavan. Unul lângă altul...
- O să treci peste.
M-am trezit vorbind ca un idiot. Ea a oftat.
- Tu ai trecut peste?
Ei bine, cu aceasta mă încuiase. Într-adevăr. Dar... Cum ? Cum puteam eu să zic :gata, s-a terminat? Când la noi nici nu a început? Când noi nu am avut aşa o ceartă, cum noi nu am fost niciodată iubiţi. Nu se putea, nu exista identitate în aceste două cazuri.
- Nu e acelaşi lucru. Eu nu am avut o şansă. În orice caz, aşa mult îl iubeşti?
Mi-am ascuns reproşul în ton şi nu am părut deloc răutăcios. Nu mi-a răspuns.
Tăcere! Când eu chiar voiam să cunosc răspunsul.
- Cred că da, a zis într-un final. Iar eu cred că îmi încordasem toţi muşchii.
Începuse să plângă, iar. Nu mai aveam nici eu puterea să o opresc, să schimb starea, conversaţie. Nu mai puteam. Am îmbrăţişat-o, lipind-o şi mai tare de mine. Asta a făcut-o să plângă şi mai tare, dar nu mă puteam da la o parte, o ţineam lângă mine şi aceasta trăgea şi mai tare de hainele mele, nevrând să o părăsesc parcă, neavând forţa să se dezlipească de mine. Iar eu o mângâiam pe păr neîncetat, sărutându-i fruntea.
- O să treacă..., o încurajam cu neîncredere, pentru că-mi era teamă de sentimentele ei pentru Victor.
Mă durea. Nici nu ştia ea cât mă durea faptul că aceasta suferea din cauza lui. Că plângea pentru el, după el. Iar eu asistam la scena aceasta penibilă. Ah, da! Ca un adevărat prieten!
Prieten! Pentru că doar asta fusesem pentru ea. Şi dacă, şi dacă aş mai fii încă odată doar atât? Aş mai putea suporta?
Roselyn, aş vrea să nu mai plângi după Victor.
Încet, stăteam unul lângă celălalt. În tăcere, pentru că niciunul nu mai îndrăznea să spună nimic. Eram aproape lipiţi, oare cum ajunseserăm aşa? Inima mea era liniştită şi fericită, de parcă un vis i s-ar fi împlinit. Dar trupul îmi reacţiona într-un mod ciudat, aproape pasional. Uşor, printr-un gest involuntar şi aproape necunoscut mie, m-am aplecat spre ea, fără a o zări dar fiind sigur unde se află, simţindu-i prezenţa până şi în cea mai mică păriticică a corpului meu. I-am cuprins faţa cu mâinile, am tras-o mai aproape şi am închis ochii; disperat după emoţiile mele, după persoana ei, după tot ce însemna,
Nu am mai putut rezista...