Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

#41
Shit, eu deabia acum realizez ca e sfarsitul...E ciudata senzatia, nu stiu cum sa iti explic. E ca si atunci cand trebuie sa ma duc la o inmormantare si tot aman. doar ca nu e inmormantare, e doar un anunt. Si nu un anunt pentru orice persoana, ci pentru Vali.

Revenind la capitol. Baietii astia`s tampiti? Dracu sa o ia de treaba, tipa`i pe un pat de spital, in stare grava si ei se gandesc doar la tampenii. Si ma refer la ambii, pentru ca Vlad, fiind paramedic ar trebui sa stie starea in care se afla Vali, si oricat de prost ar fi Stephen ar trebui sa stie si el ca situatia ei nu e tocmai roz. Si chiar daca ar fi, sa o loveasca? Pf...eternal torments and endless tortures for both of`em. Cum dracu sa poti sa...pff...in fine, iadu`i de voi, guys...si nu ala bun. Am eu grija de asta.

Cat despre scriere, well....fie nu am fost atenta, fie nu ai avut greseli de tastare. Inclin spre a doua optiune. Ai repetat la un moment dat de exagerat de multe ori cuvantul "intelegi", deci fie are Vali un tic verbal, fie aia e o repetitie ne la locul ei. Si s`a repetat cam des. In rest totul e la fel de incantator si adorabil ca si cum ne`ai obisnuit pana acum.

Spor la scris (de fapt transcris) in continuare >:D<

[Imagine: blooddressredsnowemotiv.jpg]

#42
inca un capitol si pun un mare Sfarsit la aceasta poveste:)



***

Ziua de azi nu a putut să vină mai repede. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit ca o zi să întârzie să apară atât de mult. Mă gândesc cu o groază absolută la momentul îngrozitor când vor afla vestea despre sănătatea mea. Nu m-am minţit niciodată de când stau aici însă una este să bănuieşti că ceva este rău şi alta este că acea bănuiala să fie transformată într-o certitudine absolută fără cale de întoarcere.
Ştiu că eram resemnată în acea seară atunci când am luat pastilele, că moartea era ultima mea scăpare dintr-o realitate îngrozitoare însă de atunci lucrurile s-au schimbat tulburător. Nu mai sunt atât de sigură că sunt singură pe această lume, că acea era ultima mea cărare pe care puteam să merg. Îmi dau seama în această clipă că percepţia mea asupra lumii înconjurătoare era greşită şi poate încă mai este greşită dar conştientizez că nu sunt atât de sigură pe cât credeam. Mă gândesc la toţi cei care m-au vizitat în afară de părinţii mei şi pe care nu aşteptăm să îi văd. Fratele meu împreună cu câţiva foşti colegi de liceu au apărut zilele acestea aducându-mi flori şi jucărioare de pluş. Nu mă aşteptam la apariţia lor şi chiar m-au bucurat.
Mă trezesc din gândurile mele de Stephen care nu este deloc fericit. Chiar nu vreau să stau fie şi o clipă singură cu acesta după toate cele care s-au petrecut doar cu câteva ore înainte, însă nu găsesc în mine puterea necesară de a-l da afară. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că nu îmi pot da seama dacă este supărat din cauza zilei de ieri sau din cauza întâlnirii de azi. Nu se apropie de patul meu ci se rezemă de peretele din faţa mea, păstrând distanţa între noi.
- Bună, zic după câteva minute de tăcere.
Deja nu mai suportam liniştea. Mă face să mă simt de parcă am făcut ceva rău, de parcă eu sunt de vină şi acum mă tratează cu tratamentul de tăcere ca să mă pedepsească.
Îşi ridică privirea şi se uită la mine cu acei ochi ai lui albaştrii de parcă vrea să mă strângă de gât cu propriile sale mâini. Nu pot să îl privesc direct aşa că îmi las ochii în jos unde din întâmplare văd cum îşi băgă mâinile în buzunare şi şi le strânge. Este furios, mult mai furios decât credeam ceea ce mă face să mă simt şi mai rău decât înainte. Probabil că în ochii lui faptul că l-am îmbrăţişat pe Vlad şi i-am zis lui să plece eu deja am ales cu cine aveam să stau şi acum vreau să îi dau vestea. De aceea stă aşa de ameninţător... aşteaptă să mă audă spunând acele cuvinte.
- Bună şi ţie, spune pe un ton care trimite şocuri pe spinarea mea.
După o scurtă pauză în care a continuat să se uite aşa urât la mine vorbeşte din nou, dar în cuvinte îi pot percepe tristeţea, durerea. Acesta este ultimul lucru pe care mi l-am dorit, să rănesc pe cineva.
- Deci, de ce m-ai chemat aici? Mă întreabă. Am înţeles de ieri pe cine ai ales, nu cred că este cazul să îmi desenezi.
Da, este mai mult decât furios, este rănit şi acum încearcă să mă rănească şi pe mine, deşi sunt sigură că mai încolo îi va părea rău pentru comportamentul copilăresc de care dă dovadă.
- Pentru informaţia ta nu de aceea te-am chemat. Doctorul are ceva important să îmi spună şi vreau ca toţi cei care sunt importanţi pentru mine să fie de faţă şi tot pentru informaţia ta să ştii că nu am ales pe nimeni şi nici nu voi alege. Soarta a ales pentru mine şi nu cred că voi doi v-aţi calificat mai departe în planurile ei.
Nu apucă să îmi răspundă deoarece Vlad cu încă un fost coleg din liceu intră în încăpere. Mihai, fostul meu coleg, vine şi mă îmbrăţişează dându-mi un mic tigru siberian din pluş. În timp ce îl îmbrăţişez mă uit la cei doi care s-au aşezat în locuri diametral opuse şi care se uită la Mihai de parcă ar vrea să îl omoare. Fostul coleg după ce mă pupă pe obraz se uită la Vlad aşteptând ca şi acesta să mă îmbrăţişeze dar văzând că nu se mişcă se aşează pe pat la picioarele mele.
Nu vreau să se lase iarăşi liniştea din cauză că tensiunea dintre mine şi cei doi băieţi ar fi crescut şi nu vreau ca Mihai să se simtă mai prost decât în această clipă.
- Mihai, unde ai intrat? Îl întreb eu pe şaten, care nu se aştepta la o asemenea întrebare.
- Nu contează. Cum te simţi tu? Când îţi vor da drumul din acest loc absolut îngrozitor? Mă întreabă schimbând subiectul.
În acest timp, Stephen îi aruncă lui Vlad priviri care ar putea ucide dacă ar avea această putere iar Vlad nu se lăsa nici el mai prejos.
- Vom afla asta destul de curând trebuie doar să avem puţină răbdare.
- Mai vine cineva azi? Întreabă Stephen fără să se uite la mine.
- Da, îi răspunde Vlad pe un ton puţin mârâit.
Nu ştiu cum să descriu modul în care a rostit acel simplu cuvânt, însă a făcut-o într-un mod atât de ostil încât în face pe Stephen să îi arunce o privire ucigaşă. Le trebuie o bătaie bună ăstora doi, din păcate nu sunt în stare să o administrez.
În cameră îşi fac apariţia trei foste colege din liceu şi prietena mea cea mai bună. Toate patru cu flori.
- Hei, ce mai faceţi? Le întreb eu zâmbind.
- Bine, dar noi întotdeauna facem bine. Tu ce faci? Mă întreabă Anabelle, o fată pe care o cunosc din generală.
- Momentan destul de bine, încă respir.
Deja încep să mă plictisesc de această întrebare idioată, însă nu am ce face. Anca vine şi se aşează pe pat lângă mine, aşezându-se în aşa fel încât să îi poată privi pe cei doi băieţi care îmi dădeau viaţa peste cap şi să îi poată atenţiona să se comporte frumos fără ca eu să văd. Este un gest frumos din partea ei, însă o citesc ca pe o carte deschisă şi îmi pot da seama atunci când este cu spatele la mine dacă se uită sau nu urât la cei doi.
Anabelle după ce aşează florile se duce să stea lângă Stephen ceea ce trimite un mic pumnal plin cu gelozie în inima mea însă reuşesc să mă controlez. În acest timp celelalte două îl acostează pe Vlad. Stephen nu îi acordă deloc atenţie lui Anabelle ceea ce o face pe aceasta şi mai îndârjită, iar Vlad arată foarte stânjenit între cele două.
- Alea două nici când sunt în spital nu se potolesc, şopteşte Mihai în urechea mea înainte să se ridice şi să îl salveze pe paramedic de cele două nebune.
Îi zâmbesc recunoscătoare iar el doar înclină uşor din cap transmitandu mi că nu este nimic.
- Este de rău, nu? Întreabă Anca imediat după ce Mihai se îndepărtează.
Asta aştepta, să nu mai fie nimeni în apropierea noastră care să ne poată auzi. Mă uit înspre Stephen şi observ că acesta a înţeles cumva ce a şoptit Anca şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul meu. Ce să îi zic? Orice răspuns i-aş da ei îl va vedea şi Stephen şi nu vreau să afle acum. Nu aş putea suporta să îl văd ieşind pe uşă furios. Vreau să fie în aceeaşi încăpere cu mine până când vom afla cu siguranţă care este situaţia. Ştiu că este o dorinţă egoistă din partea mea, dar nu îmi pasă, vreau să fiu egoistă pentru o zi. Aşa că mint.
- Nu ÅŸtiu.
Răspund lăsându-mi capul în jos, ascunzându-mi ochii şi automat şi lacrimile, care apar fără aprobarea mea, după perdeaua pe care o crează părul meu. Trebuie să îmi ţin emoţiile, durerea în frâu încă puţin şi apoi când această paradă se va sfârşi le voi elibera, le voi lăsa să mă consume pentru că şi aşa nu mai contează. Doar puţin. Inspir, expir, inspir, expir. Uite aşa îmi opresc lacrimile din cursul lor natural. Normal că nu îi pot păcăli pe cei trei care văd prin aceste mici trucuri ale mele adevărul. Doar că înainte de a putea acţiona apar şi ultimele persoane care trebuiau să apară. Părinţii mei împreună cu fratele meu îşi fac intrarea.
Mirel arată ca de obicei, nimic nu este schimbat la el însă la părinţii mei văd multe lucruri schimbate. Mama mea a mai slăbit în ultimele câteva zile, iar tatăl meu se uită nesigur prin încăpere de parcă se aşteaptă ca cineva să apară în orice clipă şi să mă fure de lângă ei. Îmi distrug inima şi mai rău decât este ea distrusă, dar asta este o dovadă de egoism pur din partea mea. Eu am provocat această durere în inima lor şi în loc să mă gândesc la ei, la cum aş putea să îi alin, eu că o egoistă tot la mine mă gândesc, tot la durerea mea.
- Mami, tati, copile! Şoptesc îmbrăţişându-i pe toţi trei.
Inspir din nou şi încă o dată reuşesc să împing lacrimile şi durerea înapoi de unde au venit. Nu mă păcălesc zicându-mi că mai încolo nu va fi la fel de dureros, va fi mult mai dureros şi vor fi atâtea lucruri care vor năvăli peste mine încât s-ar putea să înnebunesc dar atâta timp cât trec peste ziua de azi, ziua de mâine nu mai contează.
- Gata, gata, le spun ieşind din braţele lor. Vlad, vrei te rog să îl chemi tu pe domnul doctor? Îl rog eu pe paramedic.
Acesta înclină din cap şi dispare.
- Doctorul are veşti bune? Te va elibera? Mă întreabă mama mea cu speranţă în glas.
Este atât de mare speranţă ei încât îi luminează şi ochii care până acum erau acoperiţi e o pâclă groasă de parcă viaţa a părăsit corpul şi a lăsat în urmă doar carcasă. Mi se strânge inima şi mi se pune u nod în gât la gândul că există foarte multe şanse ca acea speranţă să fie zdrobită, ca eu să fiu cea care o distruge pe femeia care a avut grijă de ea.
- Nu ştiu, dar să sperăm că da, de abia reuşesc eu să spun încercând să zâmbesc dar esuez lamentabil.
Poate totuşi nu a fost o idee atât de bună să îi chem pe toţi să afle ceea ce are de spus doctorul. Acum este prea târziu să dau înapoi. Fie ce o fi nu mai am nimic de pierdut în aceste clipe.
În timp ce eu vorbesc cu părinţii mei, Vlad dispare ducându-se să îl aducă pe doctor. Mă mir cum de nu s-a luat de gât cu Stephen pentru această „onoare”.
- Nu ţi-a zis nimic? Mă întreabă frate-miu uitându-se plictisit la mine.
Nu mă deranjează absolut deloc privirea sa deoarece ştiu că este modul său unic de a ascunde ceea ce simte cu adevărat. Ştiu că acolo undeva adânc în inima lui îl doare, numai că nu ştie sau poate nu poate să arate.
- Nu am vrut să îmi spună. Am vrut ca voi toţi să fiţi aici, să fiţi cu mine când aflu ce are de spus, îi răspund uitându-mă ca un vultur la viitoarea lui pradă la uşă.
Vreau şi în acelaşi timp nu vreau ca doctorul să apară în încăpere. Pe de o parte îmi doresc să ştiu ce are de anunţat şi pe cealaltă îmi doresc să prelungesc acest moment la nesfârşit. Nu ştiu cum vor reacţiona, cum voi reacţiona când voi afla. Până acum am reuşit să îmi ţin grijile sub control însă cu cât se apropie momentul îngrozitor, final cu atât devin mai îngrijorată. De ce sunt atât de nervoasă nu îmi pot da seama. Adică este doar vorba de viaţa mea, viaţa mea pe care eu am aruncat-o pe fereastră cu propriile mele mâini. De ce mi-ar păsa dacă voi continua să trăiesc sau nu. Pentru că mi-au fost deschişi parţial ochii, de aceea.
Toată lumea se întoarce cu faţa spre uşă atunci când aud scârţâitul. Deodată o linişte grea, apăsătoare se lasă peste noi toţi. Vlad arată de parcă ar fi văzut o fantomă sau de parcă s-ar fi transformat într-una. Veştile nu vor fi bune. Mă uit pentru o secundă în direcţia lui Stephen şi îl prin exact când înghite în sec. Nici Anca şi nici părinţii mei nu par să rateze paloarea lui Vlad. Ca o cireaşă pe tort nici doctorul nu pare să arate prea bine. Nu vreau să mă gândesc la ameninţările pe care le-a primit de la cei doi nebuni sau poate doar de la unul singur. Nu îl cunosc îndeajuns de bine pe Vlad pentru a băga mâna în foc şi a afirma că ar fi în stare să îl ameninţe pe doctor.
- Bună ziua! Spune doctorul uitându-se la toţi din încăpere.
Nimeni nu îi răspunde, toţi ochii sunt pe el aşteptând să afle mai repede ce veşti aduce, oricare ar fi acele veşti. Într-un mod ciudat este mult mai bine să ştii decât să nu şti, chiar dacă sunt veşti proaste. Cel puţin atunci când eşti conştient de pericolul iminent poţi încerca să faci ceva să îl împiedici sau să îl întârzii. Ei bine, am întârziat acest moment cât de mult am putut este vremea pentru mine să îmi accept soarta, să aflu finalul sau poate începutul vieţii mele. Oricum aş privi acest moment este o răscruce pentru mine.
- Medicamentele pe care le-ai ingerat, deşi am reuşit să scăpăm de o mare parte din ele nu am putut să le luăm pe toate şi cele care au rămas au provocat o multitudine de complicaţii. Am încercat în aceste zile să refacem ceea ce au distrus însă am descoperit ieri o problemă de sănătate genetică pe care în mod normal am fi putut să o reparăm dar din cauza medicamentelor nu avem ce să facem.
Vlad şi Stephen îl întrerup în acelaşi timp. Vlad doreşte să treacă peste acest moment deoarece el înţelesese deja unde avea să ajungă doctorul în timp ce stephen este curios să afle cât mai repede verdictul. Nu o să îi placă. Nu o să le placă deloc.
- Doctore, treci la subiect! Glasurile bărbăteşti, puternice ale celor doi se aud întrerupându-l pe medic.
- Îmi pare rău. Nu ştiu cum să vă spun asta, să sune mai bine. Adevărul este că orice fel de cuvinte aş folosi nu pot să schimb situaţia, întorcându-se cu faţa spre părinţi mei îşi lăsă capul în jos şi continuă. Fica dumneavoastră nu mai are mult de trăit. Va muri într-o săptămână cel mult. Nu mai putem face absolut nimic pentru ea.
LiniÅŸte.
Boom.
Ce a fost asta? Mă întreb curioasă. În liniştea aceasta mormântală în care s-ar auzi şi un ac căzând acel sunet pare ciudat, nelalocul lui.
Boom. Boom.
Din nou, de data asta două diferite.
Boom. Boom. Boom. Boom.
Ce se întâmplă? De ce sunt atât de diferite aceste sunete ca de tobă? Să fie de la inima mea? Nu. Îmi cunosc bătăile inimii, nu bate aşa. De fapt, în această secundă în care absolut totul a îngheţat în eternitate inima mea s-a oprit.
Boom. Mami. La ea îmi zboară gândul dar înainte de a mă adânci aud...
Boom. Tati. Privirea mi se îndreaptă spre el şi spre faţa lui lipsită de culoare.
Boom. Mirel. Mă uit instantaneu la Mirel care arată de parcă nu crede ceea ce a spus medicul. Arată de parcă vrea să îl întrebe dacă este adevărat dar îi este teamă să audă din nou aceleaşi cuvinte.
Boom. Stephen, Atenţia mi se îndreaptă spre el. Stephen, Stephen. Nu îmi vine să cred. Este pe jos în genunchi uitându-se la mâinile lui de parcă sângele meu i-a pătat frumuseţea şi delicateţea degetelor sale.
Boom. Anca. Lacrimile curg fără conţineri pe chipul ei dar nimeni nu le vede, nimeni nu le şterge, nici măcar ea nu este conştientă de existenţa acestora.
Boom. Vlad. Acesta nu se uită la nimeni. Podeaua îi este cea mai bună prietenă în aceste clipe dar văd ca de abia reuşeşte să mai stea în picioare, are nevoie neapărat de un scaun dar nu are energia să caute unul. Dacă nu ar fi stat sprijinit de perete ar fi căzut cu siguranţă.
Aceste sunete sunt inimile lor care sunt pe cale să se spargă din cauza mea şi nu vreau asta. Nu vroiam să ştiu aceste lucruri. De ce observ tocmai aceste elemente care nu fac decât să îmi conteste cu încăpăţânare credinţa? Să mă facă să îmi pară rău pentru acţiunile, mai bine zis alegerile mele. Nu! O să mă uite! O să dispar din mintea lor peste câteva luni! Nu este adevărat! Ochii mei mă mint, inima mă minte! Nu este adevărat! Ba da! Ba nu!
Mă contrazic singură începând să plâng. Nu vreau să îmi deschid ochii pentru că dacă o voi face atunci voi vedea cât de imbecilă era durerea mea, cât de nefondată, eronată, tâmpită putea să fie faţă de această nouă durere care îşi face loc încet în inima mea împreună cu realitatea. Aceasta este cauzată de conştientizarea în adevăratul sens al cuvântului a durerii pe care eu, da, eu am provocat-o celor pe care îi iubesc. Care mă iubesc. Care trec prin iad în aceste secunde.
- O săptămână... doar una sau mai puţin, şopteşte Stephen ridicându-se, atrăgând atenţia tuturor.
- De ce pierdem timpul acum? Trebuie să ne distrăm! Vreau la plajă, Vali! Vreau să ies cu tine şi cu Anca, vreau să merg la grădina zoologică cu tine! Trebuie să le facem! Ţipă Mirel luând-o pe Anca de mână şi apropiindu-se de pat. Vreau să mai fi sora mea şi să ne batem şi să ne certăm aşa cum obişnuiam.
- Nu! Ştiam eu că nu mă urăşti! Zic eu pe un ton ironic.
Am primit doar un zâmbet slab ca mulţumire pentru încercarea mea de a fi la fel ca altădată dar îmi dau seama cât de falsă am fost.
- O să le facem pe toate şi mai multe... cu toţi, afirmă tatăl meu întorcându-se cu faţa spre Stephen când a rostit ultimele două cuvinte, invitându-l astfel şi pe el să participe.
Mama mea, întotdeauna atât de practică, de realistă, nu uită nici măcar un detaliu. Se uită direct în ochii medicului şi îl întreabă ceva vital pentru planurile noastre.
- Va putea să plece de aici? Nu îi punem viaţa în pericol dacă facem ceea ce s-a sugerat, nu?
- Va obosi dacă va merge şi dacă se încântă sau din diferite motive inima începe să îi bată mai tare va începe să se sufoce şi va muri. Organele îi vor ceda, primele vor fi plămâni şi inimă. Va avea crize de genul acesta chiar dacă nu se va emoţiona cu cât se apropie de... data... finală.
- Deci... nu o veţi lăsa să plece? Întreabă Anca ştergându-se într-un final lacrimile.
- Ba da. Nu vreau să sun dur, dar situaţia ei nu se va schimba. Ea va muri chiar dacă stă sau nu aici. De ce să îşi petreacă restul de zile într-un loc atât de oribil, ca spitalul?
Cu acestea spuse, tatăl meu pleacă împreună cu doctorul pentru a se ocupa de eliberarea mea imediată. Stephen îmi face bagajele deşi nu am venit cu multe, o să plec cu o groază de jucări din pluş din spital. Sper să le doneze unor copii care au nevoie de ele mai mult decât mine. Mihai şi celelalte trei fete au dispărut undeva pe parcurs, probabil din cauză că nu ştiau ce să spună. Anca îl ajută pe Stephen la adunat jucării, în timp ce mami şi frate miu sunt lângă mine, mângâindu-mă amândoi. Este prima dată când Mirel mă mângâie. Este atât de enormă durerea lui încât mă sufocă şi pe mine. Durerea tuturor din încăpere mă sufocă, aproape că o poţi tăia cu cuţitul dacă vrei. Vlad după ce aşteaptă să mă uit în direcţia lui îmi suflă un pupic şi dispare. Ceva îmi spune că este ultima dată când îl voi vedea.
Åži am dreptate.

#43
te rog nu-mi spune ca chiar va muri adica e pers principal asta nu e drept nu? e atat de trist incat mi-au dat lacrimile chiar o sa se termine asa adica nu va ramane cu nici unu? ea chiar nu sa gandit la inimile frante pe care le va lasa in urma ei ? sper ca daca aceasta saptamana va fi ultima din viata ei sa fie si cea mai frumoasa ori cum iti ador ficurile sunt pur si simplu uimitoare esti o adevarata sciitoare continua tot asa si te+as ruga sa ma anunti si pe mine cand pui nextu la asta sau la aripi insangerate daca nu am timp sa verific. succes la scris in continuare :x

#44
o sa ma uriti dar din pacate nu sunt deloc multumita cu ultima parte din acest capitol asa ca il voi rescrie dar ca sa nu va fac sa asteptati inca cine stie cate zile pana sa postez, m-am gandint sa postez acum ceea ce am si sa postez ultima parte atunci cand o rescriu:)


***

Soarele începe să apună, să pună un sfârşit la această zi absolut groaznică. Razele lui încep să prindă nuanţe de roz, portocaliu şi chiar mov creând o imagine de nedescris. De departe, de unde sunt eu acum, să vezi cum acele raze oferă cu atâta căldură o aură fiecărui copac din acest loc absolut malefic este o încântare. Aproape că îl transformă în ceva ireal, că îţi dă un sentiment de vis. Chiar te face să uiţi pentru câteva minute ce este acest loc, ce semnifică el. Apoi de parcă tabloul nu ar fi fost şi aşa de o încântare feerică mai adie şi vântul aducând cu sine acel parfum minunat al florilor de vară. Îmi doresc să îl simt din nou, atât vântul cum mă mângâie, cum mă alină ciufulindu-mi părul cât şi mirosul parfumat al florilor care mă făceau să uit de tot ce era rău în lume. Din păcate aceste mici plăceri îmi sunt acum interzise, înlocuite de altele poate mai importante, poate nu dar asta voi afla mai târziu.
Stau şi mă uit la toată acea mare de oameni care s-au adunat la... îmi vine greu să pronunţ acel cuvânt, dar este doar un efect rezidual din viaţa mea, aşa că reuşesc să îl spun ştiind că ar trebui să simt ceva, însă nu pot... mormântul meu. Da, acela sub salcia imensă este mormântul meu şi acolo stau cu capul plecaţi o groază de oameni. Pe unii îi recunosc, pe alţii nu. Pe unii îi urăsc, alţii îmi sunt indiferenţi dar mai există un grup. Un grup de şase persoane pe care le iubesc. Acum, de abia acum, după ce am murit pot înţelege, pot concepe cu adevărat sentimentele, atât pe ale mele cât şi pe ale celor din jur. Nu mai pot simţi, nu mai pot iubi, nu mai pot plânge ci pot doar înţelege. Atât şi nimic mai mult, poate doar de atât ai nevoie. Aş vrea să spun că îmi vor lipsi dar sunt doar vorbe goale, nesusţinute de acel sentiment de lipsă, de dor.
Văd durerea imensă pe care am lăsat-o în urma mea şi aş vrea să pot susţine cu ceva cuvintele: „îmi pare rău”, dar nu pot. Le pot rosti dar nu le mai pot simţi. Însă înţeleg cu adevărat, întru totul durerea lor, disperarea, dorinţa de a schimba ceva. Concept toate aceste sentimente, înţeleg şi sentimentele mele care m-au forţat să fac ceea ce am făcut şi mă pot gândi la ele fără ca acestea să mă mai rănească. Nu mai au acea putere incontestabilă, enormă pe care o aveau asupra mea, numai că nu mă mai ajută cu nimic această înţelegere. Nu pot schimba lucrurile, nu pot schimba alegerea care m-a adus atât pe mine cât şi pe ceilalţi în această poziţie. Drumurile noastre au fost forţate să se împartă în două căi diferite care se depărtează din ce în ce mai mult.
Drumuri care cu siguranţă nu se vor mai intersecta niciodată...

Mama Valentinei

Stau pe patul ei, înconjurată de hainele ei, de caietele pline de cuvinte scrise de fata mea şi nu ştiu, nu pot înţelege de ce sunt atât de uimită de ceea ce găsesc. Mă simt de parcă nu mi-am cunoscut deloc fiica şi mă doare. Cât de mult mă doare faptul că am fost departe de copii mei atâta amar de vreme nimeni în lumea aceasta nu poate măsura, nu poate înţelege.
Când copilul meu s-a transformat în această persoană pe care nu o recunosc? Nu îmi amintesc. Şi-a jucat atât de bine rolul încât m-a păcălit. Am crezut cu adevărat că ea este bine, că a reuşit să treacă peste toate obstacolele şi că s-a descurcat, dar acum îmi dau seama că a existat ceva în viaţa ei, un obstacol, peste care nu a putut trece, iar eu nu am putut să fiu acolo să o ajut. Mă înconjor cu lucrurile ei sperând că va intra pe uşa acum şi va ţipa la mine că mă uit prin caietele ei. Numai că ştiu că nu o va mai face niciodată. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna separate. Acum nu pot decât să mă ridic şi să îmi continui viaţa. Ştiu că nu o să pot trece niciodată peste moartea fiicei mele, nici nu vreau să mă mint cu asemenea minciuni pe care nici măcar eu nu le cred, dar trebuie să mă gândesc la fratele ei pe care îl iubea atât de mult şi sunt sigură că ar fi dorit ca el să reuşească în viaţă. O să am grijă de asta, cu un copil am dat greş, nu o să dau cu cel de al doilea. Nu voi mai face aceeaşi greşeală de două ori.
Mă ridic din pat şi iau toate acele caiete care au furat de la Valentina sentimente şi gânduri care mă vor alina de acum încolo. Nu vor fi de ajuns, nimic nu va fi de ajuns, nimic nu va astupa golul pe care l-a lăsat în sufletul şi inima mea însă mă vor alina, puţin, dar o vor face.



Tatăl Valentinei

Ce o dura atât să se pregătească? Mă întreb lovind încă o dată butonul din mijlocul volanului care acţionează claxonul. Vreau să termin cât mai repede cu ziua asta tâmpită! Ziua în care îmi îngrop copilul. Nu ar trebui să existe o asemenea zi niciodată în viaţa unui părinte. Această zi tâmpită, oribilă, nenaturală în care te uiţi la un necunoscut cum aruncă pământ peste o cutie de înălţimea unui om în care se află nimeni alta decât o fată tânără, care avea toată viaţa în faţa ei dar care este moartă pentru totdeauna. O fată care îmi era mie fica, pe care trebuia să o învăţ cum să facă filme, subtitrări, cum să instaleze windows-ul stă acolo în cutia aceea. Fica mea pe care am văzut-o făcând primii ei paşi, rostind primul ei cuvânt, luând primul ei zece, care credea absolut tot ceea ce spuneam este moartă. Stau la volan şi mă gândesc de câte ori mai trebuie să repet acest fapt până când o să încep să cred că este adevărat. Pentru mine faptul că ea a murit nu s-a înregistrat încă aşa că nici nu mă doare nimic, dar când se va înregistra nu vreau să îmi închipui cât de mult mă va durea, dacă voi putea să mai respir din cauza durerii. Nici nu vreau să îmi închipui cât de mult o doare pe soţia mea moartea ei deoarece ea a fost şi este mult mai apropiată de copii decât sunt eu. A fost mult mai apropiată de Vali şi uite că totuşi tot s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, însă nu vreau să dau vina pe soţia mea. Nu ea este de vină, viaţa aceasta nenorocită este vinovată, doar ea şi nimeni altcineva. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna despărţite de crudă soartă...
Toată această întâmplare mă face să mă întreb dacă nu cumva suntem nişte părinţi răi, nepotriviţi. Un copil s-a sinucis, iar celălalt este atât de retras şi de nesociabil încât nu ştiu cum se va descurca în viaţă. Calculatorul ăla este viaţa lui şi nu ştim cum să schimbăm asta. Aş vrea să nu mă mai gândesc la toate aceste lucruri, însă nu pot să fac ca şi struţul şi să îmi ascund capul în pământ sperând în van că problemele vor dispărea. Această întâmplare este un fel de alarmă care mă face să realizez că deşi la suprafaţă lucrurile par a fi în regulă, în realitate nu sunt. Nu pot să nu mă întreb ce se ascunde după faţada băiatului meu, asta dacă se ascunde ceva cu adevărat grav. De asemenea nici nu pot să ignor faptul că ei doi sunt... au fost diferiţi, foarte diferiţi. Valentina avea inima atât de mare încât orice lucru rău o afecta dar ascundea acea durere sub o mască impenetrabilă şi refuza să se confrunte cu acele probleme, în timp ce Mirel este nepăsător şi nu dă deloc importantă lucrurilor din exterior.
Mă uit la ceas şi văd că este târziu. Lovesc încă o dată claxonul, atrăgându-le atenţia celor de sus că este timpul ca ei să coboare şi să plecăm. Nu putem să întârziem, nu azi.

Fratele Valentinei, Mirel

Atâţia oameni aici, la slujba de înmormântare... atâţia ipocriţi au apărut, nici nu îmi vine să cred. Cum pot avea tupeul să corupă prin simpla lor prezenţă împuţită ultimul drum al surorii mele? Ar trebui să îi dau afară pe toţi, să le strig în faţă că ei sunt de vină, numai ei, dar cumva, nici eu nu ştiu cum, reuşesc să îmi menţin calmul şi să mă concentrez pe alte lucruri. Dar nu pot să nu mă gândesc... unde erau ei când ea avea probleme? Când noi amândoi aveam probleme? Ipocriţii! Au venit aici doar ca să bârfească sau să se mire cum o fată bună (Ha! Ce glumă! Acum spun că era bună iar atunci când trăia nu ştiau cum să o ponegrească şi pe ea şi pe mine!) ca ea s-a sinucis sau să afirme că se aşteptau la un asemenea gest. Dacă se aşteptau de ce nu au zis nimic? Dar adevărul este că nici o dată, nici măcar pentru o singură secundă nu i-a interesat, că nici măcar nu ne cunoşteau. Nu ştiu decât maxim un sfert din adevărata noastră personalitate şi vin aici ca nişte ipocriţi şi spun că le pare rău, că dacă vrem ceva, orice sunt acolo pentru noi. Unde au fost când părinţii noştri au fost nevoiţi să plece şi să ne lase singuri? Nu oferă ajutorul decât atunci când ştiu că nu ai nevoie de el. Halal oameni!
Sunt furios şi mă simt neajutorat, dar de fapt cel care este vinovat sunt eu, nu ei. Eu am stat în acelaşi apartament cu ea şi nu mi-am dat seama de ceea ce îi trecea prin cap sau cât de greu îi era şi ca să înrăutăţesc lucrurile i-am mai dat şi bătaie de cap. Nu făceam niciodată ceea ce mă ruga şi îi făceam întotdeauna probleme. Nu o ajutam cu absolut nimic... şi îmi pare foarte rău pentru că m-am purtat în acel mod absolut oribil. Poate dacă nu mă certam tot timpul şi o ajutam şi eu cu câte ceva prin casă nu s-ar fi întâmplat asta... este numai vina mea... mă voi schimba, surioară, jur că mă voi schimba şi nu te voi uita niciodată. Am învăţat o lecţie importantă de la tine, de fapt am învăţat multe lucruri dar nu am vrut să îţi arăt asta şi nu voi uita niciodată nimic din ceea ce am învăţat. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta niciodată şi ştiu că acum este mult prea târziu, dar sper din tot sufletul că mă poţi auzi: „Te iubesc, Vali.” Întotdeauna te-am iubit chiar dacă nu ţi-am zis asta sau nu ţi-am dat de înţeles. Îmi pare nespus de rău acum că nu am făcut-o dar sper din toată inima că mă vei ierta. Oh, şi îţi promit că voi avea grijă de mami şi de taţi, aşa că stai liniştită ştiu cât de mult îi iubeai şi cât te-ai străduit să nu îi dezamăgeşti. Te rog să îmi dai măcar jumate din puterea ta pentru că nici eu să nu îi dezamăgesc, să nu te dezamăgesc nici pe tine. Ştiu că mă vei privi de acolo de sus şi vei avea grijă de noi toţi.
Întind mâna dreaptă şi o mângâi pe Vali pe obraz. Lacrimi apar în ochii mei. Lacrimi ce nu pot să descrie durerea pe care o simt, care îmi macină sufletul. A lăsat un gol, ce nu va fi niciodată astupat, în inima mea. Ştiu că drumurile noastre nu se vor mai intersecta niciodată atunci când îi simt pielea rece ca moartea.

Vladimir, paramedicul

Este a patra oară când pun mâna pe uşa de la biserică şi nu reuşesc să o deschid pentru a intra în incintă. Dorinţa de a o vedea, de a mă convinge cu proprii mei ochii este atât de mare încât mă obsedează însă nu este îndeajuns încât să mă facă să distrug acea adunare. Mă întorc dar nu am puterea de a pleca de tot din acea zonă aşa că mă duc în parcul din apropierea bisericii şi mă aşez pe o bancă lăsând gândurile să îmi rătăcească.
Am fost atât de criptic când vorbeam cu ea... trebuia să îi explic totul, dar nu am făcut-o. Nici nu am dreptul să intru în acel loc deoarece nu mă aflu printre prietenii sau cunoştinţele ei şi am lăsat-o cu familia ei şi cu acel aşa numit iubit în ultimele zile înainte să moară. M-a sunat şi m-a rugat să mă duc să o văd pentru că vroia să vorbească cu mine, dorea să primească nişte răspunsuri însă eu nu vroiam să i le dau aşa că nu m-am dus. Nu puteam să o fac. Asta din cauza egoismului meu, din cauză că dacă îi ziceam adevărul aveam să realizez cât de mult ţin la ea şi atunci m-ar fi durut îngrozitor de tare când ar fi murit... nu că acum nu mă doare, am fost un prost să cred că dacă nu recunosc nu mă va durea. Simt un gol în inima mea acolo unde ar fi trebuit să se afle ea. Îmi vine să mă lovesc, să mă dau cu capul de toţi pereţii din cauza prostiei de care am dat dovadă în viaţa mea. Dacă aş fi avut mai mult curaj, dacă m-aş fi purtat ca un adevărat bărbat nu aş fi fost în această situaţie cu siguranţă, iar ea, poate, nu ar fi fost acum într-un coşciug moartă. Dintr-un motiv pe care nu îl cunosc nu pot să îmi amintesc cum arăta în ultimele câteva săptămâni, imaginea care apare în mintea mea atunci când încerc să o văd este una de demult, dinainte să plece părinţii ei definitiv în străinătate, dinainte să înceteze să îşi petreacă vacanţele în altă parte. Îi văd ochii aceia căprui plini de bucurie şi inocentă, nepătaţi încă de răutatea lumii şi zâmbetul care întotdeauna lumina totul în jur sau poate asta numai eu vedeam, dar nu conta. Acel zâmbet vroiam să îl fac să apară în aceste ultime săptămâni cu încăpăţânare, vroiam ca un egoist gândindu-mă numai la mine să îl mai văd încă o dată, crezând că asta o va face bine, că dacă va zâmbi va fi bine dar adânc în mine ştiam că era doar o minciună. Zâmbetul pe care îl afişa era adevăratul, singurul ei zâmbet pe care mai era în stare să îl schiţeze era o grimasă oribilă care arăta fals şi nu puteam şi încă nu pot să cred că reuşea într-adevăr să îi fraierească pe cei din jur cu acea chestie.
Mă ridic în picioare şi mai arunc o singură privire spre clădirea impunătoare în care se află trupul ei acum şi mă întorc cu spatele şi plec. Nu mai au nici un rost toate aceste mustrări de conştiinţă, toate aceste regrete. Trebuie să învăţ să trăiesc cu ele şi să învăţ din această experienţă să nu mai las nimic la voia întâmplării, să nu mai las deciziile în mâinile altcuiva. Nu o voi uita niciodată şi deşi ştiu că drumurile noastre au fost despărţite, nu pot să îmi năbuş speranţa că poate, undeva, cândva acestea se vor intersecta din nou. Oricât de ciudat sună asta, eu cred cu adevărat că există o viaţă de apoi şi că o voi revedea acolo cu acel zâmbet unic pe chipul ei inocent urându-mi bun venit.

Anca, prietena cea mai bună a Valentinei

- AU! Exclam eu aproape îndeajuns de tare încât cei care sunt la câţiva metrii buni depărtare de mine să se întoarcă să îmi arunce priviri ucigaşe pentru că am îndrăznit să întrerup solemnitatea înmormântării.
Solemnitate, demnitate... sunt nişte cuvinte pe care oricât de mult încerc mintea mea refuză cu înverşunare să le asocieze acestui ritual tâmpit şi sucit. Ce demnitate este în moarte? Ce fel de demnitate ai când ştii că trupul îţi va putrezi şi vei fi mâncat de viermi din interior către exterior? Nu e nici un pic. Nu văd, nu pot concepe motivul pentru care toţi aceşti oameni s-au adunat aici să plângă în jurul unei gropi şi a unei cutii de lemn ce conţine un trup din pământ gol. Ei nu pot înţelege că Ea nu mai este? Că tot ceea ce fac nu are nici un rost decât poate să le dea un loc unde să se ducă din când în când să îşi amintească de Ea, dar dacă vrei să îţi aduci aminte de Ea atunci de ce nu te duci în locurile în care a zâmbit şi s-a distrat, în care ai văzut-o stând pierdută gândindu-se la cine ştie ce idee minunată şi înduioşătoare? Acolo, în acele locuri dăinuie amintirea ei. Acolo dacă te duci poţi să surprinzi pentru o secundă, o simplă, singură secundă imaginea ei. De ce să plângi în jurul unui trup fără de suflet când poţi să te bucuri că a părăsit acest loc corupt, dezastruos şi dăunător care nu făcea decât să îi putrezească sufletul inocent şi bun? Ştiam că ea este una din acele persoane prea bune pentru lumea asta şi că ne va... că mă va părăsi mai devreme decât trebuie, decât are voie, decât îmi doresc eu. Nu pot spune că din cauza acestei ştiinţe eram pregătită pentru plecarea ei timpurie, nu, nu pot şi deasemenea nu pot spune că nu sufăr, că nu îmi va lipsi, că o voi uita. Ar însemna să mă mint pe mine şi nu am de ce să mă mint, nu am pentru ce sau pentru cine. Sufăr, mă doare să o ştiu plecată într-o lume distanţă departe de mine dar în acelaşi timp simt o bucurie imensă pentru ea pentru că a avut curajul să facă ceva ce eu nu aş face niciodată. Ştiu că a regretat decizia ei în ultimele zile, dar a regretat-o tot din cauza noastră, cei care o iubesc care au stat lângă ea arătându-i cât de mult o vom lipsi, cât de greu ne va fi fără ea în viaţa noastră. Mă bucur pentru că drumurile noastre s-au intersectat şi am avut ocazia să cunosc o persoană atât de minunată şi de puternică şi de bună care să îmi dea speranţă şi să cred în mine. Nu pot să fiu supărată că ele nu se vor mai intersecta niciodată pentru că ştiu că s-au despărţit doar ca să se intersecteze cu ale altora care au nevoie de ajutor. Asta era problema ei, avea inimă prea bună şi prea mare şi era rănită mult prea uşor de mizeria lumii. Cu siguranţă cineva atât de bun nu are ce să caute aici fără un gardian care să îl păzească de urât, deşi poate că dacă ar fi avut aşa ceva nu ar fi ştiut să aprecieze frumuseţea din sufletele celor din jur.
Părăsesc cimitirul fără nici o intenţie de a mă întoarce în acel loc care nu este deloc un loc care să îi placă Valentinei şi mă duc în parcul unde ne-am întâlnit prima oară pentru a-i aduce un ultim omagiu prietenei mele amintindu-mi de toate întâmplările fericite trăite împreună.

#45
oau e atît de trist cred că nu mă mai pot opri din plîns căci eu sunt mai sentimentală de fel ,imi pare atît de rău chiar nu merită asta ,păcat totuşi că ea moare si deabia la sfarşit işi dă seama si ea ce a făcut şi deabia aştept să văd ce părere va avea stefan sau cum il chiamă.nu cred că sar fi intamplat toate astea dacă el nu o ranea,,,oricum ms că mai anunţat şi spor la scris

#46
Am spus ca voi veni, zis si facut. Scuze doar de intarziere.
Tu vrei critica, dar eu nu stiu pe ce sa-ti dau critica >.<. Tie, descrierea iti sta in sange, pe bune acum. Mi-au dat si lacrimile. In fiecare capitol am gasit descriere si sentimentele erau accentuate foarte bine. Figuri de stil foarte frumoase si nelipsite, iar acele repetitii pe care le puneai intentionat, nu stiu cum, dar nu deranjau deloc. Chiar aratau frumos. Mi-a placut mult cum ai conturat personajul si mentalitatea acestuia era foarte incalcita, dar totusi se intelegea ceea ce doreai tu sa exprimi. Faza cu psihologia ti-a iesit, cel putin eu, asa cred.
Dialogul si naratiunea erau mereu prezente. Dialogul chiar mi-a placut si a fost plin de surprize. Actinea linistita, nimic de comentat.

Ce a fost deranjant erau acele cuvinte scrise cu caps si dadeau impresia ca tipi la noi. Asta era prin primele capitole, ca dupa nu le-am mai observat. Tot la inceput, chiar in primult capitol - parca - , ai avut tu o parte, ceva gen: "nu cred ca va intereseaza.." mie asta mi-a batut la ochi si nu prea mi-a placut ca ai pus-o.
De asemenea cand treceai de la o actiune la alta si era un interval de timp destul de mare, ai fi putut lasa un rand liber si chiar sa pui trei stelute "***" in mijlocul randului.
Ai trecut si pe diacritice, ceea ce mi-a placut [poate ar trebui sa ma dau si eu pe ele, in fine]. Ar fi fost frumos, chiar daca nu ti-ai numerotat capitolele, acele stelute sa le pui in mijloc.
Acum, la ultimult capitol, am observat lipsa unor virgule.

Ultimul capitol a fost cireasa de pe tort. Mi-au dat si lacrimile. A fost dragut si interesant ca ai pus gandurile a celor mai importante personaje, si totusi, pe Stephen nu. Foarte trist, majoritatea povestii a fost trista, dar povestita intr-un mod foarte frumos.

Asta e parerea mea si nu am ce sa critic. Poate altii da, dar eu nu. :]] Respect din partea mea.
Bye.
[Imagine: h8v.gif]
 

#47
...Ce mai poti sa spui atunci cand nu mai ai cuvinte? E...incredibil, asa cum spunea si ☆♥Я◊sЄ♥☆, desrierea ti`e in sange, si ideile sunt cele mai bune. Si...da, mi`ai smuls si mie niste larcimi, dar cine poate citi asa ceva fara ca macar o lacrima sa`i apara?

Stiam, stiam ca o sa fie uimitor, stiam ca un fic de asemenea calitate trebuie sa aiva un final pe masura, dar cand ajungi intr`un final sa citesti capitolul e deja o cu totul alta senzatie. Imi imaginam ca o sa fie induiosator, si a fost, chiar mai mult decat credeam, stiam ca in general scrii minunat, dar acum parca te`ai intrecut pe tine insati. Ideea se poate privi acum dintr`un alt unghi, si e cu adevarat uimitor cum poate modela un om talentat o lume intreaga si sa creeze un destin atat de tragic precum cel al lui Vali.

Si totusi, nici acum nu stiu cu siguranta in care tabara ma aflu. Mi`am dorit atat de mult un final trist, si inca apreciez enorm faptul ca ai ales un astfel de sfarsit, insa in acelasi timp o consider pe Vali o pierdere mult prea mare. Un astfel de final este tragic prin simpla sa existenta, nu stiu daca intotdeauna trebuie sa sacrificam cele mai pretioase personaje pentru a crea un sentiment de acest gen. Vreau sa zic...putea sa moara si Vlad sau Stephen, oricum nu erau prea cuminti... :-"

Astept cu nerabdare capitolul final, si iti multumesc ca iti faci timp sa ne delectezi cu deosebitul tau talent. >:D<
[Imagine: blooddressredsnowemotiv.jpg]

#48
multumesc tuturor celor care m-au ajutat pe parcursul acestei povesti cu parerile lor, inseamna foarte mult pentru mine si in anumite momente cand credeam ca aceasta poveste nu merita sa mai imi pierd timpul sa o transcriu pe calculator mi-ati oferit un suport uimitor:) sa stiu ca exista cineva care citeste este pentru mine cel mai mare compliment pe care il voi putea primi vreodata. din pacate trebuie sa pun un sfarsit acestei povesti si fara a o lungi uitati-l:


Stephen

Razele soarelui dispar încet de pe bolta cerească făcând loc nopţii şi ştiu că ar trebui să plec, să mă duc acasă sau oriunde altundeva numai să nu mai stau aici uitându-mă ca un nebun la locul proaspăt acoperit de pământ în care se află acum EA. Dar nu pot. Ştiu ce privire am în acest moment şi nu pot să mi-o schimb, să o ascund sub o mască de piatră prefăcându-mă că totul este bine şi frumos şi deasemenea nu pot nici să înfrunt acele întrebări groaznice de: „Eşti bine?” sau şi mai rău acele afirmaţii cumplite care vor să aducă confort şi alinare dar care nu fac altceva decât să îl facă pe subiect să îşi dorească doar să urle de durere. Nimeni nu poate să înţeleagă golul din sufletul meu pe care l-a lăsat în urmă această dispariţie bruscă a ei. Aş fi putut trăi ştiind că ea nu este cu mine dacă aş fi ştiut că este fericită, dar aşa... o lume care nu o conţine şi pe Valentina este o lume fără culoare, fără sclipire, fără viaţă. Cum de s-a hotărât soarta să o fure în acest mod jalnic şi mişel nu pot să concep.
Simt vântul care a început brusc să bată dar nu îmi pasă. Altădată nu aş fi ridicat privirea şi m-aş fi uitat fascinat la pomii din jurul meu, la felul în care frunzele lor dansează pe o melodie mută compusă de adierea blândă, la sunetul liniştitor pe care acestea îl compun, dar asta era cândva de mult când lumea făcea sens. Această imagine care se creează în mintea mea este înlocuită instantaneu de o amintire dureroasă care îmi face inima să mi se strângă. Îmi amintesc mult prea clar pentru sănătatea mea cum eu stăteam pe un pled ţinând-o în braţe pe Valentina undeva în pădurea de la marginea oraşului. Stătea între picioarele mele cu mâinile mele în jurul taliei micuţe şi cu spatele lipit de pieptul meu şi se uită fascinată la natura ce îşi vedea de treaba ei nebăgându-ne pe noi în seamă. Era atât de fericită încât pur şi simplu radia atrăgându-mi atenţia, făcându-mă să nu îmi pot dezlipi privirea de ea. Era o încântare să o fac fericită şi erau destul de rare momentele în care Valentina uita de toate traumele ei din trecut şi redevenea acea faţa plină de dragoste şi căldură. Acela era unul din momentele în care arăta lumii zâmbetul său adevărat, când îmi arăta mie zâmbetul ei adevărat şi când inima mea se oprea la priveliştea feerică ce mi se arată. Mă întristez când îmi amintesc că acea imagine este pierdută pentru totdeauna, închisă între patru bucăţi de lemn.
Aş vrea să o urăsc, să dau vina pe ea pentru toată această suferinţă pe care o simt numai că nu pot deoarece nu este vina ei, este vina destinului, a sorţii, a Lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi făcut drumul ei atât de greu cu siguranţă nu ar fi ajuns aici. Gândindu-mă la asta îmi dau seama că o parte din vină o port şi eu deoarece dacă i-aş fi dat răspunsul corect, dacă aş fi rostit trei amărâte de cuvinte, dacă aş fi rămas lângă ea să o susţin moral şi sentimental, dacă aş fi fost acolo atunci când ea avea cea mai mare nevoie sunt sigur că aş fi putut împiedica această întâmplare nefericită. Cad în genunchi când accept într-un sfârşit ceea ce ştia inconştientul meu de mult timp şi anume: că eu sunt picătura care a umplut paharul, că eu am făcut-o să ajungă în acest punct.
- Îmi pare rău, şoptesc deşi ştiu că nu mă poate auzi şi este mult prea târziu pentru scuze.
Numai că simt nevoia să o spun, să îmi cer scuze pentru toată durerea pe care i-am provocat-o involuntar şi voluntar.
Nu vreau să plec. Dacă ar fi după mine aş rămâne acolo pentru totdeauna încercând să... să nu ştiu ce să fac. Amintirea ei va rămâne veşnic vie în mintea mea. Nu voi uita niciodată cum mirosea a diferite flori, cum zâmbea, cum ochii ei sclipeau când era încântată de ceva, cât de bine se potriveau braţele mele de parcă ar fi fost făcută pentru a sta acolo. Nu. Aceste amintiri vor rămâne imprimate în mintea mea până când voi muri, dar trebuie să mă gândesc şi la ceilalţi, trebuie să mă gândesc la cât de supărată ar fi ea dacă aş face ceva nesăbuit.
- Mai vreau o şansă... doar una... promit că de această dată totul va fi altfel, eu voi fi altfel, şoptesc din nou uitându-mă la pământul din faţa mea.
Pentru o secundă, o infimă, neimportantă de secundă simt mâna cuiva trecând prin părul meu şi un sentiment de regret mă cuprinde. Îmi închid ochii pentru a ţine sub control lacrimile ce mă ameninţau că o să cadă şi în faţa pleoapelor apare imaginea ei zâmbindu-mi bucuroasă.
- Pleacă...
Aud vântul şoptind şi mă ridic în picioare instantaneu uitându-mă în jur încercând să găsesc persoana care are tupeul să se joace în acest mod morbid cu mine, dar constat că seara s-a instaurat şi sunt singur în cimitir. Plec de acolo fără să mă m-ai uit înapoi nici măcar o dată.
Este deja ora unsprezece când într-un final ajung acasă şi mă duc direct în vechea cameră a fratelui meu pentru a mă prăbuşi în pat să dorm. Mă simt epuizat psihic după ziua pe care am petrecut-o. O înmormântare şi apoi o plimbare lungă vizitând locurile cele mai dragi Valentinei, nu a fost cea mai strălucită idee a mea deoarece nu am făcut decât să îmi măresc dorul, dorinţa de a fi lângă ea şi mai mult. Vreau doar să dorm, să visez lucruri neimportante, să creez o irealitate în care totul este perfect, doar că după câteva ore de zvârcolit prin pat reuşesc să adorm şi ceea ce visez nu este ceva pe care l-aş cataloga drept fericit.
Mă aflu într-un loc superb, o pădure de un verde cum nu am mai văzut niciodată în viaţa mea. Vântul bate uşor mişcând frunzele. Totul pare atât de ireal încât atunci când o văd pe Valentina apărând într-o superbă rochie albă nu mă întreb cum de este posibil aşa ceva. Se uită la mine cu o privire care îmi frânge inima. Arată de parcă este împăcată cu soarta ei şi mă doare asta deoarece aş fi vrut ca acea privire să fie pe chipul ei când era în viaţă, nu acum în moarte. Fac un pas spre ea întinzând mâna dar Valentina se dă cu un pas înapoi menţinând distanţa dintre noi şi dă din cap în semn că „nu”.
- Vreau doar să te îmbrăţişez, spun făcând încă un pas spre ea.
- Îmi pare rău, Stephen, dar nu pot. Ştii, încalc foarte multe reguli apărând aşa în visul tău dar nu puteam să te las... spune Valentina cu o expresie tristă dându-mi de înţeles că ar vrea să îmi zică mai multe dar nu ştie dacă poate.
- Valentina, dacă nu mă laşi să te ating, atunci de ce ai venit aici? O întreb renunţând la a mai încerca să mă apropii de ea.
- Pentru că vreau să îţi spun cât de rău îmi pare pentru că am făcut ceea ce am făcut şi vreau să îţi mărturisesc că nu eşti tu vinovat. Nu am fost suficient de puternică să trec peste toate greutăţile pe care soarta mi le-a aruncat în drum. Tu, ceea ce ai făcut nu a fost decât o mică parte din motivul pentru care m-am sinucis. Vreau să înţelegi că alegerea a fost a mea şi numai a mea şi a fost una greşită dar nimeni în afară de mintea mea bolnavă nu m-a împins la un asemenea gest drastic. Te rog, nu te m-ai învinovăţi pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu ar fi schimbat nimic dacă ai fi fost lângă mine, doar ai fi amânat, atâta tot.
O ascult dar nu vreau să o cred, nu vreau să cred că sunt nevinovat, nu vreau să cred că numai ea este vinovată dar nu pot să rostesc nici un cuvânt. Stau împietrit în loc uitându-mă la ea şi ascultând-o. Atunci când termină de vorbit se apropie de mine şi îşi apropie buzele de ale mele, lăsându-mă să mă bucur pentru o secundă de prezenţa ei dar atunci când întind mâinile să o lipesc de trupul meu ea dispare şi mă lăsa singur în acea pădure.
Mă trezesc brusc din somn şi mă ridic în picioare încercând să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Mă uit la luna plină ce străluceşte neostenită pe cerul înstelat şi încet îmi amintesc de visul pe care l-am avut. Îmi ating buzele gândindu-mă la Valentina şi la drumurile noastre care au fost pentru totdeauna separate dar nu simt decât o mare tristeţe, nu vinovăţie, nu durere, nu regret doar tristeţe la gândul că nu o voi mai revedea niciodată.

Epilog

Este aşa de ciudat că avem atâta timp pentru a ignora, dispreţui, a răni când viaţa nu este decât o picătură între acest moment şi următorul. Şi este atât de neînţeles de trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori, că nu zâmbim, că nu ne bucurăm de viaţă aşa cum trebuie? Noi, care atât de repede murim, ar trebui să ştim să preţuim acest timp atât de unic pentru că nu îl mai putem recupera.
Oricât de grea pare a fi viaţa, oricât de singur crezi că eşti, oriunde te-ai afla chiar şi în cea mai adâncă şi neagră gaură formată numai din disperare trebuie să nu uiţi niciodată că există cineva dincolo de toate aceste sentimente care este gata să te ajute, să te susţină, să te aducă înapoi deoarece chiar dacă tu nu îţi dai seama acea persoană are mai multă nevoie de tine decât tu ai de ea. Aşa că nu renunţa la viaţa ta atât de uşor, luptă-te, zbata-te, supravieţuieşte acolo unde poate alţii au dat greş deoarece o dată ce vei trece de toate acestea vei vedea că totul va fi bine
Câteva sfaturi din partea cuiva care nu a supravieţuit dar a atins o înţelepciunea care cu siguranţă nu merită nefericirea provocată celor care mă iubeau.

#49
Iţi mulţumesc că mi-ai spus.
Foarte frumos şi ţin să te felicit pentru superbele capitole şi ideile tale minunate. Am fost pe punctul de a da apă la şoricei. Foarte frumosă descrierea şi ai reuşit să transmi acele emoţii. Ce ma impresionat a fost acel epilog de la final. Prima dată când văd aşa ceva într-un fic, dar arată foarte bine. A fost frumos conţinutul său.
Visul a fost cireaşa de pe tort. Cu toate că nu are voie, ea s-a riscat şi asta pentru ţine la Stephen. A arătat neliniştea ei, faptul că nu putea să se odihnească în pace văzându-l cum se macină.

Nu ştiu ce aş putea să mai zic. Felicitările mele.
Bye
[Imagine: h8v.gif]
 

#50
The end...

And now let`s start...in primul si in primul rand imi doresc foarte mult sa`ti multumesc ca ti`ai facut intotdeauna timp sa scrii, ca nu ai abandonat acest fic, indiferent de problemele pe care le`ai fi avut.
In al doilea rand, a fost o deosebita placere sa citesc acest fic scris de tine, pentru ca ideea este minunata, si probabil ca doar in cele mai rele cazuri ar fi putut deveni un fic prost, dar tu ai incununat o idee extraordinara cu un talent iesit din comun, si ai reusit sa creezi o asemenea capodopera in miniatura.
In al trilea rand, asa cum am spus si mai sus, lungimea ficului nu este prea inbucuratoare. Te inteleg daca nu ai timp sa mai scrii acum, si stiu ca mai ai si alte chestii de terminat, asa ca o sa astept. Tot ceea ce incerc sa te rog este sa nu uiti personajele, si, in caz ca vreodata o sa doresti sa scrii ceva si n`ai avea idei )desi ar fi un pic imposibil), sa reinvi personajele intr`un alt cadru, pentru ca pe langa cititorii pe care i`ai avea in mod normal, s`ar mai adauga si cititorii vechi, care o sa le duca dorul.

Aceasta poveste a fost pentru mine un adevarat deliciu inca din primul moment, si desi am inceput sa`l indragesc deabia mai tarziu, in timp ce avansai cu avansai cu scrisul am inceput sa`l apreciez cu adevarat, principala atractie fiind finalul pe care il ador atat de mult. Pe parcurs m`am atasat si am inceput sa urasc (desi "urasc" este un cuvant prea puteric) diferite personaje, dar oricine si oricat ar incerca cineva sa`mi explice care este adevarata fata a Valentinei, am considerat`o, o consider, si o voi considera o minunatie de fata, indiferent de ce a facut ea...cat a trait, Dumnezeu s`o ierte. Ceea ce am apreciat cel mai mult pe parcursul intregului fic a fost abilitatea ta incredibila de a reda perfect sentimentele si trairile unui personaj de altfel atat de complex si diferit, si puterea ta de a face cititorii sa`ti inteleaga ideile si principiile. Am apreciat, si apreciez in general munca ta de efortul depus, desi de multe ori ti`am neglijat, in mod involuntar, operele. Admir calitatile extraordinare din acest domeniu pe care le detii, admir imaginatia si eforturile tale, si nu in ultimul rand te admir pe tine, ca scriitor si ca persoana.

Un alt motiv ca sa iti multumesc este acela ca acum mi`ai facut alegerea mai usoara, si imi este usor sa spun care este ficul meu preferat. Iti urez mult succes la scris in continuare, sa nu te opresti, si din nou iti multumesc pentru aceasta minunata poveste.
[Imagine: blooddressredsnowemotiv.jpg]




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)